Consimţirea la plata impozitelor este în strânsă legătură cu moralitatea impozitului, cu legitimitatea acestuia şi cu gradul de educaţie fiscală. În literatura de specialitate, se admite că moralitatea sau imoralitatea impozitelor este strâns legată de structura proprietăţii într-o societate. Moralitatea perceperii impozitelor rezidă în permanenţa constrângerii fiscale, în motivaţia constrângerii fiscale şi în rezonanţa comportamentală a constrângerii. Confruntarea dintre moralitatea impozitelor, susţinută de autorităţile publice, şi rezistenţa la plata acestora, manifestată de către contribuabili îndeosebi la creşterea acestora, s-a manifestat de-a lungul timpului, în cadrul tuturor societăţilor şi civilizaţiilor umane. Constrângerea prin impozite, ca şi presiunea fiscală ridicată, a avut ca efect atât comportamente de rezistenţă pasivă (evaziunea fiscală), cât şi manifestări de rezistenţă activă (revolte ale populaţiei îndreptate împotriva unor obligaţii fiscale prea apăsătoare).
Cu cât impozitul instituit de stat apare mai legitim în percepţia contribuabilului, cu atât mai mare va fi uşurinţa în căpătarea consimţământului la plata sa. În forma sa modernă, consimţirea la plata impozitelor a fost exprimată pentru prima dată în Franţa, în articolul 14 din Declaraţia drepturilor omului din 1789.
Teoriile privind impozitul constituie încercări de legitimare a acestuia şi poartă amprenta curentului de gândire din perioada în care au fost formulate. Astfel, doctrina liberală consideră impozitul ca fiind preţul plătit de fiecare contribuabil pentru securitate şi serviciile publice pe care le oferă statul. Teoria impozitului-schimb, cu variantele sale: teoria impozitului-asigurare şi a impozitului-beneficiu, a fost prezentă în gândirea economică începând din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, s-a menţinut în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, considerând impozitul fie ca pe o contrapartidă pentru protecţia vieţii, bunurilor şi libertăţii indivizilor, fie ca pe „o parte pe care fiecare cetăţean o dă din bunul său pentru a avea siguranţa celeilalte părţi rămase lui, sau de a se bucura din plin de aceasta”[1], fie ca pe o „primă de asigurare plătită de cei care posedă pentru a se asigura împotriva tuturor riscurilor de natură a-i tulbura, în posesia sau în folosinţa lor”[2]. Teoria beneficiului a evoluat în secolul al XX-lea, fiind enunţat „principiul echivalenţei”, care consideră impozitele ca plată pentru valoarea primită şi ca reflectare a cererii pentru servicii publice, avansând totodată ideia corelării mărimii impozitului cu mărimea averii aflate în posesie.
Paralel cu teoria impozitului-schimb şi a variantelor sale, au fost emise şi alte păreri, dintre care menţionăm: teoria surplusului economic, după care trebuie impozitat doar ceea ce depăşeşte „ce este fizic şi moral necesar pentru a garanta utilizarea factorului de producţie producător de venit pentru proprietarul acestuia”; teoria impozitului- solidaritate (sau a sacrificiului), care porneşte de la ideea că societatea formează un tot, iar elementele componente sunt interdependente. Pentru evitarea unor disfuncţionalităţi ale întregului, trebuie păstrat un echilibru la nivelul componentelor acestuia. În plan fiscal, teoria afirmă că cei cu posibilităţi contributive mai mari trebuie să facă un sacrificiu mai mare, plătind impozite mai mari, pentru menţinerea „păcii sociale”. Această teorie conduce la necesitatea ca impozitarea să ţină seama de capacitatea contributivă[3] a contribuabililor şi să se recurgă la o progresivitate a impozitului care să reprezinte un instrument de redistribuire a avuţiei în societate.
Legitimitatea impozitului are multiple laturi: sociologică, politică, juridică. Legitimitatea sociologică a impozitului este conferită de aspecte cum sunt:
- plata impozitului este justificată prin faptul că există, în schimb, beneficiul unor servicii publice (ordine publică, educaţie, servicii sanitare etc.);
- impozitul este sursa intervenţiei economice a statului în stabilizarea economiei, ceea ce creează premisele unei bunăstări generale pe termen lung;
- asigurarea păcii sociale prin supravegherea şi menţinerea sub control a discrepanţelor sociale, ceea ce presupune asumarea rolului distribuţiei avuţiei în societate de către stat, cu ajutorul impozitelor;
- însăşi morala creştină îndeamnă: „Daţi tuturor ce sunteţi datori: cui datoraţi impozitul, daţi-i impozitul; cui datoraţi vama, daţi-i vama; cui datoraţi frica, daţi-i frica; cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea”[4]. De asemenea, morala filosofică afirmă: „Valoarea esenţială şi inestimabilă a oricărei morale constă în faptul că ea este o îndelungată constrângere”[5].
