Conţinutul, trăsăturile şi clasificarea creditului

Creditul sau relaţia de credit reprezintă o categorie importantă a relaţiilor economice de piaţă. Operaţiunile economice din care decurge această relaţie sunt: vânzarea de mărfuri sau prestarea de servicii a căror plată urmează să se facă la o dată ulterioară, numită scadenţă şi acordarea de împrumuturi în bani unor persoane fizice sau juridice pe o perioadă determinată.

Conceptul de credit se poate confunda în practica monetar – financiară cu banii şi cu finanţele. Putem spune că banii şi finanţele au însă funcţii care le asigură relativa independenţă şi de aici orice identitate între cele trei noţiuni: bani – finanţe – credit duce la concluzii incompatibile cu adevărul ştiinţific şi cu practica monetar financiară.

Creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanţe, numai în cadrul rotaţiei de ansamblu a mijloacelor materiale şi monetare. Trebuie reţinut faptul că, în timp ce finanţele presupun capitaluri deja formate, care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor economice, în urma cărora apar capitaluri temporar disponibile.

În literatura de specialitate, română şi străină, definiţia creditului şi accepţiunile care i se dau sunt destul de diferite.

Un prim mod de a defini creditul şi poate cel mai simplu, este acela prin care creditul este o formă specială de mişcare a valorilor, vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu transferarea temporară de monedă cu titlu de împrumut.

„Creditul , în esenţă, reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare”.

Pe măsură ce societatea se dezvoltă, acest concept încorporează tot mai multe trăsături şi atribute; aşa se şi explică faptul că el este considerat când capital, când bani, când finanţe. Alţi gânditori afirmă că el (creditul) reprezintă circulaţia capitalului de împrumut. Aceste neconcordanţe îşi au originea şi în faptul că nu există un mod unitar de gândire în ceea ce priveşte geneza creditului şi nici a surselor de formare. După unii, apariţia de capitaluri temporar libere s-ar datora modului cum circulă, se uzează şi se recuperează fondurile (capitalurile) fixe; alţii întrevăd unele nesincronizări între producţie şi circulaţie, între aprovizionare şi producţie, chiar plata salariilor la intervale diferite colaborată cu depunerile în conturile bancare ale disponibilităţilor pe care le deţin diferiţi agenţi economici, populaţia formează una din sursele creditului bancar.

În concepţia prestigiului monetarist român, profesor Victor Slăvescu, creditul şi operaţia de credit constituie acest fapt economic atunci când este vorba de cedarea unei sume de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic în folosinţa altui subiect economic, cu obligaţia pentru acesta din urmă de a restitui mai târziu la un termen fixat suma primită plus o sumă de bani care se cheamă interes sau dobândă.

Creditul sau relaţiile de credit presupun anumite relaţii băneşti de repartiţie, prin intermediul cărora se mobilizează disponibilităţi băneşti, temporare, urmând să fie folosite pentru acoperirea unor nevoi temporare.

Deci în definirea creditului apar trei accepţiuni:

1) existenţa unor disponibilităţi la unii agenţi economici şi acceptarea de a fi cedate (împrumutate) altor agenţi economici (debitori);

2) pierderea temporară a unor drepturi ale celui care împrumută şi instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat;

3) obligativitatea împrumutului de a restitui împrumutul la un termen numit scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă.

Trăsăturile caracteristice creditului, ca relaţie economică, sunt următoarele:

1) creditul aduce în planul relaţiilor economice două subiecte distincte: creditorul – cel care dă cu împrumut sau vinde pe credit şi are de primit o valoare la scadenţă şi debitorul – cel care primeşte împrumutul sau marfa şi trebuie să restituie suma primită sau să plătească, la scadenţă, valoarea bunului primit.

2) rambursabilitatea lui la o dată reciproc convenită, denumită scadenţă. Promisiunea de rambursare, element esenţial al raportului de credit presupune riscuri şi necesită angajarea unor garanţii.

3) termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate; la termene foarte scurte (24 ore – se practică între bănci pe pieţele monetare) şi încheindu-se cu termene de la 30 la 50 ani şi chiar 100 ani (în soluţii recente pentru împrumuturile privind construirea de locuinţe). Pentru creditele pe termen scurt, creditele acordate întreprinderilor sau pentru creditele de consum este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă, iar pentru creditele de consum este caracteristică rambursarea integrală la scadenţă, iar pentru creditele pe termen mijlociu şi lung, rambursarea eşalonată, adică pe parcurs, la termene stabilite, lunare, trimestriale, odată cu părţile cuvenite pentru dobânzi se rambursează şi o parte din împrumut (principal).

