Abordarea conceptului» Concurenţa constituie unul din fundamentele economiei de piaţă. Ea reprezintă o confruntare deschisă, o competiţiei între producători-vânzători pentru atragerea consumatorilor, cât şi între cumpărători pentru a avea acces la bunurile dorite.
In lupta de concurenţă apare raportul de forţe dintre agenţii economici atât în procesul de creare a bunurilor materiale şi a serviciilor, cât şi în sfera de desfacere a acestora. Cei competitivi sunt avantajaţi şi câştigă, iar cei ineficienţi în activitate pierd, fiind scoşi din afacere, fal intentează.
în funcţie de mijloacele folosite de concurenţi, în raport de respectarea legislaţiei şi a normelor de desfăşurare concurenţa poate fi: loială si neloială.
Concurenţa loială presupune respectarea discriminatorie şi de către toţi participanţii la tranzacţii a reglementărilor juridice, a „regulilor jocului concurenţial”. Concurenţa neloială este incriminată de lege deoarece sunt încălcate normele de derulare a tranzacţiilor şi afectate interesele concurenţilor loiali şi ale consumatorilor.
Pe parcursul avansării economiei de piaţă conţinutul concurenţei a cunoscut diferite interpretări.
Primii autori clasici A.Smith, D.Ricardo ş.a. au crezut, sincer, că pentru a stabili o situaţie de concurenţă, era suficientă realizarea unui regim juridic de libertate, adică înlăturarea reglementărilor etatiste sau corporative. Prin urmare, acordarea privilegiilor unor categorii de producători asigură menţinerea situaţiei de concurenţă perfectă, fără dificultăţi.
în perioada secolului al XlX-lea au apărut monopolurile. S.Sismondi, P.Proudhon ş.a. gânditori economici au demonstrat, pe la mijlocul acestui secol, că constituirea şi funcţionarea monopolurilor conduce la eliminarea concurenţei perfecte.
K.Marx a analizat două forme de concurenţă: a) concurenţa în interiorul unei ramuri şi b) concurenţa între ramuri. Prima duce la formarea valorii de piaţă a bunurilor noucreate, iar a două – la formarea preţului de producţie şi a ratei mijlocii a profitului.
Concurenţa, ca noţiune economică, a fost explicată prima dată de unul din precursorii doctrinei neoclasice A.Cournot pornind de la analiza monopolului, prin sporirea treptată a numărului de ofertanţi. El afirma că cantitatea produsă de un producător este prea mică faţă de cea produsă de toate celelalte firme pentru a afecta în mod perceptibil preţul sau pentru a admite ori a adopta strategia preţului de către o firmă. Mai târziu, J.Bates Clare a arătat că trebuie împiedicaţi concurenţii cei mai puternici să se abuzeze de forţa lor, cu care puteau înlătura libera concurenţă. El era convins că „laisser-faire” nu putea singur să conducă la un asemenea rezultat şi s-a pronunţat pentru o concurenţă „organizată”.
Unul din fondatorii gândirii neoclasice W.S.Jevons a adus explicaţii suplimentare, introducând în modelul concurenţei curbele de indiferenţă şi cele de consum, precum şi supoziţia omogenităţii produselor.
Pe baza acestor contribuţii L.Walras a folosit termenul de liberă concurenţă. După părerea lui J.A.Schumpeter, concurenţa liberă oferă un model care presupune că sistemul economic funcţionează prin voinţa fiecărui agent economic în scopul de a maximiza avantajul său net (satisfacţia sau venitul monetar) cu ajutorul încercărilor de adaptare optimă a cantităţilor de produse ce trebuie cumpărate şi vândute.
Spre deosebire de L. Walras, care considera concurenţa liberă ca fiind omnipotentă, omniprezentă şi în mod ideal raţională şi că devierea de la acest model s-ar datora aşa-numitei fricţiuni existente în sistemul economic, A.Marshall înlătură toate rămăşiţele de lucruri inutile pe care le considera neesenţiale în cadrul schemei sale teoretice. El foloseşte noţiunea de libertate economică mai degrabă decât concurenţă şi se abţine de a defini în mod riguros noţiunea de concurenţă. în acelaşi timp, el acordă o atenţie deosebită problemei multitudinii firmelor şi felului în care ele cuceresc aşa-numitele pieţe speciale de bunuri şi servicii – automobile, petrol, metale neferoase ş.a.
