Costul de producţie constă în totalitatea cheltuielilor efectuate şi/sau care urmează să fie făcute, toate în exprimare bănească, de către o întreprindere, pentru producerea şi desfacerea de bunuri corporale şi necorporale. Este deci vorba de evaluarea tuturor efectelor implicate în procesul economic determinat.
Din caracterizarea costului se desprind următoarele aspecte:
- costul reprezintă unitatea dintre conţinutul consumului de factori şi expresia sa bănească; fără o asemenea unitate nu poate fi vorba de cost;
- aduce la acelaşi numitor toate consumurile de factori, eforturile făcute pentru producerea şi desfacerea bunurilor devenind măsurabile;
- include toate cheltuielile făcute de întreprindere pentru susţinerea ofertei;
– se regăseşte în preţul de vânzare al bunului.
Costul de producţie este sinonim cu costul de oportunitate (atât timp cât nu există control de monopol asupra resurselor). Costul de producţie este constituit din două elemente componente: costul explicit şi costul implicit.
Costul explicit – exprimă acele cheltuieli necesare făcute cu procurarea factorilor de producţie din afara întreprinderii şi pe care aceasta le efectuează pentru fiecare ciclu de producţie. Acest cost se mai numeşte şi „cost de buzunar”.
Costul implicit – se referă la acele cheltuieli inerente producţiei, care nu presupun plăţi către terţi, ele făcându-se pe baza resurselor proprii ale unităţii în cauză (amortizarea, munca proprietarului, dobânda la capitalul propriu etc.).
Costul contabil – cuprinde costul explicit şi amortizarea (aceasta din urmă făcând parte din costul implicit).
În fundamentarea ofertei se ţine seama de funcţiile costului. Acestea
sunt:
- Măsurarea cheltuielilor necesare obţinerii producţiei şi a corelaţiilor ce pot apărea între eforturi – costuri şi efecte – bunuri produse. Prin această funcţie, costul îşi manifestă caracterul de importator economic calitativ.
- Funcţia de cercetare-dezvoltare a costului constă în aceea că noile tehnologii şi noile produse apar ca efect al cheltuielilor de cercetare. Cu cât raportul dintre tehnologiile noi şi costuri este mei mare, cu atât funcţia respectivă se manifestă mai pregnant.
- Funcţia de producţie – costurile joacă un rol important în realizarea
concepţiei constructive şi tehnologice, pe baza inovărilor şi invenţiilor. - Funcţia de personal – presupune compararea costurilor cu pregătirea,
perfecţionarea, motivaţia în muncă pe de o parte, precum şi cu sporirea
productivităţii muncii şi ridicarea calităţii bunurilor pe de altă parte. - Funcţia comercială – evidenţiază efectul benefic al cheltuielilor făcute cu livrarea la timp a bunurilor şi asigurarea pieţelor de desfacere.
- Funcţia financiar-contabilă – exprimă costurile necesare asigurării fondurilor băneşti, în mărimea şi structura corespunzătoare unei activităţi rentabile.
- Funcţia de optimizare – asigură şi determină costul cel mai mic ce revine unui nivel maxim al producţ
- Funcţia de control şi reglare – prin care se evidenţiază modul de fundamentare al deciziilor de politică economică, prin care se dirijează consumul de resurse.
