Solvabilitatea poate fi definită drept capacitatea unei societăţi de asigurări de a-şi îndeplini în orice moment toate obligaţiile ce decurg din contractele încheiate, chiar dacă unele obligaţii legate de activitatea curentă vor fi stinse peste câţiva ani.
Totuşi această definiţie nu explică în întregime conceptul de solvabilitate, deoarece nu face nici o referire la reglementările legale, conform cărora o societate de asigurări rebuie să menţină un nivel minim recomandat al activului net.
Atât timp cât activele depăşesc obligaţiile, asigurătorul este solvabil. Totuşi, dacă această diferenţă este mai mică decât valoarea impusă de instituţiile de supraveghere, capitalul este deteriorat. Când apare o astfel de situaţie, autorităţile interzic încheierea de noi poliţe până în momentul în care capitalul ajunge la nivelul impus. În tot acest timp, societatea continuă să-şi deruleze vechile afaceri, să plătească despăgubiri sau să-şi caute reasigurători.
Legislaţia internaţională din domeniul asigurărilor prevede existenţa şi menţinerea anei sume minime a activului net al unei companii, cu alte cuvinte, a unei anumite marje ie solvabilitate.
Definiţia de bază a solvabilităţii, conform căreia un asigurător este solvabil dacă îşi poate îndeplini în orice moment obligaţiile, este considerată insuficientă pentru stabilirea unui sistem eficace de solvabilitate şi pentru perfecţionarea sistemului de supraveghere. Asociaţia Internaţională a Instituţiilor de Supraveghere în Asigurări (International Association of Insurance Supervisors – IAIS) defineşte marja de solvabilitate ca fiind reprezentată de diferenţa pozitivă dintre activele şi obligaţiile asigurătorului, în condiţiile in care ambele sunt determinate în concordanţă cu anumite reglementări ce vizează modul lor de evaluare.
În cadrul directivelor sale, Uniunea Europeană evidenţiază necesitatea stabilirii unei marje de solvabilitate care să ţină seama de întreaga activitate a asigurătorilor şi prezintă modul în care aceasta ar trebui determinată. Astfel, în viziunea autorităţilor europene, marja de solvabilitate a asigurătorilor este reprezentată de „activele libere de orice obligaţii”.
Abordări ale solvabilităţii
Semnificaţia solvabilităţii şi modul său de evaluare sunt influenţate de perspectiva din care aceasta este privită. Contextul financiar în care poate fi abordată solvabilitatea noate varia de la scenariile de lichidare imediată a asigurătorului la scenariile conform cărora compania de asigurări încetează să mai încheie contracte noi, dar îşi ia toate măsurile pentru a duce la bun sfârşit contractele încă în vigoare şi pentru a-şi onora celelalte obligaţii asumate, sau până la scenariile în care asigurătorul urmează să-şi dezvolte activitatea. Este vorba aşadar de trei situaţii principale1[1].
Abordarea solvabilităţii în condiţiile lichidării imediate a asigurătorului (liquidation basis). Scenariul lichidării imediate este pe cât de conservator, pe atât de nerealist. În acest caz este vorba despre solvabilitatea unui asigurător care îşi încetează activitatea şi care, pentru a-şi onora obligaţiile, îşi transformă toate activele în lichidităţi, într-o perioadă foarte scurtă.
Un asemenea scenariu este considerat conservator deoarece activele sunt apreciate la valoarea ce s-ar obţine în condiţiile vânzării lor urgente. După cum se ştie, în realitate, nici o firmă de asigurări nu se lichidează instantaneu, întrucât transformarea activelor în lichidităţi, restituirea primelor pentru perioadele neexpirate din contracte şi rezolvarea cazurilor de despăgubire necesită un anumit timp. În plus, având în vedere că soluţionarea daunelor nu se poate realiza imediat, chiar şi într-o abordare atât de conservatoare ar trebui ca activele să fie evaluate la valoarea obţinută în urma unui proces de lichidare prin care se urmăreşte acoperirea despăgubirilor şi a celorlalte costuri.