- pregătind într-o anumită măsură trecerea la un alt tip de concurenţă, la cea imperfectă.
La polul opus faţă de ideile expuse s-au situat postkeynesiştii P.Sraffa şi J.Robinson care au căutat să releve faptul că monopolul ar constituit regula, iar concurenţa doar excepţia. Această viziune a creat
o spărtură importantă în sistemul de gândire economică şi în metodologia de lucru tradiţională privind analiza structurii economiei de piaţă contemporană.
Cu toate încercările neoiiberalilor W.Eucken, W.Ropke, F.Hayek ş.a. de a aduce în sprijinul teoriei clasice a concurenţei perfecte, treptat ea a fost înlocuită cu teoria concurenţei monopoliste elaborată de E.H.Chamberlin. în viziunea lui, în condiţiile existenţei monopolurilor, lupta de concurenţă nonmonopolistă se desfăşoară pe un plan larg în economie între aria monopolistă şi aria nemonopolistă, între oligopoluri (mari firme care intră în concurenţă fie în cadrul aceluiaşi produs omogen (oţel, aluminiu ş.a.), fie în cadrul produselor strâns substituibile (automobile, televizoare ş.a.) şi între întreprinderile mici şi mijlocii ce fabrică produse diferenţiate substituibile.
Concentrarea producţiei într-un număr redus de mari întreprinderi, precum şi apariţia şi avântul rapid al oligopolurilor naţionale şi multinaţionale, au fost de natură să atragă atenţia multor economişti, unii dintre ei precizând că economiile naţionale vor fi ulterior pur şi simplu sufocate, iar concurenţa înlăturată din viaţa economică. De exemplu, J.K.Galbraith sublinia că oligopolul este forma apropiată comportamentului pieţelor industriale din Statele Unite şi că oligopolul reprezintă forma conducătoare de piaţă (ruling market form) în economia modernă. De asemenea părere era şi Joe 8. Ba in care sublinia că există o tendinţă generală potrivit căreia structura dominantă a economiei americane este dată de următoarele poziţii: concentrarea producţiei la un număr mic de firme; reducerea la un mic număr de cumpărători a pieţelor de bunuri de mijloace de producţie; diferenţierea producţiei pentru aproape toate bunurile de consum şi pentru un număr de bunuri de mijloace de producţie; răspândirea mare a oligopoluri lor şi oligopsonurilor (mulţi vânzători de putere mică şi un cumpărător) în multe ramuri. Şi după părerea lui concurenţa perfectă şi monopolul sunt în esenţă, mai degrabă, cazuri speciale, iar oligopolul reprezintă cazul general.
Concepţiile lui J.K.Galbraith şi J.S.Bain au fost împărtăşite de A.A.Berle, G.C.Means şi alţi economişti.
în ciuda credinţei generale potrivit căreia concurenţa se află în declin, vestitul economist George J.Stigler afirma că aceasta este, în parte, o ficţiune şi, în parte, un simptom al creşterii sensibilităţii de a pleca de la comportamentul concurenţial perfect.
în ultimele decenii ale secolului XX concurenţa n-a încetat în ţările cu economie de piaţă, cu toate că a sporit puterea economică a marilor întreprinderi, s-a extins numărul lor şi a crescut puterea corporaţiilor multinaţionale. Se precizează că, pe de o parte, această categorie de firme mari acţionează numai în anumite ramuri, pe de altă parte, concurenţa, fie şi imperfectă, continuă să se manifeste şi în cazul oligopolurilor, îndeosebi ca urmare a liberalizării fluxurilor internaţionale de mărfuri şi de capital. La toate acestea se mai adaugă şi alte câteva fapte de mare importanţă ce contribuie la creşterea concurenţei.
în primul rând, în toate ţările cu economie de piaţă s-a creat şi perfecţionat un cadru legislativ antimonopolist care frânează procesul de monopolizare şi înlătură tentativele prin fuziuni, înţelegeri oficiale şi secrete şi alte acţiuni monopoliste ale firmelor care au ca scop controlul ofertei şi al preţurilor.
