Structura pasivelor băncii poate fi determinată prin analiza bilanţului băncii.
Deosebim câteva elemente principale în structura pasivelor: depozitele bancare, împrumuturile şi capitalul băncii. Cota procentuală de bază în structura pasivelor o ocupă depozitele bancare. Spectrul lor variază de la o bancă la alta, dar de regulă ele reprezintă diferite modificări ale depozitelor la vedere(depozite tranzacţionale) şi depozitelor la termen. Depozitele bancare au un dublu caracter:
– pe de o parte constituie obligaţiuni ale băncilor faţă de depunători, care rezultă din mobilizarea capitalului temporar disponibil al clienţilor;
– pe de altă parte, depozitele bancare reprezintă pentru depunători creanţe faţă de bancă, pe care aceştia le pot utiliza in orice moment pentru efectuarea de plăţi către terţi prin operarea în cont.
Principalele operaţiuni pasive ale băncilor comerciale se consideră:
– constituirea depozitelor;
– scontul şi rescontul;
– operaţiunile cu capitalul propriu.
Esenţa şi conţinutul depozitelor, a modalităţilor de constituire au fost expuse în prima chestiune, cât şi în cursul “Operaţiuni bancare”.
Scontul şi rescontul reprezintă modalităţi de procurare de resurse noi prin cedarea portofoliului de efecte comerciale unei alte bănci. De regulă, banca de depozit recurge la rescontare in funcţie de interesele sale sau în scop de obţinere a unor disponibilităţi. Dacă scontarea şi rescontarea sau produs în aceiaşi zi, banca de depozit are un profit rezultat din diferenţa dintre dobânda scontului şi taxa scontului.
Similar rescontului sânt şi operaţiunile de lombardare, prin care banca obţine împrumuturi contra garanţiilor prin efecte publice(obligaţiuni şi bonuri de tezaur). Rescontul şi lombardarea sânt operaţiuni concrete de recreditare. Dar nu toate creanţele de care dispune banca sânt recreditabile, ci doar acele negociabile.
Indiferent de conţinutul şi valoarea operaţiunilor pasive practica bancară mondială a elaborat un şir de cerinţe pentru gestionarea corectă a operaţiunilor pasive:
- prezenţa unei încăperi respective şi a unui personal calificat;
- banca este obligată să ţină cont de situaţia economică din ţară şi din lume şi în corespundere cu ele să-şi planifice operaţiunile pasive;
- oferta de servicii bancare trebuie să fie corelată cu amplasarea localului băncii şi cu oferirea unor servicii nebancare (parcare,telefon,magazin etc.);
- extinderea operaţiunilor pasive ale băncii va ţine cont de superioritatea băncilor cu tradiţii in domeniu, care deservesc deja generaţii de depunători;
- politica de dezvoltare şi extindere a operaţiunilor pasive trebuie să fie stabilă şi flexibilă;
- pentru dezvoltarea operaţiunilor pasive banca urmează să promoveze o politică judicioasă de marketing, valorificând noi servicii şi produse bancare.
În cadrul politicii de gestiune a pasivelor se utilizează noţiunile de “expansiune şi reducere a depozitelor”. Succint conţinutul lor semnifică următoarele: căutând să obţină profit, băncile canalizează resursele disponibile (cu excepţia rezervelor obligatorii) în creditare sau alte operaţiuni active, inclusiv în împrumuturi interbancare. Băncile care au obţinut aceste resurse, la rândul lor le împrumută altor bănci ş.a. m. ş. d. Astfel se produce o expansiune a depozitelor, care perpetuie atât cât băncile colaborează între ele, iar Banca centrală le susţine cu rezerve suplimentare.
În anii 60-70 se înregistrează schimbări esenţiale în modalităţile de gestiune a structurii activelor şi pasivelor. În urma creşterii rapide a ratei dobânzii şi concurenţei acerbe pentru fonduri băncile au început să acorde o atenţie sporită noilor surse de mijloace financiare, cât şi monitorizării structurii şi costurilor depozitelor şi obligaţiunilor nedepozitare. S-a procedat la restucturarea fondurilor în corespundere cu scopuri bine determinate:
- Utilizarea maximală a resurselor care minimizeză costurile mijloacelor achiziţionate din diferite surse, permiţând băncii să dispună de cât mai multe noi fonduri în scopul sporirii profitabilităţii ei.
- Stabilirea unor proporţii optimale între mărimea depozitelor, împrumuturilor şi a capitalului, care ar asigura nivelul necesar de stabilitate al fondurilor şi ar permite băncii promovarea unor operaţiuni active profitabile, care, de regulă, necesită investiţii pe termen mai lung şi se caracterizează print – un nivel mai sporit al riscurilor.
În baza acestor exigenţe a fost elaborată strategia gestiunii pasivelor. Obiectivul principal al acesteia era stabilirea unui control eficient asupra surselor de fonduri ale băncii, analog celui de control asupra activelor. Prin intermediul preţurilor, în special a ratei dobânzii cât şi a altor condiţii oferite depunătorilor şi creditorilor banca urma să-şi asigure mărimile preconizate ale structurii, volumului şi costurilor fondurilor. În cazul cererii sporite la resurse creditare banca măreşte dobânzile plătite pentru depozite şi împrumuturi şi astfel poate contracta fonduri suplimentare pentru creditare. Banca suprasaturată cu fonduri dar fără perspective profitabile de amplasare poate păstra neschimbată sau chiar micşora rata dobânzii, oferind concurenţilor săi prioritatea contractării resurselor de pe piaţa financiară.
