Apariţia şi generalizarea utilizării banilor cu valoare intrinsecă au condus la instituirea primelor reglementări cu privire la circulaţia acestora. Unii specialişti în domeniu susţin că începuturile organizării monetare la nivel naţional au apărut încă din Antichitate, odată cu punerea în circulaţie a primelor monede din metal preţios. Primele încercări în domeniul centralizării şi uniformizării circulaţiei monetare la nivel naţional aparţin a potrivit mărturiilor lui Herodot a regele Cressus al Lydiei, care a bătut în secolul VI I.Hr. primele monede din aur şi din argint, numite stateri. Deoarece între acesre două metale monetare a fost fixat un raport de valoare de 1 la 13, regele Cressus este considerat şi fondatorul primului sistem bănesc bimetalist cunoscut în istorie. Acest model de organizare monetară va fi preluat ulterior şi de către popoarele vecine ( grecii, perşii şi românii). Pe măsură dezvoltării societăţii, supravegherea, reglementarea şi organizarea relaţiilor monetare naţionale. Vor apare astfel primele sisteme monetare naţionale, prin care se reglementau emisiunea, punerea şi retragerea din circulaţie a monedelor având la bază metalele preţioase. Aceste reglementări au cunoscut particularităţi de la o ţara la altă şi de la o perioadă la altă şi au avut un rol important în dezvoltarea fiecărei ţări şi în extinderea relaţiilor economice internaţionale. Conţinutul specific al acestora, precum şi atribuţiile instituţiilor monetare, abilitaea cu organizarea circulaţiei monetare se vor modifică în permanenţă, în paralele cu metamorfozele suferite de instrumentul monetar.
În literatură de specialitate din ţara noastră sunt întâlnite mai multe definiţii ale conceptului de sistem monetar naţional. Astfel academicianul Costin Kiriţescu defineşte sistemul monetar naţional că reprezentând ca “o formă de organizare monetară instituită de stat prin acte normative, în cadrul căreia se prevede o circulaţie de monezi cu valoare proprie deplina” şi consideră că prin extindere, odată cu evoluţiile în plan monetar, nu se mai poate face nici o deosebire între conceptul de sistem monetar şi cel de sistem bănesc. În alte lucrări sistemele monetare sunt definite că reprezentând forme de organizare a baterii şi circulaţiei monedei într-o ţara sau altă, organizare realizată prin norme dictate de stat, dar şi prin norme ce decurg din cutume. Un alt autor, profesorul Gheorghe Zâne, clasifica sistemele monetare în două cateogrii: legale şi conseuetudinare ( cele din urmă bazate pe consens, pe uzanţe comerciale, pe legi nescrise). În esenţa, un sistem monetar se constituie dintr-un ansamblu de îndepliniri funcţiilor banilor pe teritoriul său.
El trebuie să cuprindă deci elemente referitoare la unitatea monetară de bază, greutatea acesteia, multiplii şi subdiviziunile ei , formă efigiei fiecărei monede, cantitatea emisiunii, punerea şi în circulaţie, obligaţia acceptării în plată, modalitarile de retragere din circulaţie a acesteia, mecanismul convertibilităţii monedei naţionale etc.
În variantă să clasică, un sistem monetar naţional cuprinde următoarele reglementări:
- a) metalul monetar
- b) unitatea monetară
- c) baterea şi circulaţia monedei cu şi fără valoare intrinsecă
- d) emisiunea şi circulaţia bancnotelor convertibile, respectiv a banilor de hârtie.
- Metalul monetar
La baza organizării primelor sisteme monetare naţionale au stat metalele preţioase ( fie aurul, fie argintul cum s-a întâmplat în condiţiile sistemelor băneşti monometaliste sau ambele metale, cum s-a întâmplat în condiţiile sistemelor băneşti bimetaliste). În evoluţiile lor ulterioare, sistemele monetare s-au bazat numai pe aur, iar apoi acesta a fost abandonat, astfel încât în prezent ele nu mai fac nici o referire la metalul preţios. Procesul de demonetizare a aurului a început, în mod paradoxal, încă din momentul monetizartii metalului preţios. De exemplu, sistemele băneşti exclusiv metaliste s-ai caracterizat prin diminiuarea continuă a conţinutului în metal preţios al monedelor,iar odată cu apariţia altor forme ale banilor(bancnotele convertibile şi banii de cont),importantă rrelativa a monedei din aur în ansamlul circulaţiei băneşti se va diminua în mod continuu.
