Controlul fiscal

Orice activitate economică presupune anumite riscuri, printre care se numără şi cel fiscal. Uneori, acest risc este asumat în mod conştient de către agentul economic, în cazul evaziunii şi fraudei fiscale, dar poate fi determinat şi de o serie de factori cum sunt: complexitatea sistemului fiscal, modificări frecvente ale normelor fiscale, insuficienta calificare a personalului contabil etc.

Diminuarea şi eliminarea riscului fiscal trebuie să fie în primul rând o preocupare a legiuitorului, care trebuie să asigure claritatea, coerenţa şi corelarea legislaţiei fiscale şi a celei economice, în general. De asemenea, în reducerea riscului fiscal, un rol deosebit revine activităţii de control, prin aspecte ca: frecvenţa şi complexitatea controalelor fiscale, aplicarea de sancţiuni fiscale, durata perioadei de prescripţie ş.a.

Conţinutul şi funcţiile controlului fiscal

Respectarea legislaţiei fiscale nu se poate realiza în condiţii optime fără existenţa activităţii de control, căreia îi revine un rol important în reglarea sistemului fiscal.

Controlul fiscal constituie ansamblul de activităţi prin care se stabileşte exactitatea operaţiunilor legate de aşezarea şi încasarea creanţelor fiscale la termenele legale. Controlul reprezintă un mijloc de constatare şi corectare a actelor şi faptelor ilegale, de identificare a deficienţelor şi de restabilire a legalităţii prin măsuri corective şi coer­citive de natură pecuniară, sau în situaţii deosebite prin măsuri penale.

Funcţiile controlului fiscal sunt:

• funcţia de informare – constă în furnizarea de informaţii care să asigure cunoaşterea de fapt a situaţiei fiscale, a carenţelor, disfuncţionalităţilor, abaterilor, ilegalităţilor etc.;
• funcţia de evaluare – se referă la măsurarea corectă a abaterilor, omisiunilor, erorilor, la stabilirea cuantumului prelevărilor fiscale nerealizate, la dimensionarea evaziunii şi fraudei fiscale;
• funcţia de recuperare – constă în adoptarea de măsuri pentru corectarea situaţiei fiscale neconforme cu normele fiscale, asigurarea condiţiilor de achitare a obligaţiilor fiscale restante, depistarea şi eliminarea elementelor care denaturează şi perturbă procesul de realizare a creanţelor fiscale;
• funcţia educativă – se referă, pe de o parte, la luarea măsurilor cu scop de îndreptare, descurajare, pedepsire a contribuabililor incorecţi, iar pe de altă parte, la contribuţia sa la crearea unui cadru de parteneriat fiscal între contribuabili şi organele fiscale.

Sistemele fiscale moderne au adoptat regimul declarativ, care se bazează pe seriozitatea şi buna credinţă a contribuabililor, care întocmesc declaraţii corecte şi complete şi îşi asumă responsabilitatea pentru faptele comise şi actele întocmite. Contribuabilii trebuie să fie 358 capabili să justifice elementele fiscale declarate, iar organele fiscale au obligaţia de a analiza conţinutul declaraţiilor, în vederea aşezării şi încasării impozitelor, identificând situaţiile de sustragere de la plata prelevărilor fiscale.

Organele fiscale trebuie să dovedească omisiunile şi inexactită­ţile din documente şi să motiveze corecţiile pe care le aduc, în interva­lul prevăzut de lege. Corectarea lipsurilor şi erorilor de către organele fiscale se realizează prin mai multe forme, care sunt complementare.

Controlul fiscal reprezintă o formă a controlului financiar şi este exercitat de organe specializate ale Ministerului Finanţelor Publice aflate la nivel central şi teritorial.

Obiectivele controlului fiscal se referă la:

• încasarea tuturor impozitelor şi taxelor datorate de contribua­bili la termenele şi în cuantumul prevăzute, corespunzător bazelor de impozitare şi cotelor legale în vigoare;
• depistarea impozitelor şi taxelor sustrase de la plata către buget şi atragerea lor pe destinaţia legală;
• evidenţierea unor carenţe legislative care favorizează forme ale evaziunii la adăpostul legii, sau îngreunează încasarea la buget a veniturilor fiscale, pentru furnizarea elementelor de îmbunătăţire a prevederilor legale.

