Concepţii. Ideea de integrare europeană îşi are originea într-o serie de dezbateri şi proiecte mai vechi, dintre care unele au prins viaţă, prin transformarea lor, într-o formă sau alta în practică, dar cele mai multe au rămas fără o realizare concretă. Vom prezenta succint preocupările în acest sens, fiecare dintre ele exprimând un anumit mod de a gândi şi de a vedea evoluţia civilizaţiei pe continentul european.
încă în 1306, Dante, în Divna comedie, considera că singurul mijloc de a construi Europa este de a avea un împărat deasupra celorlalţi suverani. Ideile cele mai simplificate din secolele XVII şi XVIII merg tot spre acest sens al integrării. Acestea sunt concepţiile de organizare europeană ale lui Sully (1620-1635), ale abatelui de Saint- Pierr (1713-1717) şi, mai ales, „Proiectul de pace perpetuă” a lui Emmanuell Kant (1795). Napoleon, „suveranul Europei”, a realizat poate aceste visuri de unificare, însă a făcut-o prin cucerire şi contra voinţei înseşi a popoarelor europene.
Planul lui Saint Simon (1814) prevedea că construcţia Europei trebuie să se facă în jurul unei alianţe între Franţa şi Anglia, ţări în jurul cărora se vor grupa şi alte popoare pe măsura eliberării lor şi a accesului la instituţii reprezentative. Vestitul utopist francez propunea ca Franţa şi Anglia să formeze un „mare Parlament”, compus dintr-o cameră superioară şi dintr-o cameră inferioară. în fruntea Europei, el plasa un rege, „şef ştiinţific şi politic” şi prevedea colectarea unui impozit.
în anul 1831 italianul Mazzini, scria că marea federaţie europeană, va trebui să reunească într-o singură asociaţie toate familiile lumii vechi. Federaţia de popoare libere va şterge toate diviziunile dintre state, iar naţionalităţile se vor consolida conform drepturilor şi necesităţilor sociale.
în anul 1848 scriitorul francez Victor Hugo propune unificarea Europei, bazată pe votul universal. „Va veni o zi în care Franţa, Rusia, Italia, Anglia, Germania, toate naţiunile continentului, fără a vă pierde calităţile distincte şi individualitatea glorioasă, vă veţi contopi într-o unitate superioară şi veţi construi fraternitatea europeană”. în consecinţă aceasta va cere constituirea Statelor Unite ale Europei.
Francezul Pierre-Joseph Proudhon, unul din reprezentanţii romantismului economic, considera (1865) că unificarea Europei va trece prin constituirea unei federaţii care trebuie realizată, în primul rând, în cadrul geografic al statului şi care va permite eliberarea indivizilor de etatism. Europa, în viziunea lui, trebuie să fie o „federaţie de federaţii”.
în anul 1900, la Congresul ştiinţelor politice de la Paris, juristul şi sociologul francez Anatoie Leroy-Beaulieu expune în detaliu modalităţile practice de constituire a unei Federaţii Europene. După terminarea Primului Război Mondial, preocupările în această direcţie s-au reluat cu mai multă intensitate. în 1922, austriacul Rihard Coudenhove-Kalergi, prin mai multe articole publicate, milita pentru crearea unei Uniuni Paneuropene după modelul S.U.A. Pentru a stimula acest proces, după un an, el a creat la Viena mişcarea „Pan- Europa” cu obiectul principal de a realiza reconcilierea franco-germană în direcţia dată.
în anul 1926, Gaston Riou a publicat cartea „Europa, patria mea’\ iar în 1927, Louis Loucher pleda pentru ca prin intervenţia directă a guvernelor, ţărilor, interesate să se formeze carteluri europene, ale cărbunelui şi oţelului. în fapt, se urmărea diminuarea tensiunilor dintre Franţa şi Germania legate de zona Saarului. în 1929, Aristide Briand, ministru de externe al Franţei, a prezentat în Adunarea Societăţii Naţiunilor propunerea privind un proiect de creare a Statelor Unite ale Europei. Se urmărea atât stabilirea unui gen de „legătură federală” între ţările europene, cât şi o anumită „cooperare economică” între acestea, în vederea menţinerii păcii şi asigurării dezvoltării economice pe continent.