Abordarea solvabilităţii în condiţiile în care asigurătorul nu mai încheie contracte noi, dar continuă să funcţioneze până la expirarea celor în vigoare (run-off basis).
Abordarea solvabilităţii în acest context este o practică specifică aproape tuturor regimurilor de supraveghere, atât de asigurări generale, cât şi de asigurări de viaţă, stând inclusiv la baza modelelor de solvabilitate din Uniunea Europeană.
Conform acestei abordări, activele acceptate din punct de vedere prudenţial şi venitul pe care acestea îl generează sunt suficiente pentru a stinge toate obligaţiile asigurătorului, evaluate de asemenea pe principii prudenţiale. Cu alte cuvinte, abordarea run-off presupune verificarea capacităţii asigurătorului de a-şi acoperi obligaţiile ce decurg din poliţele existente, datoriile faţă de alţi creditori, precum şi diferitele cheltuieli de funcţionare a firmei, până în momentul finalizării ultimului contract, din activele deţinute şi din veniturile obţinute din plasarea acestora, precum şi din primele ce urmează să fie încasate în baza contractelor în vigoare.
Fiind o abordare statică, solvabilitatea unui asigurător reflectă doar stabilitatea sa la o anumită dată, considerând că acesta nu va mai încheia noi poliţe după momentul evaluării sale. Dacă situaţia financiară a unui asigurător nu se dovedeşte a fi foarte stabilă instituţiilor de supraveghere li se conferă autoritatea de a interveni, împiedicând chiar o companie să preia noi riscuri. Astfel, capacitatea asigurătorului de a face faţă tuturor obligaţiilor existente la un moment dat condiţionează dreptul acestuia de a-şi conţinua activitatea de subscriere.
Abordarea solvabilităţii în condiţiile în care asigurătorul urmează să-şi dezvolte activitatea (going concern basis).
Potrivit acestui scenariu conceptual, în afara activelor necesare şi suficiente pentru îndeplinirea standardelor de funcţionare, un asigurător ar trebui să deţină sau să poată genera suficiente active pentru a finanţa afaceri noi pentru o anumită perioadă. Analizându-se capacitatea asigurătorului de a menţine marja de solvabilitate solicitată atât în momentul actual, cât şi în viitor, acest context ar putea fi descris ca o abordare run-ojfm dinamică. De regulă, această abordare este utilizată în cazul asigurătorilor de viaţă.
Spre deosebire de abordarea statică, standardele going-concern nu ţin seama numai de situaţia asigurătorului la momentul evaluării, ci şi de faptul că acesta va continua să încheie noi poliţe, potrivit planului său de afaceri. In plus, se porneşte de la premisa că asigurătorul nu va continua să vândă doar produsele de care dispune în momentul evaluării, ci şi alte tipuri de asigurări, care presupun practici de marketing diferite, politici noi de investiţii şi, eventual, o altă structură organizatorică. În aceste condiţii, bazându-se pe analiza documentelor financiare ale companiei, pe declaraţiile sale publice, precum şi pe modul în care aceasta s-a comportat în trecut, standardele going-concern încearcă să testeze dacă asigurătorul are capacitatea de a face faţă tuturor obligaţiilor contractuale şi altor pretenţii rezonabile pe care asiguraţii le pot emite în viitor. Astfel, capitalul deja existent, precum şi veniturile obţinute din subscrierea unor noi poliţe va trebui să fie suficiente pentru a susţine dezvoltarea activităţii asigurătorului.