Pentru ca activitatea de control fiscal să fie riguroasă, oportună şi eficientă, controlul trebuie să îndeplinească anumite cerinţe:

• definirea, prin cadrul său organizatoric, a responsabilităţilor ce revin organelor de control fiscal şi asigurarea condiţiilor de realizare a atribuţiilor acestora, fără a permite imixtiuni în desfăşurarea activităţii de control, sau abuzuri din partea celor ce desfăşoară controlul;
• elaborarea unui cadru legislativ simplu, complet, clar şi flexi­bil, care să permită îmbunătăţirea rapidă a normelor fiscale şi interpretarea unitară a acestora;
• asigurarea de personal calificat şi motivat care să desfăşoare activitatea de control fiscal în condiţii optime şi corecte;

asigurarea unor dotări tehnice de comunicare şi informare, care să sprijine operativitatea şi eficienţa controlului fiscal. Controlul fiscal dispune de forme diferite de realizare, ceea ce îi conferă posibilitatea adaptării conţinutului la situaţii fiscale diverse, orientându-l spre anumite obiective şi centrându-l pe anumite mijloace de aplicare. Ansamblul activităţilor de control se grupează după criterii diferite, cum sunt:

1. Din punctul de vedere al aprofundării cunoaşterii situaţiei fiscale, se disting:

• control fiscal documentar – efectuat la sediul organului fiscal şi constând în examinarea elementelor componente ale dosarului contribua­bilului. Dosarul poate oferi date cu privire la eventuale erori sau necon- cordanţe care să justifice, în anumite cazuri, începerea unui control faptic la sediul contribuabilului. De asemenea, controlul documentar compară informaţiile transmise de patroni, salariaţi, instituţii financiare ş.a.;
• control fiscal faptic (efectiv) – se realizează la sediul sau domiciliul contribuabilului pentru a obţine informaţii suplimentare într-o anumită situaţie. În cadrul acestei forme de control se disting trei proceduri: (1) verificări contabile la subiecţii economici contribua­bili; (2) controlul încrucişat al situaţiei fiscale personale, care implică verificarea aprofundată a situaţiei fiscale a tuturor contribuabililor cu referire la totalitatea veniturilor, pentru a stabili concordanţa dintre veniturile declarate şi realitatea constatată; (3) percheziţia sau dreptul de a face vizite la domiciliul contribuabililor (ca o procedură excepţională, utilizată în cazul unor infracţiuni fiscale grave).
• După sfera de cuprindere, controlul fiscal poate fi:
• control general – care cuprinde spre verificare totalitatea impozitelor şi taxelor datorate de contribuabil;
• control parţial (limitat) – când controlul vizează doar o parte dintre impozitele şi taxele la care este supus un contribuabil.

1. Din punctul de vedere al gradului de extindere a verificărilor asupra operaţiunilor impozabile, se disting:

control fiscal total (complet) – sunt verificate toate operaţiu­nile, documentele, probele care stau la baza stabilirii cuantumului, fie a unui impozit sau a unei taxe, fie a tuturor prelevărilor fiscale plătite de contribuabil. Întrucât presupune efectuarea unui examen complet al tuturor aspectelor activităţii desfăşurate de unul sau mai mulţi agenţi economici (control încrucişat), această formă de control permite depistarea eventualelor cazuri de evaziune şi fraudă fiscală;

• control fiscal prin sondaj (selectiv) – realizează verificări parţiale în ceea ce priveşte operaţiunile, documentele, perioada etc. referitoare la un anumit impozit/taxă.

1. În funcţie de scopul urmărit, se disting:

• control fiscal de informare (informativ) – are drept scop intenţia administraţiei fiscale de a informa agenţii economici în legătură cu drepturile şi obligaţiile fiscale;
• control fiscal de rutină – urmăreşte menţinerea legăturii cu plătitorii şi urmărirea modului în care aceştia se achită de obligaţiile fiscale. Scopul principal al acestei forme de control este de a compara evidenţele primare şi contabile cu datele din documentele şi decontă­rile depuse de contribuabili, în vederea verificării corectitudinii sumelor plătite şi a termenelor;
• control fiscal propriu-zis (de fond) – are drept scop prevenirea şi combaterea cazurilor de sustragere de la stabilirea şi plata obligaţiilor fiscale de către contribuabili.