Ideea integrării a devenit realitate după cel de-al doilea război mondial. Construcţia europeană a fost atunci considerată ca singurul mijloc de a evita o nouă confruntare. în discursul din 19 septembrie 1946 de la Universitatea din Zuric, Winston Churcil vorbea despre „începuturile Europei” pe baza reconcilierilor care trebuiau să aibă loc între Franţa şi Germania.
în mai 1948, la Haga, a avut loc primul Congres European ce a reunit 800 de delegaţi din 19 ţări. Atunci s-a pus problema unei zone europene de comerţ liber şi a necesităţii de creare a unor instituţii europene.
Concepţia creării unei organizaţii continentale capabile să depăşească antagonismele naţionale şi să orienteze ţările europene spre procesul de integrare comunitare se va materializa prin iniţiativele lui Altiero Spinelli (de origine italiană) şi Jean Monet (de origine franceză), care au avut o considerabilă influenţă asupra Planului Marshall.
Secretarul de stat al S.U.A. George Marshall a lansat proiectul planului său la 5 iulie 1947 la Universitatea Harvard, unde a fost invitat pentru a i se acorda titlul de Doctor Honoris Causa. Planul Marshall prevedea un ajutor din partea S.U.A. de cel puţin 5000 milioane de dolari pentru ieşirea Europei din dificultăţile cu care se confrunta după sfârşitul celui de-al doilea război mondial. în acelaşi timp Planul Marshall reprezenta un atac dur în faţa pretenţiilor de superputere ale URSS. S-a dat o mare importanţă faptului ca Germania să se menţină în zona economiilor libere, fără să poată fi transformată de URSS într-un atelier pentru proiectele sale de superputere mondială.
Prin urmare, sprijinirea Europei era impusă atât de necesitatea contracarării proiectelor sovietice, cât şi de cea a restabilirii economiei europene, văzută drept o condiţie a relansării economiei americane.
Realizări, Planul Marshall a fost aprobat la Congresul SUA la 3
aprilie 1949, iar la 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris Convenţia constitutivă a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică (OECE), cu rol de agenţie europeană a Planului Marshall, de unde vor pleca viitoarele iniţiative de cooperare şi integrare europeană. Membrii fondatori ai OECE au fost iniţial 16 ţări: Austria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Marea Britanie, Suedia şi Turcia, la care s-au adăugat R.F.Germania şi Spania.
Planul Marshall, extins pe mai mulţi ani consecutivi, prevedea două aspecte diferite: 1) ajutor economic în sine şi 2) împrumut.
în tabelul 6 se prezintă totalul ajutorului S.U.A. acordat Europei între 1946-1961.
|
Tara |
mildolari |
% donaţii |
% împrumut |
|
Austria |
1170,9 |
93,3 |
6,7 |
|
Belgia şi Luxemburg |
741,1 |
65,2 |
34,8 |
|
Danemarca |
303,3 |
82,0 |
18,0 |
|
Franţa |
5186,7 |
63,3 |
36,7 |
|
R.F.Germania |
4047,7 |
69,3 |
30,7 |
|
Grecia |
1738,1 |
85,9 |
14,1 |
|
Italia |
3447,1 |
81,9 |
18,1 |
|
Olanda |
1228,5 |
68,4 |
31,6 |
|
Norvegia |
349,9 |
67,6 |
32,4 |
|
Portugalia |
78,9 |
5,0 |
50,0 |
|
Spania |
1183,9 |
34,9 |
65,1 |
|
Marea Britanie |
7668,2 |
41,1 |
54,9 |
|
Suedia |
168,9 |
79,8 |
20,2 |
|
Turcia |
1391,6 |
65,2 |
34,8 |
|
TOTAL |
30230,8 |
63,7 |
26,3 |
|
Sursa: Ion Ignat, Uniunea Europeană de la Piaţa Comună la moneda unică. Bucureşti: Editura Economica, 2002, p.29 |
Planul Marshall a avut valoarea cea mai mare în acţiunea ce a condus ulterior la unificarea Europei.
în aprilie 1951 prin Tratatul de la Paris, intrat în vigoare în august 1952, a fost consfinţită constituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (C.E.C.O.). Tratatul a fost ratificat de forurile legislative din Belgia, Franţa, R.F.G., Italia, Luxemburg şi Olanda – în total 6 ţări.