Un aspect important care trebuie subliniat îl constituie diferenţa dintre solvabili tatea minimă stabilită prin standarde {minimum solvency standards) şi solvabilitatea practică (working solvency) a companiilor de pe piaţă. Astfel, pe baza standardelor run-off se determină gradul minim de solvabilitate pe care un asigurător trebuie să-l realizeze pentru a face faţă tuturor obligaţiilor sale actuale, reale şi potenţiale. În practică însă, gradul minim de solvabilitate pe care diferitele firme încearcă să-1 obţină este ceva mai ridicat, fiind determinat pe baza principiului going-concern, adică avându-se în vedere perspectiva extinderii afacerilor. Altfel spus, nivelul solvabilităţii practice este superior solvabilităţii minime determinate prin aplicarea standardului run-off, întrucât mai include atât o marjă de solvabilitate pentru dezvoltarea activităţii (a growth solvency), cât şi o marjă de solvabilitate de rezervă (a surplus solvency).
În afara capitalului necesar pentru susţinerea unor noi riscuri şi pentru satisfacerea cerinţelor de solvabilitate, apărute ca o consecinţă a extinderii activităţii (este vorba despre marja de solvabilitate pentru dezvoltare) şi în afara marjei de rezervă, numeroşi asigurători caută să dispună de o serie de active-tampon (asset buffer), peste nivelurile minimale stabilite prin reglementări. Aceste active, care de multe ori reprezintă un surplus de capital „redundant”, sunt necesare pentru acoperirea obligaţiilor extraordinare, apărute în condiţii excepţionale, neprevăzute în scenariile going-concern, pe baza cărora se determină nivelul solvabilităţii practice.
Caracterul obiectiv al aprecierilor rezultate în urma unei abordări run-off conferă autorităţilor de supraveghere dreptul de a interveni uneori în activitatea companiilor de asigurări ori de a solicita acestora să înceteze imediat subscrierea de noi poliţe. În afara faptului că se bazează pe o serie de concepte relativ uşor de înţeles, standardele run-off prezintă şi avantajul că includ parametri şi elemente de referinţă foarte clar definite.
Totodată, procedura de calcul pentru determinarea solvabilităţii unui asigurător este destul de simplă.
Spre deosebire de standardele run-off, standardele going-concem sunt foarte complexe, chiar dacă nu reuşesc să ia în considerare toate aspectele legate de activitatea unui asigurător. În plus, abordarea dinamică a standardelor going-concern presupune o metodologie de calcul complicată pentru determinarea solvabilităţii, iar rezultatele obţinute trebuie interpretate. În aceste condiţii, aprecierile privind oportunitatea intervenţiei şi gradul de implicare a autorităţilor de supraveghere sunt considerate de multe ori subiective.
Având în vedere avantajele pe care le prezintă şi în special obiectivismul privind necesitatea intervenţiei organelor de supraveghere, standardele run-off au fost preferate într-o măsură mai mare standardelor going-concern. Acestea din urmă sunt considerate avantajoase doar în anumite situaţii, respectiv atunci când atât asigurătorul, cât şi instituţiile de supraveghere dispun de o gamă variată de informaţii de calitate şi când ambele părţi pot beneficia de suficienţi specialişti capabili să facă evaluări şi interpretări corecte şi realiste.
Compararea diferitelor niveluri de solvabilitate
Există mai multe noţiuni ale marjei de solvabilitate, prezentate şi analizate în continuare.
Marja de solvabilitate comercială (commercial solvency margin). Marja de solvabilitate comercială este definită drept activul net al unei organizaţii (fie ea de asigurări sau nu) şi se determină pe baza raportărilor obişnuite prevăzute în legea societăţilor comerciale. După cum se ştie, în general, contabilitatea are ca scop stabilirea unei imagini corecte, reale şi obiective asupra profitului anual şi bilanţului unei firme. Astfel, în determinarea marjei de solvabilitate comerciale se iau în calcul toate activele din bilanţ, chiar dacă unele dintre acestea nu ar trebui incluse din considerente prudenţiale, precum şi toate obligaţiile, fără nici o ajustare în funcţie de riscul subevaluării lor.
Marja de solvabilitate statutară (sîatutory solvency margin). Marja de solva bilitatea statutară sau prudenţială este definită ca excedentul activelor peste obligaţii, ambele evaluate pe baza unor reglementări stricte. Aceste reglementări vizează atât raportările contabile, impunând principii şi reguli speciale de prudenţă, cât şi limitele marjei necesare într-un anumit context. Aşadar marja de solvabilitate statutară se determină pe baza unei abordări conservatoare a valorii activelor şi obligaţiilor şi are drept scop stabilirea unei diferenţe prudenţiale sigure între acestea.
