Salariul, ca formă de remunerare a forţei de muncă, se aplică din timpurile cele mai îndepărtate. încă în Codul lui Hammurabi (mileniul II î.e.n.) apare reglementat fenomenul „muncii salariate”, fenomen generat, pe de o parte, de perioadele în care se efectua o mai mare cantitate de muncă, care nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor şi, pe de altă parte, ca urmare a existenţei clasei sociale a „oamenilor liberi”, care aveau posibilitatea de a angaja. Angajarea trebuia să aibă loc, conform Codului, pe o perioadă scurtă de timp şi în baza unei anumite sume de bani, ce era stabilită şi reglementată legal.
Toma d’Aquino, analizând în lucrarea sa Suma teologică (1266 e.n.) salariul, a precizat că lucrătorul angajat trebuie să obţină contra muncii sale un „salariu just”. Acest salariu trebuie să-i permită să trăiască el şi membrii familiei sale inapţi de muncă, la nivelul poziţiei pe care o ocupă în structura claselor sociale. întrucât nivelul „salariului just” nu se determină prin jocul liber al cererii şi ofertei de forţă de muncă, el trebuie asigurat de către stat prin aplicarea regulilor, privind rangul, privilegiile şi beneficiile particularităţilor la diferite tipuri de activităţi.
Preocupat de problema salariului, fiziocratul Anne RobertJasques Turgot considera că principiul liberei concurenţe acţionează şi în relaţiile dintre muncitori şi capitalişti. In astfel de condiţii, între toate genurile de muncă se stabileşte doar salariul care tinde spre minimul mijloacelor de trai necesare. Deci momentul hotărâtor al determinării mărimii salariului este concurenţa dintre cererea şi oferta de forţă de muncă.
Adam Smith, fondatorul liberalismului economic clasic, apreciază în opera sa Avuţia Naţiunilor, că salariul este unicul venit care se bazează pe munca proprie a beneficiarilor săi, celelalte venituri primare – profitul şi renta funciară – constituie zăcăminte din valoarea nou- creată, deci însuşire de muncă străină.
David Ricardo, în lucrarea sa Despre principiile economiei politice şi ale impuneriila fel ca şi A.Smith, pune teoria valorii bazate pe muncă la temelia salariului. în viziunea sa salariul este „preţul natural al muncii”, prin care se înţelege valoarea forţei de muncă determinată de valoarea mijloacelor de trai necesare producerii şi reproducerii acesteia. D.Ricardo afirmă, că salariile trebuie lăsate la concurenţa liberă şi loială de pe piaţa forţei de muncă. Legea cererii şi ofertei de muncă este cea care va funcţiona şi pentru forţa de muncă, la fel ca pentru orice tip de marfă. Prin urmare, D.Ricardo distinge şi un „preţ de piaţă” al muncii, care reprezintă suma de bani plătită în mod real pentru folosirea forţei de muncă conform raportului dintre cerere şi ofertă.
Deşi tratarea salariului ca preţ al muncii are o largă răspândire în practica economică, ea nu este corectă din punct de vedere ştiinţific. De ce ? Răspuns la această întrebare importantă a dat Karl Marx în opera sa Capitalul.
în primul rând, obiectul relaţiilor dintre salariat şi angajator nu este munca, ci forţa de muncă. Munca reprezintă utilizarea capacităţii de muncă a salariatului către angajator, în vederea desfăşurării unei anumite activităţi economice şi a valorificării capitalului avansat.
în al doilea rând, dacă se consideră salariul ca fiind preţul muncii,
Nu numai K.Marx, ci şi unii dintre marii economişti ai contemporaneităţii subliniază caracterul deosebit al mărfii forţă de muncă. Astfel, Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie (1970), arată că „omul este mai mult decât o marfă”, îşi „închiriază serviciile pe baza unui preţ”, care este „de la distanţă cel mai important preţ”.55 De aceea, la stabilirea salariului trebuie să se ţină seama de specificul mărfii forţa de muncă.
Pe de o parte, spre deosebire de celelalte mărfuri care există independent de om, marfa forţă de muncă este dependentă de om, fiind o componentă principală a persoanelor apte de muncă. în condiţiile economiei de piaţă, majoritatea acestor persoane sunt nevoite să-şi vândă capacitatea de muncă pentru a se realiza sub aspect profesional şi a-şi asigura existenţa, deoarece nu dispun de mijloace de producţie.
Pe de altă parte, în timp ce mărfurile obişnuite sunt înstrăinate definitiv prin vânzare-cumpărare, marfa forţa de muncă poate fi înstrăinată numai temporar şi parţial. în economia de piaţă fiecare om este proprietarul forţei sale de muncă, fiind persoană liberă din punct de vedere juridic şi economic. Ca urmare, prin angajare la o întreprindere, salariatul îşi păstrează proprietatea asupra forţei de muncă, ceea ce este stipulat prin încheierea contractului de muncă între cele două părţi.
Fiind marfa, forţa de muncă are preţ, iar esenţa acestui preţ este determinată la fel ca la celelalte mărfuri, pe baza valorii şi a utilităţii, dar ţinându-se cont şi de particularităţile acestei mărfi deosebite.