Evoluţia procedeelor şi metodelor de gestiune a pasivelor, secundată de sporirea riscului şi variaţiei ratei dobânzilor a dat naştere strategiei gestiunii fondurilor, care prevalează astăzi în managementul bancar. Este un concept mult mai echilibrat referitor la gestiunea pasivelor şi activelor şi include următoarele elemente de bază:
- Pentru realizarea obiectivelor de scurtă şi lungă durată conducerea băncii trebuie să ţină sub control eficient volumul, structura, profitul şi costurile activelor şi pasivelor.
- Controlul asupra activelor şi pasivelor trebuie să fie coordonat în interiorul băncii astfel, încât să permită maximizarea diferenţei dintre profitul pe active şi cheltuielile pe obligaţiunile financiare ale băncii
- Costurile şi veniturile se referă la ambele compartimente ale bilanţului – active şi pasive. Deci, politica băncii se elaborează astfel, încât să asigure maximizarea profitului şi minimizarea costurilor serviciilor bancare atât pe active, cât şi pe pasive.
Astfel, concepţia tradiţională că numai operaţiunile active sânt profitabile a fost extinsă asupra tuturor serviciilor bancare, conştientizându – se faptul că gestiunea judicioasă a pasivelor contribuie la profitabilitatea băncii ca şi activele.
La stabilirea costurilor serviciilor depozitare băncile se ciocnesc permanent cu dilema: pe de o parte banca trebuie să asigure depunătorilor dobânzi suficient de înalte pentru a atrage şi a menţine depozitele lor, iar pe de altă parte aceste dobânzi nu pot fi atât de mari, încât să “înghită” profiturile obţinute în urma plasării profitabile a acestor fonduri. Lupta de concurenţă complică rezolvarea dilemei prin sporirea cheltuielilor pentru deservirea depozitelor şi micşorarea profiturilor din operaţiunile active. Realmente pe piaţa financiară banca poate influenţa minimal preţurile depozitelor, ele fiind formate de piaţă în ansamblu. Banca poate doar să aleagă între creşterea băncii prin atragerea de noi depozite la un preţ nu mai mic ca al pieţei sau reducerea depozitelor prin oferirea unor condiţii de depunere mai dezavantajoase ca cele de pe piaţă.
Există o serie de metode utilizate de bănci la calcularea costului depozitelor.
În anii 80 când în SUA prin lege s-a renunţat la reglementarea instituţiilor depozitare şi au fost treptat scoase restricţiile asupra dobânzii pentru depozite, a început să fie utilizată metoda stabilirii costurilor depozitelor, numită – costuri plus profit. La baza ei stă conceptul fixării ratei dobânzii la depozite independent de rata dobânzii pentru credite şi alte servicii bancare.
Fiecare serviciu de deservire a depozitelor include un preţ suficient pentru acoperirea tuturor cheltuielilor, legate de operaţiunea dată.
Astfel preţul serviciilor poate fi devizat în:
Preţul specific Cheltuieli Cheltuieli Profitul
a serviciilor = operaţionale + prognozate pe + prognozat
pentru fiecare pentru unitate toate tipurile de pentru fiecare (5.5.1)
tip de depozit de servicii operaţiuni cu serviciu legat
pentru depozit depozitele de depozite
Prin această metodă devine posibilă corelarea mai exactă a preţului depozitului şi cheltuielilor şi limitarea multor servicii pe care băncile le acordau anterior fără plată.
În SUA se practică comisioane pentru retragerea sumelor din depozitele de economii (la termen) peste limita stabilită, pentru retrageri prin numerar etc.
O altă metodă este calcularea preţului mediu pentru depozite, bazată pe calcularea mărimii tuturor cheltuielilor băncii (metoda fondului general).
Preţul rata cheltuielilor pentru mărimea medie relativă (5.5.2)
mediu = fiecare sursă financiară + a fiecărei surse
care se sumează pentru a calcula preţul mediu al tuturor resurselor băncii.
Prin această metodă conducerea băncii este în stare să calculeze influenţa oricăror modificări ale costurilor fondurilor asupra rezultatelor activităţii băncii.
Majoritatea băncilor consideră necesar de a calcula preţul depozitelor şi altor resurse prin costuri maximale. Această metodă este mai preferabilă când rata dobânzii la depozite este supusă modificărilor, uneori substanţiale.
Constituirea preţurilor depozitelor conform costurilor maximale oferă conducerii băncii posibilitatea de a stabili apogeul bazei depozitare, după care banca trebuie să caute surse mai ieftine sau active mai profitabile sau şi una şi alta.
Există şi metode aplicate cu destinaţie specială, cum ar fi o rată mai ridicată pentru a pătrunde pe piaţă, în special pe cele nou formate, ca mai apoi, după cucerirea încrederii clientului, să revină treptat la norma sau mai jos, dat fiind că clienţii sânt destul de conservativi.
Metoda multifactorială se bazează pe stabilirea preţului depozitelor în dependenţă directă de cantitatea de servicii, pe care clientul le solicită băncii.
