1. Definirea datoriei externe
Istoria evoluţiei datoriei este lungă şi punctată de etape care s-au dovedit a fi veritabile catastrofe pentru ţările debitoare. Aceste tragedii nu au fost cauzate numai de sărăcia şi slaba gestionare a fondurilor de către ţările debitoare, ci la producerea lor au concurat, uneori, chiar împrumutatorii acestor fonduri. Astfel, datoria externă a devenit unul dintre conceptele cele mai controversate la momentul actual pe plan mondial şi implică o serie de întrebări de interpretare importantă.
Pentru că datoria externă reprezintă un efect al creditarii internationale, acest fenomen economic internaţional a apărut încă din secolul al XVIII-lea când băncile din Marea Britanie au trecut de la negustorie şi cămătarie la creditare. Începând cu 1830 s-au fondat primele bănci britanice în colonii. Aceste bănci s-au extins curând în zone de interes major pentru întreaga Europă, zone cum ar fi Egiptul, Turcia, America Latină, sud-estul Asiei. Cea mai rapidă creştere în volumul creditării internaţionale s-a înregistrat pe fluxul dinspre Europa spre diferite state din componenţa S.U.A., pentru finanţarea investiţiilor şi comerţului. Deşi, încă din 1860, în California existau deja cinci bănci comerciale, totuşi oraşul New York a fost primul centru financiar american care a contat ca prezenţă în operaţiile internaţionale. Practic, Londra şi New York-ul erau “emiţătorul” şi respectiv, “receptorul” fluxului de capital britanic, flux care atingea înainte de primul război mondial, circa 10% din PNB-ul Marii Britanii şi al imperiului său colonial.[1]
Al doilea război mondial a accelerat declinul lirei sterline şi ascensiunea dolarului american ca valută de circulaţie internaţională.
Istoria economică postbelică aduce treptat în scenă trei mari actori: S.U.A., Piaţa Comună şi Japonia. Aceştia domină şi în prezent pieţele internaţionale ale creditului, atât direct cât şi prin intermediul puternicei influenţe exercitate în interiorul marilor organisme financiare internaţionale – FMI, Banca Mondială, BERD, BRI, etc.
Tot perioada postbelică aduce în prim-plan creditarea oficială, de la guvern la guvern sau de la organismele financiare internaţionale către guvernele statelor membre. Conferinţa de la Breton Woods din 1954 stă la baza înfiinţării Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale, organisme menite să înlesnească procesul de alocare a resurselor ţărilor cu surplus de capital către cele cu nevoie de capital şi să împiedice, prin sprijinirea dezvoltării economice globale, ca discrepanţele enorme dintre ţări să ducă la situaţii conflictuale militare sau la crize economice mondiale.
Definirea noţiunii de datorie externă s-a cristalizat relativ recent prin eforturile depuse, în primul rând, de organizaţii financiare internaţionale( FMI, Banca Mondială, OECD, Banca Internaţională pentru Reglementări) şi de către specialişti în domeniu, ca răspuns la evoluţiile recente din cadrul sistemului financiar monetar.
În concepţia Băncii Mondiale şi a structurilor sale componente, datoria externă include sumele datorate unor creditori publici şi privaţi, în valută străină, bunuri/ servicii cu o perioada de rambursare de peste un an, sumele datorate de persoane private, dar garantate de o autoritate publică, datoria formată ca rezultat al tranzacţiilor cu FMI, etc.[2] Deşi aceasta este propusă de Banca Mondială, ea nu poate pretinde a fi unica definiţie a datoriei externe şi, cu atât mai mult, nu poate servi pentru toate scopurile.
Datoria externă, atât ca definiţie cât şi ca model de calcul, poate avea inţelesuri diferite.[3]
a) Datoria externă brută, în sens larg, include sumele de bani în alte valori pe care rezidenţii unei ţări, persoane fizice şi juridice, le datorează străinătăţii la un moment dat. Aceasta cuprinde sumele datorate de stat, unitaţi administrativ-teritoriale şi alte entităţi de drept public, întreprinderi private şi alte organizaţii, precum şi de persoane fizice unor organisme internaţionale, guverne, bănci şi altor instituţii publice străine, unor bănci private, firme şi altor creditori, precum şi unor persoane fizice rezidente în străinătate. Datoria externă brută în sens larg deşi este corectă, ea nu are aplicabilitate practică deoarece este extrem de dificilă inventarierea tuturor obligaţiilor faţă de străinătate şi, în plus, nu toate acestea sunt exprimate valoric, nu toate au termene precise de achitare sau au termene fie prea scurte, fie prea lungi.