La 25 martie 1957, prin semnarea Tratatului de la Roma de către ţările membre (intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958), a luat fiinţă Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), numită şi „Piaţa Comună”.
în aceeaşi zi a fost semnat Tratatul prin care se constituia Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EUROATOM). Membrii fondatori: Belgia, Franţa, R.F.G. Italia, Luxemburg, Olanda.
Obiective prioritare, prevăzute în art.2 al Tratatului de la Roma, erau: 1) eliminarea între statele membre a taxelor vamale şi a restricţiilor cantitative în domeniul exportului şi importului de mărfuri;
- instituirea unui tarif comun şi a unei politici comerciale comune faţă de ţările terţe; 3) libera circulaţie, în cadrul ţărilor membre, a forţei de muncă, a capitalurilor şi a serviciilor; 4) instituirea unei politici comune în domeniul transporturilor; 5) instituirea unui sistem care să asigure libera concurenţă în cadrul „Pieţei Comune”; 6) înfiinţarea unei Bănci Europene de investiţii, 7) coordonarea politicilor economice ale statelor membre; 8) asocierea altor ţări terţe doritoare.
Pe parcursul anilor la aceste obiective s-au mai adăugat: crearea Sistemului Monetar European (SME) şi a Unităţii Valutare – EURO.
Prin Tratatul semnat Ia Bruxelles la 8 aprilie 1965 (intrat în vigoare la 1 iulie 1967) cele trei Comunităţi menţionate mai sus au fost unificate în Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.). Obiectivul final, dar de perspectivă, a C.E.E. a devenit uniunea politică.
în ianuarie 1973, la C.E.E. au aderat Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie, creându-se astfel Europa „celor 9″. La 1 ianuarie 1981, a aderat Grecia, iar în ianuarie 1986 Portugalia şi Spania, ajungându-se astfel la „cei 12″.
în decembrie 1991 şefii de state şi de guverne a ţărilor membre au semnat, în oraşul olandez Maastricht, Tratatul cu privire la viitoarea Europă, care a intrat în vigoare la I noiembrie 1993. Prin acest Tratat a fost instituită Uniunea Europeană – Uniune, unită din punct de vedere politic, economic şi monetar-financiar.
între anii 1993-1997 Uniunea Europeană a cunoscut o nouă extindere, prin aderarea la 1 ianuarie 1995 a Austriei, Suediei şi Finlandei. Numărul ţărilor membre s-a mărit astfel de la 12 la 15. Prin
5
aderarea la 1 mai 2004 a 10 noi ţări (8 ţări din Europa centrală şi de Est, plus Cipru şi Malta), Uniunea Europeană şi-a extins aria geografică la 25 de ţări şi şi-a mărit numărul populaţiei încă cu 75 milioane de oameni.
Obiectivele majore propuse la început de cale sunt realizate în toate domeniile. Economiile ţărilor integrate în Uniunea Europeană au devenit, în esenţă, economii industrial avansate. Deţinând doar 12,1%
din populaţia globului pământesc, Uniunea Europeană asigură în prezent circa 30% din producţia mondială şi 40% din comerţul internaţional. Produsul Intern Brut în mediu pe locuitor constituie 19 mii USD, iar în Elveţia 28 mii, Danemarca – 24, Germania – 23, Austria – 22, Belgia – 21, Franţa – 21, Finlanda – 20 mii USD. în anul 2005 acest indicator în Republica Moldova a constituit doar 650 USD.
Considerabil a crescut nivelul de trai al populaţiei Uniunii Europene, care se concretizează în consumul de produse alimentare din cele mai valoroase. Aceasta se poate observa din tabelul ce urmează.
|
ComwnAneAuainucAiAroduselorcdm
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
Sursa: Anuarul Statistic al Republicii Moldova. Chişinău, 2004, p. 719; 724-725. |
Datele cuprinse în tabelul 7 ne demonstrează, că în Austria, spre exemplu, consumul anual de carne pe locuitor constituie circa 100 de kg., în Franţa – 92, Germania – 95 ş.a.m.d. Sporit este nivelul de consum al laptelui, ouălor şi legumelor, iar cel de pâine şi paste făinoase se menţine an cu an la acelaşi nivel.