Se poate afirmă totuşi că reperele cronologice cele mai importante ale procesuluide demonetizare a aurului au fost următoarele:
-primul Război Mondial,când s-au sistat baterea şi circulaţia monedelor din aur şi convertibilitatea bancnotelor în metal preţios
-anul 1971,când a fost eliminată convertibilitatea în aur a dolarului american,singuramoneda rămasă convertibila în metal preţios la nivel internaţional în cadrul etalonului aur-devizie institut la Bretton-Woods în anul 1944
-anii 1973-1974,când majoritatea ţărilor au renunţat la cursurile fixe bazate pe parităţile-aur şi au adoptat cursurile flotante
-anul 1978,când,în urmă adoptării celui de-al doilea amendament al statutului Fondul Monetar Internaţional,ţările membre au renunţat să-şi mai definească monedele naţionale în metal preţios.
- Unitatea monetara
Reprezinta dupa cum spunea Marx, ”uniforma națională” pe care o imbracă banii. Denumirea unitații monetare are surse diverse: fie metalul din care este confecționată moneda ( de exemplu “ aureus” ) fie greutatea acesteia ( de exemplu “taler”, a devenit ulterior “dolar” sau “tolar”[1]), denumirea monedei altei țari etc. Orice sistem monetar clasic presupune definirea prin lege a unitații monetare naționale, a cărei emisiune reprezintă și un atribut al suveranitații naționale.
Există o strânsă legătură între unitatea monetară şi etalonul monetar care exprimă o valoare sau o materie adoptată convenţional că baza a sistemului monetar şi prin care se defineşte unitatea monetară. În cadrul sistemelor monetare bazate pe aur, unitatea monetară este definită prin lege printr-un anumit conţinut în metal preţios sau prin-un anumit raport faţă de o altă monedă. De exemplu, dolarul american a fost definit în anul 1785 printr-un conţinut în aur de 1,50463 grame, iar în urmă devalorizării suferite în anul 1934 conţinutul sau în aur s-a redus la 0,888671 grame. De asemenea, leul românesc instituit în urmă legii monetare de la 1867, este definit iniţial printr-un conţinut de 290 de miligrame de aur, iar în urmă stabilizării din anul 1929, conţinutul sau s-a redus la 9 miligrame de aur. În condiţiile sistemelor monetare bazate pe aur, autorităţile monetare puţeau modifică în mod oficial conţinutul în aur al monedei naţionale fie în sensul reducerii (devalorizare), fie în sensul majorării acestuia (revalorizare).
O data cu trecerea la alte etaloane monetare, unele monede naţionale vor putea fi definite şi în altceva decât în aur. Astfel, în cadrul etalonului aur- devize, exstins în anul 1944 la nivel internaţional, mondele ţărilor membre ale Fondului Monetar Internaţional puteai fi definite şi în dolari americani (prin raportarea conţinutului lor în aur la conţinutul în aur al dolarului american la acea vreme). După anii a80, monedele unor ţări vor putea fi definite în monede- coş de tipul DST ( Drepturi Sociale de Tragere ) sau ECU ( European Currency Unit), deci raportarea lor se va face la o sumă de puteri de cumpărare naţionale. S-a realizat astfel un proces complex de dematerializare a etalonului monetar, prin substituirea etalonului monetar- aur cu unele monede naţionale ( devize) iar ulterior cu etalonul monetar actual, etalonul putere de cumpărare, care este un etalonul abstract şi se bazează pe puterea de cumpărare a monedelor.
- Baterea și circulația monedei cu și fără valoarea instrinsecă
Monedele bătute din aur şi argint erau monede cu valoare integrală, adică valoarea intrinsecă a acestora corespundea valorii lor nominale. De exemplu, dacă în anul 1933 un dolar american avea un conţinut în aur de 1,5 grame, o monedă de un dolar avea aceeaşi greutate , iar una de 10 dolari cântarea de zece ori mai mult, adică 15 grame de aur, cu alte cuvinte, această cantitate de aur valora 10 dolari. Sistemele monetare naţionale clasice prevedeau baterea liberă a monedelor din aur şi argint. Orice persoană deţinătoare de metal preţos sub formă de lingouri avea dreptul să se prezinte la monetăria statului şi să solicite preschimbarea cantităţii respective în monede- aur, plătind pentru serviciul prestat un comision. Această taxa purta iniţial denumirea de taxa de senioraj, deoarece veniturile respectve reveneau suveranului pe al cauri teitoriu circulă acea monedă.