b) Datoria externă brută, in sens restrâns, include toate obligatiunile băneşti faţă de străinătate, cu excepţia: creditelor pe termen scurt ( deoarece acestea sunt considerate drept operaţiuni financiare curente); investiţiilor străine directe ( nu au termene stabilite de rambursare sau lichidare); ajutoarelor cu caracter nerambursabil (granturile); imprumuturilor ale căror termene de graţie sunt stabilite de la 10-15 ani sau mai mult; creditelor contractate de persoane fizice / juridice negarantate de autorităţile competente.[4]
Un alt agregat utilizat pentru evaluarea poziţiei externe a ţarii este datoria externă netă. Aceasta este dată de diferenţa dintre activele publice şi private ale rezidenţilor unei ţări în străinătate ( investiţii directe, titluri de valoare, imprumuturi acordate) şi activele deţinute de rezidenţii străini în ţara considerată ( împrumuturi contractate de la guverne, credite primite de la bănci private, organisme financiare, investiţii de capital, titluri).[5]
Indicatorul datoriei externe nete se utilizează în mod preponderent în cazul ţărilor ce apar în dublă ipostază: de creditor şi de debitor. Insă, pentru a efectua o analiză ulterioară a situaţiei mondiale în domeniul datoriei, precum şi pentru calcularea indicatorilor datoriei externe se face necesară cunoaşterea următorilor termeni: stocul datoriei externe totale, fluxurile de datorii externe totale, transferurile de datorii etc.
Stocurile de datorii externe totale sunt definite ca suma datoriei publice şi private garantate pe termen lung, datoriile private negarantate pe termen lung, creditele FMI şi datoria pe termen scurt.
- Datoria externă pe termen lung este datoria care are o maturitate de peste un an, este în proprietatea nerezidenţilor şi este plătită în monedă străină, mărfuri sau servicii.[6]
- Datoria externă pe termen scurt are o perioadă de maturitate de până la un an.[7]
2. Surse de finanţare
Pentru realizarea unor obiective de importanţă deosebită, realizare ce necesită a se face într-un termen lung, diferite instituţii economice, financiare, politice sau chiar persoane private dintr-o ţară au nevoie de fonduri financiare din afara ţării lor, astfel ei apelează la finanţarea externă.
De unde vin banii împrumutaţi de ţările debitoare? “În perioadele de supraîncălzire a economiilor ţărilor puternic industrializate, când există o supraabundenţă de capital pe piaţă, acesta este orientat către economiile ţărilor slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare”, remarca[9] Eric Toussaint[10].
Cererea de fonduri pe piaţa financiară internaţională poate proveni de la guvern, bănci, societăţi comerciale, municipalităţi, instituţii financiare; iar ofertele de capitaluri pot să apară de la instituţiile financiare deţinătoare de capitaluri disponibile pe termen lung: instituţii financiare internaţionale, consorţii, case de economii, societăţi de asigurare, corporaţii transnaţionale etc.
Obţinerea acestor fonduri se poate face prin negocieri bilaterale directe, dar mai ales prin intermediul unor instituţii financiare care sunt organisme specializate ce formează un cadru instituţional adecvat operaţiunilor de finanţare, si anume, negocieri multilaterale.
Împrumuturile bilaterale (de la guverne straine) se împart în:
- Concesionale– împrumuturi acordate de către ţările dezvoltate care au ca obiectiv principal promovarea dezvoltării şi bunăstării economice a ţărilor în curs de dezvoltare; fiecare împrumut are caracter concesional şi un grad de concesionalitate de cel puţin 25%.
- Neconcesionale –sunt împrumuturi oficiale ale ţărilor dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare care nu întrunesc caracteristicile celor concesionale. Acestea includ tranzacţii oficiale bilaterale cu grad de concesionalitate mai mic de 25% sau care, deşi au un grad mai ridicat de concesionalitate au ca scop principal facilitarea exporturilor.
Gradul de concesionalitate reprezintă măsura în care condiţiile unui credit extern se abat de la condiţiile standard ale pieţelor internaţionale de capital în favoarea debitorului.[11]
Împrumuturile multilaterale sunt împrumuturi oferite de către organismele internaţionale: Banca Mondială, FMI, bănci regionale de dezvoltare şi alte organisme internaţionale şi interguvernamentale. Şi acestea se împart în concesionale şi neconcesionale în funcţie de aceeaşi factori ca şi în cazul împrumuturilor bilaterale.[12]
FMI acordă asistenţa financiară externă având ca obiective echilibrarea macroeconomică şi ajustarea structurală. De asemenea, prezintă un rol vital în ceea ce priveşte renegocierea datoriilor între ţările debitoare şi creditorii publici sau privaţi şi ajută ţările debitoare în îmbunătăţirea noilor tehnici de finanţare.
Împrumuturile acordate de creditorii privaţi se clasifică în:
- credite de export;
- credite acordate de către bănci;
- împrumuturi contractate de pe pieţele de capital;
- alte tipuri de credite private.
Printre creditele acordate de către bănci se numară: linii de finanţare (de credit), creditul revolving şi cofinanţarea.