Legitimitatea politică decurge din garantarea, de către regimurile parlamentare ale ţărilor democratice, a principiului legalităţii fiscale. Este vorba de o dublă garantare: pe de o parte, în Parlament sunt aleşi cei care reprezintă interesele cetăţenilor contribuabili. Întrucât parlamentarii reprezintă la acest nivel interesele electorilor care i-au ales, se presupune că impozitele, impuse prin lege, garantează consimţământul contribuabililor faţă de acestea. Pe de altă parte, votarea legilor în Parlament respectă principiul legalităţii fiscale, prevăzut de Constituţie.
Legitimitatea juridică a impozitului provine din existenţa mai multor principii de drept fiscal, dintre care unele au forţă constituţională – principiul legalităţii fiscale, al egalităţii şi nediscri- minării în faţa fiscalităţii, al necesităţii impozitului, al anualităţii, al universalităţii, principiul de impunere în funcţie de capacitatea contributivă a contribuabililor, principiul libertăţii de a efectua acte şi fapte de comerţ -, iar altele nu au valoare constituţională – principiul teritorialităţii, principiul neretroactivităţii legii fiscale şi principiul contestării de către contribuabili a calculelor privind impozitele stabilite de administraţia fiscală.
Consimţirea la plata impozitelor decurge nu doar din aspectele legate de legitimitatea acestora, ci şi din gradul de educaţie fiscală a populaţiei. „Educaţia contribuabilului nostru este atât de puţin formată, încât el nu are decât o preocupare: să plătească cât mai puţin şi dacă s-ar putea deloc”[6]. Nivelul educaţiei fiscale îi preocupă deopotrivă pe teoreticienii şi practicienii din acest domeniu, întrucât creşterea civismului fiscal este privită ca o importantă rezervă de creştere a încasărilor fiscale într-o societate cu adevărat democrată.
Civismul fiscal este un mod de comportare a contribuabilului pus în faţa obligaţiei de a plăti impozite statului. Principalele manifestări ale civismului fiscal sunt:
- respectarea legilor fiscale;
- conştiinciozitate în îndeplinirea obligaţiilor fiscale;
- colaborarea cu organele fiscale pentru depistarea şi clarificarea unor cazuri de evaziune fiscală din partea altor contribuabili.
În vederea consimţirii la plata impozitelor, mai ales în condiţiile tendinţei generale de creştere a acestora, autorităţile publice recurg frecvent la strategii cum sunt: convingerea cetăţenilor contribuabili că este nevoie de o creştere a impozitului; convingerea ceţăţenilor că banii încasaţi din impozite nu vor fi irosiţi etc. Astfel, pentru creşterea suportabilităţii impozitelor, sporirea lor trebuie să fie corelată cu furnizarea anumitor servicii publice dorite de contribuabili, sau de un proiect de mare importanţă pentru cetăţeni[7].
[1] Montesquieu, L’esprit des lois, cartea a XIII-a, în: Nicolae Hoanţă, op. cit., pag. 156.
[2] Emile de Girardin, Questions financieres, 1858, în: Nicolae Hoanţă, op. cit., pag. 156.
336
[3] De teoria capacităţii de plată se leagă principiile echităţii fiscale orizontale şi verticale. Primul susţine că persoanele aflate în aceleaşi circumstanţe trebuie să fie tratate în mod egal în cadrul sistemului fiscal, iar al doilea presupune că cei care sunt mai avuţi şi au venituri mai mari trebuie să plătească o valoare mai mare a impozitelor, deoarece au o capacitate contributivă mai mare.
[4] Cf. Romani, 13,7, în: N. Hoanţă, op. cit, pag. 158.
[5] Friedrich Nietzsche, Dincolo de bine şi de rău, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991.
[6] C.N.Tăutu, Evoluţia şi tehnica impozitelor directe din România, teză de doctorat, 1940, în: N. Hoanţă, op.cit, pag. 159.
338
[7] Tehnica alocării sau destinării (denumită earmarking) presupune instituirea sau creşterea unui impozit pentru realizarea unui anumit obiectiv bine definit, astfel încât sumele încasate să fie folosite în acel scop, şi nu pentru altul. Dacă este un obiectiv foarte agreat, cetăţenii vor fi dispuşi la plata impozitului, chiar şi la un nivel mai ridicat, comparativ cu acceptarea impozitelor pentru scopuri generale asupra cărora ei au doar un control limitat. Această tehnică se încadrează în teoria avantajului (beneficiului) privitoare la impozite, conform căreia, pe termen lung, majoritatea cetăţenilor dintr-o societate democratică nu vor tolera un sistem fiscal de pe urma căruia nu vor avea un beneficiu.
