Economia de piaţă are la bază proprietatea privată, sistemul de preţuri, concurenţa, antreprenorii. Funcţionând în ansamblu, elementele economiei de piaţă trebuie să se afle în interdependenţă unele cu altele şi să aibă un sistem de autocontrol, care să îi asigure funcţionarea continuă.
Aşa cum argumenta Adam Smith, acţiunile omului sunt conduse de instinctul de mai bine şi de instinctul de troc. Având în vedere chiar şi numai cele mai elementare părţi ale însuşirilor sale – capacităţile lui intelectuale şi fizice – individul va intra în relaţii de cooperare, schimb, pe o piaţă cu ceilalţi indivizi, pentru a-şi satisface interesele.
Insă pentru ca oamenii să participe continuu la aceste reiaţii de schimb, economia de piaţă trebuie să se sprijine pe un anumit stimulent de autofuncţionare. Acest stimulent de autofuncţionare îl constituie raportul profit-pierdere, care are la bază lupta de concurenţă, element care caracterizează legăturile dintre indivizi pe piaţă.
In natură, concurenţa semnifică faptul că cel mai puternic, cel mai adaptat va reuşi să supravieţuiască. Fiinţele mai slabe vor fî întotdeauna învinse de cei puternici şi vor dispărea. Pentru lumea animală noţiunea de competiţie (concurenţă) se reduce prin rivalitate în căutarea hranei, în apărarea teritoriului, acestea fiind condiţia de supravieţuire. însă nu trebuie confundată competiţia biologică cu cea socială. Societatea este rezultatul acţiunii conştiente a oamenilor, şi în societate indivizii acţionează în aşa fel încât să obţină o poziţie mai favorabilă în cadrul activităţii sociale.
Herbert Spencer afirmă că „porunca „dacă cineva nu vrea să muncească, nu trebuie să mănânce” de-a dreptul o enunţare creştină a acelei legi universale a Firii, sub care viaţa şi-a ajuns înălţimea ei prezentă: legea, ca o fiinţă care nu e în stare să lupte, trebuie să moară”.[1]
Spre deosebire de ceea ce scria H.Spencer, în societate nu funcţionează legea lui Darwin, pentru că indivizii care, prin acţiunea lor, nu reuşesc să ocupe în societate locul pe care l-au urmărit nu dispar, nu sunt nimiciţi. Ei sunt doar „mutaţi” pe un loc, mai modest dar corespunzător capacităţilor şi posibilităţilor lor.
Locul pe care îl ocupă fiecare în viaţa socială este determinat de consumator prin decizia lui de a cumpăra sau de a se abţine de la a cumpăra. Prin aceste decizii, cumpărătorii hotărăsc indirect ce, cât cum să se producă. Dar nu numai atât. Prin acest comportament, cumpărătorii decid sau îi orientează pe producători cum să folosească resursele relativ limitate pentru a produce ceea ce ei doresc să cumpere. Producătorii care produc bunurile sau serviciile pe care cumpărătorii vor să le cumpere vor fi răsplătiţi prin profit, în timp ce acei producători care obţin pierdere vor fi eliminaţi din sfera celor care posedă factori de producţie.
Concluzia care se desprinde este că în cadrul economiei de piaţă nu piaţa ca atare îi îmbogăţeşte pe unii şi îi sărăceşte pe alţii, ci consumatorul.
Orice încercare de a modifica această inegalitate a veniturilor îl va afecta în realitate pe consumator, care nu va mai putea decide asupra acelui producător care îi satisface cel mai bine nevoile. Cei care cer amestecul statului pentru egalizarea veniturilor urmăresc în esenţă creşterea propriei lor puteri de consum. Susţinătorii concepţiei egalităţii ca axiomă politică nu doresc să-şi împartă averea cu cei care au mai puţin.
Spre deosebire de economia planificată centralizat, în economia de piaţă locul pe care îl ocupă fiecare în societate este determinat nu de felul de a câştiga favorurile celor aflaţi la putere, ci de capacitatea de a rezista în lupta de concurenţă.
Concurenţa nu este nici o formă a monopolului. Monopolul pe piaţă nu trebuie înţeles ca o situaţie în care un individ sau grup de indivizi deţin în mod exclusiv controlul asupra unuia dintre componentele vitale pentru existenţa omului. Monopolul, în afara unui astfel de raport de tip stăpân-supus, nu este incompatibil cu piaţa, cu concurenţa.
O altă trăsătură a economiei de piaţă constă în faptul că această formă de activitate economică se bazează pe activitatea de antreprenoriat. Noţiunea de antreprenor pentru prima dată a fost utilizată în gândirea economică de către Jean Babtiste Say, unul din fondatorii liberalismului economic clasic, în viziunea lui J.B.Say „antreprenorul scoate resursele economice dintr-un domeniu cu productivitate scăzută şi le introduce într-un domeniu cu productivitate ridicată şi cu randament mai mare”.
Astfel, obligaţiunea antreprenorului constă în a determina cea mai reuşită folosire a factorilor de producţie. !n acest proces antreprenorul este condus de dorinţa lui egoistă de a câştiga un profit. Aceasta însă nu înseamnă că el poate obţine acest profit dacă nu foloseşte factorii de producţie astfel încât să satisfacă dorinţele consumatorilor.