4) creditul purtător de dobândă, concretizată în suma de bani plătită de debitor, pentru creditul primit. Sub aspectul stabilităţii, dobânda poate fi fixă, atunci când nivelul ei nu se modifică pentru toată perioada de creditare şi variabilă (sensibilă), care se modifică anual sau chiar la intervale mai scurte (de câteva luni) ca măsură de protecţie a creditorului sau debitorului împotriva pierderilor ce ar putea rezulta din caracterul rigid al nivelului dobânzii pentru o perioadă de timp îndelungată. Dobânda este în mod firesc comună cu conceptul de capital şi cu elementele timp şi risc. În sens restrâns, dobânda este suma ce revine proprietarului la rambursarea sumei împrumutate sau preţul folosirii capitalului şi totodată remunerarea riscului pe care îl implică împrumutul respectiv.

5) creditul are o garanţie reală (materială) atunci când un bun existent poate fi vândut în cazul nerambursării creditului sau garanţie personală, în cazul în care este suficient angajamentul personal al debitorului.

6) tranzacţia – acordarea creditului; creditul poate fi consimţit în cadrul unei tranzacţii unice: acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligaţiuni, angajarea unui depozit. Consimţirea tranzacţiei, respectiv acordarea creditului, este un act de mare importanţă, în vederea căruia creditorul trebuie să-şi asigure buna informare şi documentare pentru evitarea riscului. În acest sens băncile îşi creează un cadru propriu de informare şi documentare sau apelează la agenţii specializaţi care studiază capacitatea de plată şi respectiv potenţialul economic al firmelor.

7) consemnarea şi transferabilitatea sunt de asemenea caracteristici ale creditului. Acordurile de credit sunt consemnate, în marea lor majoritate, prin înscrisuri, instrumente de credit, a căror formă de prezentare implică aspecte multiple şi diferenţiate, esenţial în aceste instrumente este obligaţia fermă a debitorului privind rambursarea împrumutului, respectiv dreptul creditorului de a i se plăti suma angajată. Transferabilitatea instrumentelor de credit şi deci transferul acordurilor de credit de la un beneficiar la altul (de la un creditor la altul) este în primul rând o expresie a lichidităţii portofoliului de creanţe, posibilitatea fiecărui creditor de a transforma creanţe în bani, potrivit unei necesităţi sau unei noi opţiuni. În practica bancară transferabilitatea are un loc important, deoarece permite asigurarea utilizării fluxurilor fireşti de constituire şi de utilizare a capitalurilor temporar disponibile mobilizate de ele, urmând ca într-o etapă următoare să recurgă la concursul altor fluxuri de capital existente sau create de banca de emisiune şi alte bănci, prin operaţii de recreditare.

Creditul a cunoscut şi cunoaşte numeroase forme, apărute pentru a răspunde cât mai bine necesităţilor resimţite de agenţii economici în diferite împrejurări, deci creditul s-a dezvoltat şi s-a diversificat continuu, în prezent manifestându-se printr-o mare varietate de forme.

Creditul poate fi grupat pe baza mai multor criterii: după forma de proprietate a debitorului, după durata acordării, după modalitatea de garantare, după destinaţia sa, după domicilierea creditorului, după participanţii la relaţiile de credit, etc.

1. a) După forma de proprietate a debitorului (destinatarului creditorului), creditul poate fi: privat şi public. Creditul privat se acordă persoanelor particulare, întreprinderilor private – persoanelor fizice şi/sau juridice pe bază de efecte de comerţ, iar creditul public se acordă statului şi societăţilor de drept public, pe bază de bonuri de tezaur.
2. b) În funcţie de durata pentru care se acordă creditul, acesta poate fi:

• pe termen scurt: până la un an – se foloseşte pentru activitatea economică curentă;
• pe termen mijlociu (de la 1 an până la 5 ani);
• pe termen lung – peste 5 ani – se utilizează îndeosebi pentru investiţii.

Existe şi credite fără termen, cum sunt operaţiunile de credit în cont curent, practicate atunci când raporturile dintre creditor şi debitor se caracterizează prin continuitate şi mare frecvenţă.