în al doilea rând, în toate ţările cu economie de piaţă se desfăşoară un amplu proces de constituire şi dezvoltare a întreprinderilor mici şi mijlocii. De exemplu, în Japonia în anul 1986 cele 6,5 milioane întreprinderi mici şi mijlocii au reprezentat 90% din numărul total de întreprinderi. în Republica Moldova în 2005 ponderea întreprinderilor mici şi mijlocii în totalitatea întreprinderilor a constituit circa 25%. Tendinţa de extindere a acestei categorii de întreprinderi în cele mai diverse ramuri are loc în toate ţările, ceea ce lărgeşte spaţiul regenerării liberei concurenţe.
în al treilea rând, se manifestă un interes crescând atât din partea unor forţe politice, cât şi din partea statului de a încuraja şi proteja din punct de vedere economic menţinerea şi dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii. Ele sunt sprijinite pe liniile cadrelor în instituţii speciale, managementului, marketingului, acordării de credite avantajoase garantate de stat, reducerii impozitelor, acordării de asistenţă în domeniile muncii, gestionării, finanţării. întreprinderile mici şi mijlocii îşi demonstrează importanţa şi prin faptul că sunt relativ uşor adaptabile la cererile pieţei, sunt mai receptive şi mai mobile la reînnoirea produselor şi la aplicarea inovărilor.
Toate aceste fapte şi tendinţe menţionate creează cadrul general favorabil de manifestare a concurenţei loiale între ofertanţi în eforturile lor de a atrage cumpărători. De altfel, în pofida existenţei unor tendinţe naturale de concentrare şi centralizare a producţiei, mai ales în anumite ramuri cu tehnologii sofisticate, unde sunt necesare investiţii mari, există totuşi numeroşi factori de frânare a unor asemenea tendinţe. Anume aceste procese contradictorii fac ca structura pieţelor contemporane din ţările industrial avansate să se prezinte ca un imens mozaic.
Dacă în cadrul acestui mozaic vom lua în considerare şi economiile ţărilor aflate în procesul de tranziţie spre economia de piaţă, inclusiv şi Republica Moldova, tabloul se va completa cu sectoare caracterizate printr-un grad diferit de concentrare şi centralizare a producţiei şi a pieţelor de desfacere.
Formele concurenţei contemporane. Gradul diferit de monopolizare a producţiei şi a pieţei face posibil să se împletească sectoarele unde acţionează concurenţa perfectă cu sectoarele unde acţionează concurenţa imperfectă.
în condiţiile în care sunt structuri diversificate ale pieţelor, precum şi interese contradictorii şi rivalităţi ale întreprinderilor şi oamenilor de afaceri trebuie evidenţiată existenţa a două forme principale de concurenţă contemporană:
- concurenţă liberă – perfectă, ce are loc între mai mulţi agenţi economici cu o distribuţie relativ egală, în ceea ce priveşte puterea lor economică pe piaţă;
- concurenţă imperfectă realizată de diferite tipuri de monopoluri.
Dintre acestea amintim: a) în funcţie de interesele ofertanţilor: concurenţă monopolistă; concurenţă oligopolistă; concurenţă de monopol; b) în funcţie de interesele cumpărătorilor: concurenţă de tip oligopol şi concurenţă de tip monopson.
în prezent în nici o economie de piaţă nu există numai elemente de concurenţă perfectă sau, dimpotrivă, numai de concurenţă imperfectă. într-o economie de piaţă reală funcţionează sectoare, pieţe sau segmente de pieţe mai mult sau mai puţin extinse (agricultură, servicii, mica industrie ş.a.) în care lupta de concurenţă se desfăşoară în deplină libertate, nefiind stingherită nici de prezenţa monopolurilor şi nici de intervenţia statului. Pe de altă parte, în aceeaşi economie de piaţă există sectoare, pieţe şi segmente de pieţe în care apare puterea monopolistă cu modul specific de funcţionare.
Aşadar, există două tipuri de modele ate căror mecanisme de funcţionare diferă, tocmai din cauza condiţiilor concrete în care ele sunt puse să funcţioneze. în tabloul ce urmează redăm în mod sinoptic
condiţiile comparative ce definesc cele două forme de concurenţă – perfectă şi imperfectă.
Concurenţa perfectă
- Atomicitatea pieţei: presupune un număr mare şi de putere mică de producători (ofertanţi şi cumpărători, fiecare din ei având dimensiuni neglijabile în raport cu dimensiunea pieţei, ceea ce face ca nici unul să nu poată controla sau influenţa piaţa (oferta şi preţul).