O astfel de situaţie în mod pozitiv influenţează asupra duratei medii a vieţii, care în Austria a bărbaţilor este de 76 ani, iar a femeilor de 82 ani; în Franţa – 76 şi 83; Italia – 77 şi 83; Germania – 75 şi 81 ani. în Republica Moldova acest indicator este de 65 şi 72 de ani.
Institutiile Comunitare. Sistemul instituţional comunitar cuprinde: Consiliul European, Parlamentul European, Consiliul de Miniştri, Comisia Europeană, Curtea Europeană de Justiţie, Curtea de Conturi ş.a.
/. Parlamentul European activează din anul 1979 şi este singura instituţie a U.E. pentru care cei 700 deputaţi sunt aleşi direct de către cetăţenii statelor membre. Funcţiile Parlamentului European sunt:
- funcţia legislativă, pe care o realizează alături de Consiliul U.E.; b) funcţia bugetară – dezbate şi adoptă bugetul U.E. în formă finală; c)
controlul politic asupra instituţiilor europene, funcţie exercitată prin: aprobarea numirii membrilor Comisiei Europene şi a preşedintelui acesteia; d) posibilitatea de a demite Comisia Europeană prin votul unei moţiuni de cenzură. Sediul acestei instituţii se află la Strasburg.
- Consiliul European a fost creat în anul 1974. Reuneşte de două ori pe an şefii de stat sau de guverne ale ţărilor membre şi Preşedintele Comisiei Europene. El are un rol important în definirea orientărilor politice, economice şi sociale generale. în cazuri necesare intervine pentru deblocarea unei situaţii de criză sau pentru soluţionarea unui dezacord între statele membre sau între instituţiile Uniunii. în cadrul Consiliului sunt stabilite priorităţile activităţii: finanţările oferite prin bugetul Uniunii, poziţia acesteia pe arena internaţională ş.a. Deciziile luate în cadrul Consiliului European sunt foarte importante pentru adâncirea proceselor integraţi oniste. Preşedinţia Consiliului European este deţinută de fiecare stat membru timp de şase luni.
- Consiliul Uniunii Europene, numit şi Consiliul de Miniştri, coordonează activităţile Uniunii Europene. Obiectivele majore a activităţii acestei instituţii le constituie: funcţionarea eficientă a pieţei unice; activitatea spaţiului fără frontiere; circulaţia monedei unice EURO; cooperarea interguvernamentală în domeniul politicii externe, securităţii comune şi afacerilor interne. Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene este deţinută timp de şase luni, prin rotaţie, de fiecare dintre premierii ţărilor membre.
- Comisia Europeană este instituţia executivă. în componenţa ei, fiecare stat „mare” – Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie şi Spania – are câte doi reprezentanţi, celelalte ţări membre – câte unul. Membrii Comisiei sunt numiţi de guvernele naţionale (pe cinci ani) dar acţionează independent de acestea, reprezentând, exclusiv, interesele comunitare. Fiecare comisar este responsabil, în cadrul Comisiei, de un anumit domeniu politic. Rolul acestei instituţii este de a controla respectarea prevederilor tratatelor, de a iniţia propuneri în perfecţionarea legislaţiei Uniunii Europene şi de a asigura aplicarea legislaţiei adoptate.
- Curtea Europeană de Justiţie, cu sediul la Luxemburg, este instituţia supremă a Uniunii Europene. Jurisdicţia sa acoperă numai problemele specifice legate de aplicarea tratatelor Comunităţii Europene. Este formată din 13 judecători şi 6 avocaţi generali, numiţi de comun acord de statele membre pe un termen de 6
- Curtea de Conturi Europeană are sediul al Luxemburg şi funcţionează din anul 1977. Ea verifică, din punct de vedere financiar, legalitatea şi corectitudinea întregii activităţi, urmărind buna gestiune a resurselor financiare. Anual ea întocmeşte un raport asupra exerciţiului financiar încheiat. Concluziile acestui raport influenţează decisiv adoptarea noului buget al U.E.
Din instituţiile Uniunii Europene fac parte, de asemenea, numeroase agenţii, centre şi fundaţii.
Băncile şi fondurile comunitare. în prezent sistemul bancar al uniunii Europene include Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii şi Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare cu sediul la Londra.