1. c) Din punct de vedere a modalităţii de garantare a creditului, acesta poate fi personal (se acordă pe bază de încredere personală) şi real (se contractează pe baza unei garanţii). Garanţiile sunt, la rândul lor, de mai multe feluri, definind prin ele şi felul de credit. În acest sens există:

• credit pe amanet – când garanţia constă dintr-un bun mobiliar;
• credit lombard – în care garanţia constă în hârtii de valoare, respectiv din efecte private sau publice;
• credit ipotecar (credit pe ipotecă) – când creditul este garantat de bunuri imobiliare (pământ, construcţii, clădiri).

Din enumerarea acestor categorii de credit se observă că existenţa multora dintre ele vizează diminuarea sau chiar înlăturarea riscului de nerambursare a împrumutului.

1. d) După scopul urmărit de debitor, deci după destinaţia sa creditul poate fi:

• de consum, acordat gospodăriilor, menajelor, pentru susţinerea nevoilor de consum;
• de producţie, solicitat pentru susţinerea, modernizarea şi potenţarea activităţii de producţie, a vieţii de producţie, a vieţii economice în general.

Creditul de consum presupune transferuri de venituri dintr-o perioadă în alta, venituri viitoare sunt aduse în prezent pentru sporirea consumului personal.

Scopul creditului de producţie este de a pune direct în mişcare activitatea unei unităţi economice. În cazul creditului de producţie, împrumutul înseamnă transmiterea de capital, suma fiind utilizată pentru sporirea capitalului propriu al întreprinderii.

1. e) În funcţie de posibilitatea prevăzută de creditor de a avea sau nu dreptul de a solicita debitorului său rambursarea anticipată a creditului pe care i l-a acordat, creditul poate fi denunţabil (caz în care îşi rezervă dreptul de a cere rambursare de expirare a termenului de scadenţă, cu un aviz prealabil) şi nedenunţabil (când, cel puţin pentru creditor, nu s-a prevăzut o asemenea posibilitate). Acordând un credit denunţabil împrumutatorul se asigură pentru situaţia în care ar apare semne vizibile ca debitorului încep să-i meargă rău afacerile, putând în acest caz solicita rambursarea imediată a sumei împrumutate, înaintea falimentului celui împrumutat.
2. f) O altă clasificare a creditelor se poate face după felul cum creditul este domiciliat în ţară sau în străinătate, putem vorbi de credit intern, respectiv credit extern. Când creditorul este un guvern, ca personificare juridică a unui stat avem de a face cu un credit guvernamental.

În literatura de specialitate s-au conturat următoarele sfere de cuprindere ale creditului care exprimă provenienţa, modul de garantare şi de rambursare, destinaţia împrumutului şi agenţii economici care intervin (de obicei băncile finanţatoare şi solicitanţii de credite, adică agenţii în funcţiune): creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatoriu, creditul ipotecar, creditul de consum.

* Creditul comercial este forma cea mai reprezentativă a creditului în economia de piaţă. Această formă de credit constă în acordarea lui reciprocă de către agenţii economici activi cu prilejul vânzării mărfurilor cu plata ulterioară, fără intervenţia unei verigi intermediare.

* Creditul bancar reprezintă cea mai extinsă formă de credit. El poate fi acordat atât de bănci cât şi de instituţii financiare şi de credit şi acoperă orice scop al debitorului în condiţii stabile cu banca. Deci, putem spune că există o varietate de credite bancare care se deosebesc între ele după obiectul creditului, după garanţia oferită, după sezonalitate.

* Creditul obligatoriu. În cadrul acestui credit intervin relaţiile între unităţile economice şi instituţii, în calitate de debitori care emit obligaţiuni şi deţinătorii de obligaţiuni, în calitate de creditori, care îşi avansează capitalul în scopul obţinerii unor venituri sigure sub formă de dobânzi.

* Creditul ipotecar intervine ca o relaţie între creditori – diferite bănci – şi debitori – posesorii de proprietăţi imobiliare – în vederea acordării unui astfel de credit rolul de garanţie materială îl constituie proprietatea de care dispune agentul economic împrumutat.

* Creditul de consum este o formă a creditului pe termen scurt şi mijlociu de care pot beneficia persoane individuale fiind destinat pentru acoperirea costurilor, bunurilor şi serviciilor de care beneficiază prin reţeaua de comercializare şi servicii, sau pentru recreditarea creanţelor contractate în acest scop.