Liniile de finanţare(de credit) reprezintă o înţelegere între o bancă şi un client, pe baza căreia ultimul poate obţine credite succesive într-o anumită perioadă, până la suma convenită.
Creditul “revolving” permite mobilizarea unui împrumut pe termen mediu prin intermediul unor credite pe termen scurt reînnoibile folosind tehnica creditelor cu rată flotantă.[13]
Cofinanţarea este o tehnică recent legată de cererea crescândă pentru finanţarea de noi proiecte de anvergură şi de necesitatea asigurării unei garanţii superioare creditorilor.
Împrumuturile contractate de pe pieţele de capital se impart şi ele în: creditul sindicalizat şi finanţarea pe piaţa euroobligaţiunilor. Alte tipuri de credite private mai sunt şi factoringul şi leasingul.
Factoringul este o tehnică de finanţare pe termen scurt a operaţiunilor de export, îndeosebi pentru bunuri de larg consum.
Leasing-ul este o formă de inchiriere realizată de societăţi financiare specializate (societăţi de leasing) a unor bunuri de echipament către firme care nu dispun de fonduri proprii ori nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea acestora de la producători.
- Tehnici de finanţare
O modalitate de contractare a împrumuturilor externe este reprezentată de accesul la piaţa internaţională de capital, prin utilizarea obligaţiunilor.
Alături de această tehnică mai sunt împrumutate fonduri prin:
- negocierea unor credite cu instituţiile financiare internaţionale (FMI,BERD, BIRD, BEI etc)-datoria externă multilaterală şi cu guvernele altor state- datoria externă bilaterală;
- negocierea unor credite cu bănci comerciale străine.
Atunci când o ţară apelează la împrumuturi externe, piaţa internaţională are în vedere la stabilirea condiţiilor de împrumut o serie de factori ce caracterizează piaţa ţării respective, din categoria factorilor interni luaţi în considerare fac parte:
- indicatori macroeconomici;
- stabilitatea politică;
- acordurile încheiate cu FMI.
Printre factorii externi se numără:
- rating-ul atribuit de agenţiile guvernamentale;
- percepţia pozitivă a investitorilor străini şi rapoartele băncilor internaţionale de investiţii
Aceşti factori condiţionează obţinerea de noi tranşe de împrumut prin raportare la rezultatele obţinute de economia unei ţări.
FMI este instituţia care acordă credite pentru echilibrarea balanţei de plăţi. Celelalte instituţii financiare internaţionale( Banca Mondială, BERD; BEI etc.) acordă credite pentru realizarea unor proiecte de investiţii, în infrastructură şi alte proiecte considerate importante, la a căror finanţare coparticipă cu debitorii.
Ultima formă de obţinere de împrumuturi de pe piaţa internaţională de capital condiţionează condiţiile de obţinere a fondurilor de performanţele economice obţinute în funcţie de care se atribuie riscul de ţară, dar modul în care se obţin efectiv banii are la bază utilizarea emisiunilor de obligaţiuni.
[1] Văcărel, Iulian (coord.) şi colectiv, Finanţe publice, Ediţia a IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, p.351
[2] World Debt Tables. External Finance for Developing Countries. Analysis and Summary Tables, 1996, World Bank, Washington, 1997.
[3] Văcărel Iulian (coord.) şi colectiv, Finanţe publice, Ediţia a IV-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2004, p. 479
[4] Iulian Văcărel, Gabriela Anghelache, Gh. D. Bistriceanu, Tatiana Moşteanu, Florin Bercea, Maria Bodnar, Florin Georgescu Finanţe publice, ed. a II-a, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, cap18, p. 532- 533.
[5] External Debt Statistics: Guide for Compilers and Users, 2003 International Monetary Fund, p.49
[6] Ciobu Stela, Gabriela Anghelache Asistenţă financiară externă şi datoria externă, Ed. A.S.E., Bucureşti, 2001, p. 87
[7] External Debt Statistics: Guide for Compilers and Users, 2003 International Monetary Fund, p.50
[8] Global Development Finance 1999, vol 2, World Bank, Washington, D.C., p. XX
[9] Eric Toussaint Les crises de la dette exterieure de l’Amerique latine au XIX siecle et dans la premiere moitie du , Contribution ecrite au seminaire international, Bruxelles, mai 2003.
[10] Eric Toussaint, preşedintele Comitetului pentru anularea datoriilor ţărilor lumii a treia.
[11] Petre Brezeanu, Gabriela Fotache, Adina Trandafir, Tudor Boengiu Macrofinanţe, Ed. Meteor Press, Bucureşti, 2007, p.437
[12] Dilip Ratha Complementarity between Multilateral lending and Private Flows to Developing Countries, The World Bank Development Prospects Group, 2001, p. 6
[13] John P. Quinn Law firm accounting and financial management, Third Edition, 2007, p. 11