Spre exemplu, rolul central al Băncii Europene de Investiţii (B.E.I.) este de a susţine dezvoltarea echilibrată, integrarea economică şi creşterea bunăstării sociale în cadrul Uniunii Europene, împrumuturile B.E.I. sunt destinate în special finanţării proiectelor de dezvoltare a reţelelor transeuropene de transporturi, a telecomunicaţiilor, pentru aprovizionarea cu energie, precum şi pentru protecţia mediului, creşterea competitivităţii internaţionale a industriei, agriculturii, a întreprinderilor mici şi mijlocii.
în cadrul Uniunii Europene funcţionează următoarele fonduri, care dispun de mijloace considerabile:
D Fondul social european (F.S.E.) este destinat, în principal, formării profesionale în vederea facilităţii angajării şi mobilităţii profesionale. Principiile organizării fondului au fost revăzute pentru a se adapta mai bine problemelor actuale ale şomajului. 75% din mijloacele acestui fond sunt alocate în folosul tinerilor.
- Fondul european de orientare şi garantare agricolă (F.E.O.G.A.) asigură finanţarea integrală a măsurilor de organizare şi susţinere a pieţelor agricole din cadrul Uniunii Europene. Este singurul domeniu în care o politică comună acoperă un sector economic şi în care finanţarea este totalmente suportată de întreaga Uniune Europeană. Aceasta şi explică ponderea considerabilă (66%) în totalul cheltuielilor bugetare ale U.E.
- Fondul european de dezvoltare regională (F.E.D.E.R.) a fost înfiinţat în anul 1975 şi este destinat a contribui la corelarea dezechilibrelor regionale din cadrul Uniunii Europene.
- Fondul european de dezvoltare (F.E.D.), prevăzut încă de Tratatul de la Roma, dar pus în funcţiune în anul 1963, reprezintă contribuţia cea mai importantă a Uniunii Europene în sprijinirea dezvoltării economice. EI funcţionează în cadrul convenţiilor încheiate între statele membre, pe de o parte, şi ţările asociate (Africa, zona Caraibilor şi Pacificului), pe de altă parte, care înainte aveau relaţii particulare cu statele membre ale Uniunii Europene.
- Fondul de coeziune este cel mai mare fond creat prin Tratatul de la Maastricht (decembrie 1991) şi are ca obiective esenţiale susţinerea programelor de protejare a mediului înconjurător, precum şi pentru modernizarea reţelei transeuropene de transport şi comunicaţii în ţările mai puţin dezvoltate din U.E.: Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda ş.a.
- Fondul de cercetare şi dezvoltare tehnologică este destinat finanţării domeniilor strategice ale cercetării ştiinţifice. De regulă, 50% din costul proiectelor de cercetare sunt acoperite din mijloacele băneşti ale acestui fond.
Deşi integrarea economică europeană este cea mai rezultativă, ea nu este un proces simplu şi ocolit de tensiuni şi contradicţii.
Principalele obiective la începutul anilor’90 le constituiau: aprofundarea sau lărgirea Comunităţii, adică să meargă mai departe în profunzime integrarea ţărilor membre, ori să se mărească numărul de state care şi-au exprimat dorinţa în acest sens.
Tratatul de la Maastricht, menţionat mai sus, care a amplificat şi metamorfozat procesul integraţionist, a dat răspuns la primul obiectiv.
Negocierile începute cu unele ţări postsocialiste din Europa au răspuns şi la al doilea obiectiv.
Ambele întrebări îşi au răspunsul concret în documentul întitulat „Agenda 2000. Consolidarea şi lărgirea Uniunii Europene”[1]. Acest document prevedea importanţa creării şi fiincţionării monedei comune EURO, pe de o parte, şi necesitatea lărgirii Uniunii în secolul XXI cu un număr mai mare de ţări, pe de altă parte.
în domeniul dezvoltării economico-sociale, modernizării şi consolidării Uniunii Europene sunt stipulate trei obiective: l)
modernizarea modelului agricol european; 2) reducerea decalajelor existente între regiuni în termenii bogăţiei şi perspectivelor creşterii economice; 3) respectarea priorităţilor fixate, chiar dacă veniturile bugetare nu vor creşte decât foarte lent până în anul 2006.
„Agenda 2000”, ca şi documentele Sumet-ului de la Nisa din decembrie 2000, au reafirmat că lăfgirea Uniunii Europene prin primirea de noi ţări rămâne „o prioritate istorică”.