în nici o ramură de producţie, însă, profiturile antreprenorilor nu durează la nesfârşit, pentru că acolo unde există o activitate profitabilă
- deci dorinţa consumatorilor de a cumpăra – vor veni şi alţi antreprenori cu investiţiile lor capitale pentru a-şi spori veniturile, ceea ce înseamnă că profiturile acestor numeroşi antreprenori vor scădea. Dar oricând şi oriunde vor exista condiţii de obţinut profituri pentru antreprenorii isteţi, care vor şti să răspundă cerinţelor consumatorilor. Concepţia bine cunoscută conform căreia producţia în economia de piaţă se desfăşoară doar în scopul obţinerii profitului şi nu pentru asigurarea consumului conţine o neînţelegere. Este de la sine clar înţeles, că producţia este destinată profitului pentru că aceasta este motivaţia care determină ca pe piaţă să se prezinte şi să se vândă ceva. Dar aceasta nu înseamnă că bunurile produse de un antreprenor care încearcă să obţină profit nu sunt destinate consumului curent sau productiv. în esenţă, dacă nu ar exista nevoia de consum, n-ar avea loc nici motivaţi desfăşurării producţiei în scopul obţinerii profitului, deoarece profitul apare numai după realizarea bunurilor sau serviciilor prin intermediul pieţei.
Uneori egoismul antreprenorului care îşi urmăreşte propriul câştig este criticat, pentru că el nu ar putea realiza profitul dacă nu ar exista consumatori dornici să cumpere ceea ce el vinde şi că obţinerea lui de la a produce unele bunuri care sunt considerate „rele” nu îi va educa pe consumatori.
Răspunzând la această critică, Ludwig von Mises afirmă că „nu este vina antreprenorului dacă consumatorii – oamenii – preferă lichiorul Bibliei şi poveştile poliţiste cărţilor serioase şi că guvernele preferă armele în opoziţie cu untul Antreprenorul nu realizează profituri mai mari vânzând lucruri „rele” faţă de vânzarea lucrurilor „bune”-.. Le rămâne filosofilor să schimbe ideile şi idealurile oamenilor. Antreprenorul serveşte consumatorii aşa cum sunt ei azi, oricât de imorali sau ignoraţi ar fi”[2].
Orice încercare a puterii publice de a reduce libertatea antreprenorului de a căuta profitul prin producerea de bunuri care sunt considerate „rele” va crea un profit mai mare pentru acei indivizi care se vor găsi pestetotlocul şi vor fi pregătiţi să rişte mai mult prin încălcarea legii, dar care vor câştiga pentru că vor satisface o nevoie a consumatorilor. Acest tip de intervenţie statală devine una dintre sursele economiei tenebre. Nu se produce doar ceea ce nu se vinde, nu se consumă. Concluzia: de sporit cantitativ şi calitativ producţia de bunuri şi servicii în sectorul real al economiei naţionale.
Cei care critică economia de piaţă, respectiv piaţa, pentru inegalitatea veniturilor uită că ei îi critică pe cei de alături pentru un comportament pe care îl consideră corect în ceea ce îi priveşte. Astfel, există indivizi care cer măsuri prin care să fie apăraţi de producători „egoişti”, pentru ca piaţa să fie „umanizată”, dar în acelaşi timp sunt fermi în a se apăra pe ei înşişi ca producători, faţă de consumatori. Rezultatul unor astfel de cereri contradictorii este intervenţia statului în economie.
Conform acesteia, statul, ca arbitru imparţial, ar trebui să intervină pentru a reconcilia interesele antreprenorilor „lacomi” cu cele ale angajaţilor în ceea ce priveşte distribuţia veniturilor. însă micşorarea profiturilor antreprenorilor, care asigurau eficienţa economică şi faptul că răspund nevoilor consumatorilor are ca rezultat
- situaţie în care nu se va mai şti care antreprenor are abilităţile de mai sus; antreprenorii, necunoscându-şi poziţia faţă de consumatori, nu vor mai răspunde eficient nevoilor acestora, iar în final cei care suferă sunt consumatorii, deci tocmai ei sunt cei care au cerut intervenţia statului.
în esenţă, ceea ce determină în final câştigul este mai reuşita prevedere a condiţiilor viitoare ale pieţei şi, în consecinţă, mai buna adaptare la aceasta. Privind în acest fel problema inegalităţii veniturilor, rezultă că pe piaţă nu există un conflict între interesele cumpărătorilor şi vânzătorilor. Dacă toţi oamenii ar fi atotştiutori, toţi ar elabora nişte previziuni exacte ale condiţiilor viitoare ale pieţei şi toţi ar obţine profit. însă cunoaşterea indivizilor este limitată şi, de altfel, teoria generală a acţiunii umane nu studiază acţiunea unor oameni perfecţi care ar fi incapabili de schimbare şi în consecinţă de a avea nevoi noi „..Jar oricine urmăreşte binecuvântarea unei naţii cu o cumpătare generală, austeritate şi altruism, împreună cu cerinţa unui rai al îndestulării şi abundenţei, al creşterii comerţului, mi se pare că nu înţelege despre ce este vorba”J[3]
Aşadar, consumatorul şi antreprenorul sunt actorii principali ai economiei de piaţă.
[1] Spencer Herbert „Individul împotriva statului”. Iaşi, Editura „Timpul”, 1996, pag.36
[2] Drucher Peter „Inovaţia şi sistemul antreprenorial”. Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, pag.2
[3] Bemard Mandeville „Fabula albinelor”. Bucureşti, Editura ALL. 1994, pag.21