Astfel, unele dintre activele companiei, deşi au o valoare comercială clară, nu sunt incluse în calculul marjei de solvabilitate din considerente prudenţiale. În categoria activelor neluate în calcul se încadrează de regulă activele cu grad mare de risc, eventualele scutiri de taxe acordate ca urmare a pierderilor acumulate şi unele investiţii ale companiei în societăţi afiliate. Nivelul marjei de solvabilitate statutare va fi întotdeauna mai redus decât cel al marjei de solvabilitate comerciale. Diferenţa dintre acestea este cu atât maisemnificativă cu cât ponderea activelor neacceptate (sau excluse din calcul) în totalul activelor este mai mare.
Pentru diferenţa dintre activele şi obligaţiile asigurătorului determinate şi evaluate conform legii este utilizată şi denumirea de marjă de solvablitate disponibilă.
Marja de solvabilitate minimă obligatorie (minimum required solvency margin). Aceasta este definită ca nivelul minim al marjei de solvabilitate statutare, calculat conform unei metodologii stabilite prin lege sau prin norme metodologice. Ceea ce depăşeşte marja de solvabilitate minimă obligatorie poate fi denumit excedent al marjei minime.
Considerând marja de solvabilitate minimă obligatorie o expresie a capacităţii asigurătorului de a-şi onora toate obligaţiile faţă de asiguraţi într-o situaţie extremă, nu trebuie să se înţeleagă că un asigurător este realmente insolvabil dacă deţine o marjă situată sub nivelul minim admis. Această părere ar fi complet eronată, mai ales în condiţiile în care marja de solvabilitate a asigurătorului înregistrează o valoare pozitivă. Totodată, având în vedere că marja minimă obligatorie a unui asigurător este determinată pe baza unor premise foarte conservatoare şi prudente, faptul că valoarea sa se situează între nivelul minim stabilit prin lege şi nivelul marjei de solvabilitate comercială nu trebuie să se concretizeze neapărat în vreun neajuns pentru asiguraţi. Pe de altă parte însă, nu ar trebui nici să se aprecieze soliditatea unei firme doar pe baza marjei de solvabilitate comerciale, deoarece aceasta ar putea indica o situaţie favorabilă, dar nerealistă, întrucât, după cum am menţionat, nu ia în calcul riscurile care ameninţă activele sau pasivele unui asigurător.
Rolul marjei minime de solvabilitate este de a absorbi efectele riscurilor necuantificabile, precum şi impactul subestimării riscurilor cuantificabile asumate sau pe cel al fluctuaţiilor neobişnuite ale acestora, pentru a oferi asigurătorului şi autorităţilor de supraveghere suficient timp să corecteze situaţia generată de materializarea riscurilor respective.
Pentru o mai bună protejare a asiguraţilor, legislaţia în materie de asigurări din diferite ţări prevede dreptul autorităţilor de supraveghere de a interveni în activitatea unui asigurător în cazul în care marja de solvabilitate a acestuia se situează sub limita minimă prevăzută de lege. În plus, natura intervenţiei autorităţilor depinde de valoarea abaterii de la marja minimă obligatorie.
Instituţiile de supraveghere nu sunt însă obligate să intervină în cazul în care asigurătorii înregistrează marje mai mici decât nivelul minim obligatoriu. Decizia acestora depinde de aprecierea subiectivă a riscurilor la care sunt expuşi asiguraţii şi a perspectivelor de redresare a asigurătorilor. În cazul în care falimentul unei companii pare inevitabil, este foarte probabil să se dispună o cedare timpurie a portofoliului de asigurări al acesteia.
[1] În literature de specialitate de limba engleză acestea sunt denumite “ liquidation”, “run-off” şi “goig-concern”.