Atât adâncirea procesului integraţionist, cât şi creşterea numerică a ţărilor membre reprezintă o importanţă majoră pentru creşterea rolului Uniunii Europene în lumea contemporană.
Viitoarea arhitectură constituţională a Europei prevede trei misiuni fundamentale pentru acest continent: I) consolidarea
modelului său de dezvoltare economică şi socială care garantează cetăţenilor prosperitate şi solidaritate; 2) dezvoltarea spaţiului său de libertate, securitate şi justiţie; 3} exercitarea de către Uniunea Europeană a atributelor proprii unei puteri economice şi politice mondiale.
Pe linia extinderii, o importanţă istorică reprezintă reunirea Consiliului European de la Copenhagen (12-13 decembrie 2002), care a decis ca în familia europeană să fie primite în 2004 cu drepturi depline: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Cipru, Malta, Estonia, Letonia şi Lituania.
Aşadar, Uniunea Europeană, constituită în prezent din 25 de ţări membre, este un nou tip de putere economică şi politică, bazat pe aprofundarea şi extinderea proceselor integraţioniste.
Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Este prestigios ca să fii ţară membră a Uniunii Europene, însă nu este deloc uşor să atingi acest scop. Dar, întrucât ţara noastră este deprinsă să învingă fel de fel de greutăţi, să sperăm că şi problemele integrării în spaţiul european vor fi soluţionate cu succes, ţinând cont şi de faptul că primii paşi au fost deja făcuţi.
Calea de integrare în Uniunea Europeană Republica Moldova şi-
o străbate prin mai multe modalităţi. Una din acestea o constituie cooperarea regională.
La etapa actuală ţara noastră este membru a unor organizaţii de importanţă majoră, cum sunt: Iniţiativa Central-Europeană (I.C.E.), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), Procesul de Cooperare Dunăreană, Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), Grupa GUAM, Procesul de Cooperare din Europa de Sud-Est (SEECP) ş.a.
Calitatea Republicii Moldova de membru la Iniţiativa Central- europeană asigură o cooperare mai eficientă în domeniul politic, economic, tehnic, ştiinţific şi cultural cu ţările-membre din această regiune. în acelaşi timp Republica Moldova beneficiază şi prin realizarea unui schimb de experienţă în domeniul transferului tehnologiilor avansate, a sporirii competitivităţii agenţilor economici naţionali cu întreprinderile străine, prin lărgirea comerţului exterior, precum şi prin atragerea investiţiilor necesare ţării noastre. Fiind membru al iniţiativelor menţionate, Republica Moldova participă direct la programele de cooperare regională.
La 28 iunie 2001 Republica Moldova a aderat oficial la Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE). Iniţiat în 1999 de Uniunea Europeană, Pactul de Stabilitate este o iniţiativă regională care are ca obiectiv susţinerea ţărilor din Europa de Sud-Est „în eforturile lor de menţinere a păcii, democraţiei, respectării drepturilor omului şi prosperităţii economice”.
Membri ai Pactului de Stabilitate sunt: Macedonia, Croaţia, Serbia, Muntenegru, Bosnia, Herţegovina, Albania, România, Bulgaria. Moldova este unica ţară din spaţiul C.S.I. admisă în această organizaţie regională cu caracter integraţionist.
Pactul este susţinut de aşa organisme internaţionale cum ar fi: Grupul G-8; O.S.C.E.; Consiliul Europei; NATO; Banca Mondială; Fondul Monetar Internaţional; Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare. Dar „acoperişul” acestei organizaţii integraţioniste este totuşi Uniunea Europeană. în plus, obiectivul strategic al Pactului de Stabilitate este pregătirea ţărilor menţionate pentru o viitoare integrare a lor în structurile Uniunii Europene.
Scopul economic de bază a Pactului de Stabilitate este crearea unei zone de liber schimb, fapt care va contribui la accelerarea cooperării economice regionale şi la dezvoltarea economică şi socială a ţărilor din această parte a lumii.
Următorul pas va fi semnarea unui Acord de liber schimb între ţările membre ale Pactului de Stabilitate şi Uniunea Europeană.
Devenită membră a Pactului de Stabilitatea, Republica Moldova a obţinut posibilitatea reală de a iniţia negocierile în vederea semnării unui Acord de Stabilizare şi Asociere cu Uniunea Europeană.
