Potrivit criticului David Ehrenstein, termenul de “creative accounting” a fost iniţial folosit în anul 1968 in filmul “The Producers”, al lui Mel Brooks (http://en.wikipedia.org/wiki/Creative accounting).
Noţiunea de contabilitate creativă a fost invocată mai apoi în anul 1973 de către cercetătorul britanic J. Argenti. Acesta a stabilit o legatură directă între practicile de contabilitate creativă, incompetenţa managerilor şi declinul afacerilor, precizând că utilizarea contabilităţii creative reprezintă un indiciu prevestitor de criză.
Cea mai importantă definiţie a contabilităţii creative îi aparţine lui K. Naser: “este procesul prin care, dată fiind existenţa unor breşe în reguli, se manipulează cifrele contabile şi, profitând de flexibilitate, se aleg acele practici de măsurare şi divulgare ce permit transformarea documentelor de sinteza din ceea ce ele ar trebui să fie în ceea ce managerii doresc. Contabilitatea creativă este procesul prin care tranzacţiile sunt structurate de o asemenea manieră încât să permită “producerea” rezultatului contabil dorit”.
Ian Griffith definea în anul 1986 contabilitatea din perspectiva jurnalistului: “Fiecare companie din ţară se ţine de prostii când vine vorba de profiturile sale. Fiecare set de situaţii finaciare publicate se bazează pe conturi care au fost ‘gătite şi prăjite la foc mic’. Cifrele vehiculate pentru public, de două ori pe an, au fost schimbate pentru a ascunde vinovaţii. Este cel mai mare şiretlic de la Calul Troian încoace.” [1]
Conceptul care formează cadrul teoretic în această lucrare este adesea întâlnit în literatura americană sub o varietate de alte nume: earnings management (managementul veniturilor), impression management (a da impresia dorită de manageri asupra firmei), aggresssive accounting, income/earnings smoothing (netezirea veniturilor), profit smooting, financial engineering (inginerie financiară) sau chiar cosmetic accounting şi cooking the books. [2]
Premise ale creativităţii contabile sunt:
1. Posibilitatea de a alege între diferite metode contabile. De exemplu, în unele ţări, întreprinderile pot alege între înscrierea integrală a cheltuielilor de dezvoltare în contul de profit şi pierdere şi amortizarea lor pe perioada proiectului.
2. O serie de elemente necesită estimări sau previziuni. De exemplu, durata de utilizare a unui activ corporal, în vederea calculului amortizării, reprezintă o estimare realizată de către întreprindere. Ca urmare, contabilul “creativ” beneficiază de oportunitatea de a fi mai “optimist” sau mai “pesimist” în estimare. Alteori, în estimare se apelează la un expert intern. În astfel de cazuri, contabilul poate manipula valoarea apelând la un expert cunoscut pentru evaluări optimiste sau pesimiste.
3. Se pot utiliza tranzacţii artificiale pentru a manipula valorile din bilanţ sau pentru a netezi rezultatul. De exemplu, se procedează la vânzarea unui activ şi concomitent preluarea lui în regim de închiriere pentru durata de viaţă rămasă (lease-back). Preţul de vânzare poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea actuală a activului deoarece diferenţa se poate compensa prin chirii mai mari sau mai mici decât preţul pieţei.
Alte practici inovative se referă la contabilizarea barterelor ca venituri, la înregistrarea în contabilitate a preţului de vânzare întreg pentru un bun vândut de fapt în comision, în loc de contabilizarea doar a comisionului, contabilizarea rabaturilor drept cheltuieli cu publicitatea (deductibile în limitele inpuse de Codul Fiscal!), capitalizarea cheltuielilor de marketing, şi lista ar putea continua.
Într-o publicaţie, KPMG a adus în discuţie o viziune interesantă asupra fraudelor în afaceri. Aceasta se referă la introducerea de noi tehnici manageriale de către consultanţii axaţi pe conceptul de împuternicire managerială. Astfel se pot delega responsabilităţile în luarea deciziilor cât mai jos pe lanţul managerial. Numărul redus al verificărilor lasă loc pentru şi acoperă acţiunile frauduloase. Este şi cazul lipsei de implicare a managerilor în verificarea contabililor şi auditorilor – fie că sunt sau nu angajaţi, fiind chiar ei părtaşi la fraude. Auditorii nu au obligaţia de a detecta frauda, dar, evident, investigaţiile lor pot scoate la suprafaţă posibilitatea fraudei, pe care trebuie să o raporteze. Prin urmare, contabilitatea creativă le oferă managerilor posibilitatea de a furniza rezultatele pe care doresc ei sa le ofere.
[1] Griffith, I., Creative Accounting, London: Sidgwick & Jackson, 1986.
[2] Amat, O. şi C. Gowthorpe (2004), „Creative Accounting: Nature, Incidence and Ethical Issues”, Universitat Pompeu Fabra Economics Working Paper No 749