- Omogenitatea produselor: toate întreprinderile produc acelaşi produs, fără a exista diferenţe de calitate sau alte caracteristici.
- Libertatea intrării în ramură: nu există nici o barieră tehnologică, economică, financiară, juridică ş.a. de intrare în ramură a noilor agenţi economici sau de ieşire, precum şi pe piaţă.
- Transparenţa perfectă a pieţei: toţi participanţii sunt perfect informaţi în legătură cu natura, calitatea şi preţul produsului.
- Mobilitatea perfectă a factorilor de producţie: forţa de muncă şi capitalul se deplasează rapid şi fără restricţii sau fricţiuni către acele ramuri unde se pot obţine cele mai mari avantaje. Capitalul părăseşte ramura unde se înregistrează pierderi şi se mută în ramuri unde se realizează profit maxim, iar forţa de muncă părăseşte locul de muncă unde se realizează salarii mici şi condiţii proaste de muncă, îndreptându-se spre locurile de muncă şi ramurile cu salariile cele mai mari şi cu condiţiile cele mai bune de muncă.
Concurenţa imperfectă î. Unicitate şi gigantism: existenţa unei firme sau a unui număr redus de firme mari şi foarte mari care ocupă în exclusivitate sau o parte importantă a cantităţii producţiei şi vânzării unui produs, fapt ce face posibilă controlarea pieţei ori impunerea unor condiţii de vânzare.
- Produse diferenţiate: deşi într-o ramură (produs) pot exista un număr mare de firme, fiecare produce însă un anumit tip, dimensiune sau calitate de produs pentru a o deosebi de celelalte firme.
- Bariere de intrare: în special de natură tehnologică, comercială, economică şi financiară, O nouă firmă nu poate să producă un produs competitiv dacă în ramură există întreprinderi monopoliste foarte mari ce realizează produsul respectiv cu costuri reduse.
- Incompletitudinea informaţiei asupra preţului, costului produsului, organizării pieţei, fapt ce nu poate satisface cerinţele curente şi de viitor ale agenţilor economici.
- Prezenţa fenomenului de inerţie şi de fricţiune în domeniul factorilor de producţie, aceasta constituind o discrepanţă faţă de fluiditatea cererii şi ofertei din domeniul produselor şi serviciilor. Caracterul specializat al capitalului fizic şi al forţei de muncă dă rigiditate factorilor de producţie.
în economiile contemporane sunt prezente ambele categorii de condiţii, ele acţionând fie în mod izolat, fie într-o anumită combinaţie.
în condiţiile concurenţei perfecte, economia, în ansamblu, funcţionează cu eficienţă maximă prin obţinerea rezultatelor optime atât de producători, cât şi de consumatori. Producătorii obţin rezultate optime acţionând nu asupra preţului, ci asupra reducerii costurilor de producţie. Consumatorii îşi satisfac nevoile crescânde prin modificările în cererea produselor, provocate de mai mulţi factori, printre care şi de informaţiile privind modificările preţurilor bunurilor şi serviciilor la producători.
în condiţiile concurenţei imperfecte preţul nu mai este stabilit, în mod exogen, prin jocul liber al forţelor pieţei, ca în cazul concurenţei perfecte, ci este fixat, împreună cu volumul producţiei, de însăşi firma producătoare. Prin urmare, o firmă pusă în situaţie de a fi monopolistă trebuie să fie singura care oferă bunuri pe piaţă fără alţi producători concurenţi, iar bunurile să nu fie substituibile.
Aşadar, economia de piaţă contemporană funcţionează în condiţiile acţionării a două forme de concurenţă: perfectă şi imperfectă, înlăturarea concurenţei imperfecte în favoarea concurenţei perfecte, sau invers, ar fi un lucru nu numai nereal, ci şi dăunător din punct de vedere practic întrucât la etapa actuală concurenţa a devenit mai dură şi mai eficientă, stimulând progresul tehnic şi progresul economic în ansamblu.
Dar ceea ce se poate de precizat este faptul că împletirea elementelor celor două forme de concurenţă ne permite să constatăm că concurenţa contemporană este o concurenţă mixta. Aşa cum economia contemporană este o economie mixtă, la fel şi concurenţa în cadrul acesteia are un caracter mixt.
[1] Citat după A.lancu „Tratat de economie”. Vol.3. Bucureşti, Editura Expert, 1992, pag.40