Largi perspective de colaborare cu ţările industrial avansate din Europa Centrală deschide pentru Republica Moldova şi procesul de Cooperare Dunăreană. Avantajul acestei cooperări constă în caracterul ei inovativ. Statele suverane din această regiune soluţionează în ansamblu problemele economice, politice şi sociale în ansamblu.
Organizaţia Cooperării Economice a Mării Negre (OCEMN), la fel, este o structură importantă de nivel regional, care oferă avantaje pozitive Republicii Moldova. OCEMN asigură o consolidare a relaţiilor economice şi politice între ţările balcanice, pe de o parte, şi stabileşte legătura de cooperare dintre ţările-membre, deschizând Republicii Moldova perspective de colaborare cu aceste state, pe de altă parte.
Gruparea GUAM este o altă organizaţie regională strategică, care atribuie Republicii Moldova un rol de membru-cheie în procesul de integrare europeană. Proiectele de cooperare propuse în GUAM, îndeosebi cel privind facilitarea comerţului şi transporturilor, precum şi cel cu privire la crearea Centrului Virtual pentru combaterea crimei organizate şi a terorismului internaţional, au un mare potenţial de a contribui la dezvoltarea economică a ţării noastre şi la stabilitatea în regiune.
Aşadar, toate organizaţiile de cooperare regională reprezintă o modalitate primară pentru facilitatea integrării Republicii Moldova în structurile europene.
Şi totuşi obiectivul strategic prioritar al Republicii Moldova îl constituie aderarea la Uniunea Europeană. în acest context ţara noastră promovează ideea Europei Unite, a unei Europe comune fără linii de divizare.
La etapa actuală relaţiile Republicii Moldova cu Uniunea Europeană şi statele ei membre sunt reglementate de Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) semnat la 28 noiembrie 1994 şi intrat în vigoare la 1 iulie 1998. însă la 11 martie 2003 Uniunea Europeană a propus spre aprobare o nouă concepţie de dezvoltare a relaţiilor sale legate cu toţi vecinii, inclusiv şi cu Republica Moldova. Ca rezultat, Ia 22 februarie 2005, la Burxelles, a fost semnat „Planul de Acţiuni Uniunea Europeană şi Republica Moldova”.
Obiectivele prioritare ale „Planului de Acţiuni Uniunea Europeană – Republica Moldova” prevăd: a) crearea definitivă a statului de drept, care presupune executarea strictă a legilor de către toţi cetăţenii, funcţionarea democraţiei constituţionale, asigurarea drepturilor şi libertăţilor omului, separarea reală a puterilor în stat şi independenţa lor, pluralismul politic; b) asigurarea creşterii economice pe baza investiţiilor naţionale şi străine directe, astfel ca ritmurile medii anuale de sporire a produsului intern brut să se situeze între 46%; c) continuarea realizării măsurilor de stabilizare macroeconomică, reducerea datoriei publice, a şomajului şi a inflaţiei; d) promovarea unor politici coerente, compatibile cu standardele Uniunii Europene, vizând ajustarea structurală a economiei, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii sferei materiale de producţie, revitalizarea şi retehnologizarea industriei şi agriculturii, dezvoltarea sferei sociale; e) crearea unui mediu de afaceri prielnic, bazat pe un cadru legal care să asigure dezvoltarea competiţiei de piaţă, reducerea costurilor de tranzacţie şi diminuarea poverii fiscale; J) modernizarea serviciilor de utilitate publică, astfel ca acestea să răspundă cât mai bine nevoilor cetăţenilor şi economiei naţionale.
Cele menţionate obligă la un volum mare de muncă atât în vederea modernizării juridice a statului, armonizării legislaţiei, cât şi a dezvoltării economiei, îmbunătăţirii condiţiilor de trai ale populaţiei, ridicării standardelor de stabilitate în societate, comportamentul şi cultura politică, de calitatea guvernării ş.a. Acest volum de muncă urmează să fie înfăptuit nu numai de puterea publică, dar şi de întreaga societate, de către fiecare cetăţean în parte, căruia îi sunt aproape idealurile integrării în Uniunea Europeană. Numai în acest caz procesul de integrare europeană va deveni ireversibil pentru statul Republica Moldova.
[1] Agenda 2000. Reforment el elargissement de PUnion Europenne, Col.”.
L’Europeen monement”. Comission europeenne, 1999.