Aplicarea principiului baterii libere a monedelor cu valoare intrinsecă şi liberă tezaurizare a acestora au reprezentat elemente esenţiale ale mecanismului intern de autoreglare a masei monetare în circulaţie. Astfel, în cazul în care cantitatea de monedă din metalul preţios aflată în cicrulatie era insuficienţă, cererea pentru această fiind în creştere, devenea mai convenabilă deţinerea aurului sub această formă. Pentru deţinătorii de lingouri de aur ( al căror preţ era în scădere) devenea avantajoasă atunci operaţiunea de preschimbare la monetărie a acestora în monede- aur. Aceste operaţiuni conduceau în timp la un aflux de monedă de aur în circulaţie şi în final la restabilirea echilibrului dintre cererea şi ofertă de metal preţios monetizat. Când echilibrul se deteriora în sens invers (ofertă de monedă aflată în circulaţie era mai mare decât cererea), devenea mai avantajoasă deţinerea de aur sub formă de lingouri (al căror preţ era în creştere). Tezaurizarea sub formă de lingouri a excesului de aur monetizat conducea în timp la restabilirea echilibrului pe piaţă. În concluzie, apretul” lingoului de aur de pe piaţă conducea la infulentarea jocului cerereii şi al ofertei de monedă din metal preţios. După abandonarea etaloanelor băneşti bazate pe aur, s-a renunţat la bayerea monedelor cu valoare deplină. Din această cauza sistemele băneşti actuale nu mai cuprind reglementări referitoare la monetizarea metalului preţios decât în situaţii excepţionale (realizarea unor emisiuni jubiliare în scop numismatic, baterea unor medalii comemorative, etc).
Circulaţia monetară a fost deservită în paralel şi de monedele fără valoare deplină (de bilon, cum sunt denumite generic), confecţionate din metale nepretioase (cupru, bronz, nichel, zinc, aluminiu, etc) şi destinate realizării plăţilor de valori mici. Baterea acestor monede divizionare (care aveau o valoare intrinsecă foarte mică şi nu puţeau fi confecţionate din metal preţios) era stric controlată şi constituită un monopol al statului, deoarece valoarea lor nominală era determinată de valoarea metalului din care erau confecţionate, di de valoarea aurului pe care îl reprezentau în circulaţie. Din această cauza baterea lor era limitată, iar diferenţă dintre valoarea nominală a pieselor puse în circulaţie şi costul baterii acestora se constituia în venit al statului. Limitarea baterii acestor monede urmărea să asigure evitarea riscului scoaterii din circulaţie a monedelor din metal preţios. Emisiunea monedelor divizionare este realizată în prezent de Monetăria Statului. După confecţionarea lor, monedele divizionare sunt depuse la bancă centrală, unde sunt înregistrate, cu aceaşi valoare, atât în activul bilanţul acesteia, cât şi în pâşin, în creditul contului de Trezorerie.
- Emisiunea și circulația bancnotelor convertibile, respectiv a banilor de hârtie
În evoluţia lor, sistemele monetare naţionale s-au confruntat adeseori cu numeroare perioade de criză, generate de lipsă metalului preţios necesar confecţionării monedelor cu valoare deplină. Contradicţia din ce în ce mai puternică dintre cantitatea de metal preţios din rezervă băncilor şi necesarul din ce în ce mai mare de monedă cerut de amplificarea relaţiilor comercilae şi de sporirea volumului tranzacţiilor a fost soluţionată odată cu apariţia şi generalizarea utilizării monedei fiduciare, a bancnotelor convertibile în metal preţios. Întărirea caracterului fiduciar al acestora şi generalizarea utilizării noului instrument de plată s-au datorat menţinerii legăturii dintre volumul emisiunii de bancnote şi stocul de metal preţios aflat în rezervă emitentului. Bancă de emisiune era obligată prin lege să deţină un anumit depozit de aur că element de activ în bilanţ, iar volumul emisiunii de bancnote era reflectat în pasivul bilanţier, că i recunoaştere a obligaţiei de convertire, la o cerere, a acestora în metalul monetar. În funcţie de evoluţia în timp şi de particularitarile reglementărilor naţionale cu privire la emisiunea de bancnote, acoperirea acestor enmisiuni se va putea şi prin devize, efecte comerciale sau titluri emise de stat.
Mecanismul monetar pus astfel în practică asigură menţinerea încrederii publicului în noul instrument de plată, deoarece, aşa cum spunea Karl Marx, emisiunea banilor de credit trebuia limitată la aceeaşi cantitate în care trebuia să circue efectiv aurul pe care aceşti bani de hârtie îl reprezentau în mod simbolic. Convertibilitatea bancnotelor în metal preţios reprezenta în acelaşi timp un important mecanism de autoreglare a autovolumului masei monetare în circulaţie deoarece pe lângă faptul că volumul emisiunii acestora trebuia acoperit prin lege într-o anumită proporţie într-un stoc metalic, emisiunea lor în exces era contracarată prin solicitarea preschimbarii acestora în aur, reducându-se astfel în mod automat volumul bancnotelor puse în circulaţie.
[1] Fosta moneda a Sloveniei