Ca urmare, salariul ca preţ al forţei de muncă, depinde de valoarea bunurilor de consum necesare pentru reproducerea capacităţii de muncă a salariatului şi înreţinerea familiei sale. Deci, prin conţinutul său, salariul exprimă relaţiile dintre angajator şi salariat cu privire la încadrarea şi utilizarea forţei de muncă în activitatea economică, precum şi la repartizarea rezultatelor obţinute prin activitatea respectivă. Aceste relaţii variaza de la o ţară la alta, iar în fiecare ţară de la o perioadă la alta, ceea ce influenţează evoluţia şi mărimea salariului.
Deşi, de peste un secol, salariul a fost definit în mod ştiinţific ca fiind preţul mărfii forţa de muncă, această definiţie este utilizată doar parţial. Cei care nu cunosc în profunzime teoria economică, continuă să definească salariul ca preţ al muncii. Cum se explică aceasta?
Salariul este o categorie economică ce vizează direct interesele patronilor şi salariaţilor de a obţine venituri cât mai sporite. Definind salariul ca preţ al muncii, se justifică mărimea salariului prin factorul muncă, iar mărimea profitului prin factorul capital, ceea ce creează aparenţa unei echităţi sociale. Definirea salariului ca preţ al forţei de muncă arată inechitatea dintre proprietarii mijloacelor de producţie şi salariaţi, deoarece salariul reprezintă numai o parte din rezultatele muncii, cealaltă parte este însuşită gratuit de către angajator sub formă de profit.
Salariul, aşa cum am văzut, apare ca venit obţinut de posesorul forţei de muncă datorită participării nemijlocite a acestuia la activitatea economică. In condiţiile contemporane, salariul constituie cel mai important venit. Circa 70-80% din populaţia activă a ţărilor cu economie de piaţă sunt persoane salariate. Salariul reprezintă în medie circa 50-70% din Produsul Intern Brut (PIB) al celor mai multe din ţările dezvoltate. în Republica Moldova, ponderea salariului în PIB a constituit în anul 2007 32,1%.56
Conţinutul salariului se concretizează în două forme de bază ale acestuia, care sunt: salariul nominal şi salariul real.
Salariul nominal include plăţile brute, în bani sau natură, acordate salariaţilor, peste intervale regulate de timp, pentru timpul lucrat sau lucrul efectuat. în salariul nominal se includ, de asemenea, primele anuale, sezoniere sau alte prime acordate neregulat. Acesta este salariul nominal brut.
Salariul nominal net reprezintă suma de bani efectiv încasată de lucrător după scăderea din salariul brut a impozitului pe venit, a contribuţiei pentru asigurări sociale, medicale ş.a.
Mărimea salariului nominal depinde de mai mulţi factori, cum ar fi: preţul forţei de muncă stabilit ca consecinţă a negocierilor pe piaţa forţei de muncă, situaţia economică şi politică din ţară, nivelul productivităţii muncii, politica de salarizare.
Salariul nominal mediu lunar se calculează raportând fondul total de salarii la numărul mediu de salariaţi luat ca bază pentru calcularea salariului.
Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri materiale şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal. Cu alte cuvinte, salariul real reprezintă puterea de cumpărare a salariului nominal. Mărimea salariului real depinde de mărimea salariului nominal şi de nivelul preţurilor pentru bunurile de consum şi tarifelor pentru servicii. El mai este influenţat de nivelul impozitelor şi tarifelor, precum şi de puterea de cumpărare a monedei naţionale.
Salariul poate fi clasificat şi după alte criterii. Astfel, din punctul de vedere al originii sale, există: salariul colectiv (care reprezintă o cotă proporţională din beneficiul întreprinderii acordată tuturor angajaţilor pentru participarea la obţinerea acestuia), salariul social (de care beneficiază grupurile sociale care se confruntă cu anumite probleme sociale şi economice, cum ar fi: lipsa de venituri sau veniturile foarte mici, şomajul, accidentele de muncă ş.a.).
Salariul brut este suma de bani ce se cuvine angajatului sub formă de salariu şi suporturi salariale (spor de vechime în muncă, folosirea limbii străine ş.a.), iar salariul net reprezintă acea sumă pe care o încasează angajatul deja după reţinerea (plata) impozitului pe salariu şi al altor plăţi, conform legislaţiei în vigoare.
De regulă, mărimea salariului se situează între două limite: a) de sus (sau superioară), care corespunde mărimii productivităţii marginale a muncii, şi b) de jos (sau inferioară), care este egală cu mărimea salariului minim stabilit de stat pentru o anumită perioadă de timp.
Salariul nu constituie unica componentă a costului forţei de muncă. Acesta, pe lângă salariu, mai include şi alte cheltuieli, cum ar fi: plăţi pentru timpul nelucrat; prime şi retribuţii în bani; plăţi în natură (hrană, băuturi şi alte plăţi); cheltuielile pentru achitarea spaţiului locativ pe carele suportă angajatorul (unitatea); cheltuielile pentru instruirea profesională; cheltuielile pentru servicii sociale, medicale ş.a