1. În funcţie de momentul controlului fiscal faţă de cel al depunerii declaraţiilor fiscale şi al plăţii, se deosebesc:

• control a priori – care urmăreşte o mai bună informare şi colaborare între contribuabili şi organele fiscale;
• control a posteriori – urmăreşte verificarea exactităţii declaraţiilor fiscale, a deconturilor etc., prin utilizarea unor proceduri de control pentru analiza situaţiei fiscale a contribuabilului.

Aceste forme de control nu se exclud reciproc, ci adesea pot fi complementare, asigurând creşterea eficienţei activităţii de control. De asemenea, toate formele de control fiscal oferă informaţii pentru organizarea şi desfăşurarea eficientă a controalelor ulterioare.

Controlul fiscal trebuie să contribuie la îmbunătăţirea înţelegerii şi acceptării de către contribuabili a necesităţii impozitelor, la creşterea civismului fiscal, asigurând totodată protecţia drepturilor contribuabililor, prevăzute de lege.

Metodologia controlului fiscal

Orice activitate economică presupune anumite riscuri, printre care se numără şi cel fiscal. Uneori, acest risc este asumat în mod conştient de către agentul economic, în cazul evaziunii şi fraudei fiscale, dar poate fi determinat şi de o serie de factori cum sunt: complexitatea sistemului fiscal, modificări frecvente ale normelor fiscale, insuficienta calificare a personalului contabil etc.

Diminuarea şi eliminarea riscului fiscal trebuie să fie în primul rând o preocupare a legiuitorului, care trebuie să asigure claritatea, coerenţa şi corelarea legislaţiei fiscale şi a celei economice, în general. De asemenea, în reducerea riscului fiscal, un rol deosebit revine activităţii de control, prin aspecte ca: frecvenţa şi complexitatea controalelor fiscale, aplicarea de sancţiuni fiscale, durata perioadei de prescripţie ş.a.

Existenţa şi delimitarea procedurilor şi metodelor de control fiscal sunt absolut necesare desfăşurării unui control eficient. Procedu­rile de control fiscal pot fi generale, aplicabile tuturor formelor acestuia, sau specifice anumitor forme ale controlului fiscal. Metodo­logia controlului fiscal cuprinde următoarele etape:

1. Pregătirea verificării
2. Desfăşurarea controlului fiscal
3. Definitivarea şi încheierea controlului fiscal
4. Valorificarea actelor de control fiscal

Pregătirea verificării are în vedere dosarele fiscale şi toate informaţiile referitoare la contribuabilii ce urmează a fi controlaţi (altfel spus, identificarea fiscală a acestora). Înainte de a trece la cea de a doua etapă, este necesară înştiinţarea contribuabilului cu privire la începerea controlului, prin transmiterea avizului de verificare. În cazul existenţei unor indicii de evaziune fiscală, nu este oportună înştiinţa­rea acestuia.

Desfăşurarea controlului fiscal începe printr-un prim contact între organul fiscal şi contribuabil/reprezentantul acestuia, constând într-un interviu din care să reiasă: activităţile desfăşurate generatoare de obligaţii fiscale; eventuale sucursale, filiale sau asocieri; îndeplini­rea dispoziţiilor rezultate din controlul fiscal anterior ş.a. Urmează apoi vizitarea locului unde se realizează activităţile impozabile, pentru a cunoaşte specificul şi volumul activităţii contribuabilului. După aceste activităţi premergătoare are loc verificarea registrelor societăţii, a evidenţelor primare, a evidenţelor contabile, a declaraţiilor de impunere, a deconturilor fiscale.

Definitivarea şi încheierea controlului fiscal. Finalizarea operaţiunilor de control trebuie adusă la cunoştinţa contribuabilului de către controlorul fiscal. La încheierea controlului fiscal, organul de control întocmeşte procesul-verbal cu privire la operaţiunile verificate, precum şi constatările reieşite (eventuale lipsuri, erori, omisiuni care să necesite corectarea obligaţiilor fiscale). Eventualele neconcordanţe dintre declaraţiile fiscale şi documentele pe baza cărora s-au întocmit acestea se comunică în scris contribuabilului, prezentându-i-se acestuia modul de stabilire corectă a impozitului, precum şi cuantumul rezultat. În cazul constatării unor obligaţii fiscale datorate, se emite un aviz de impozitare, care, pe lângă suma impozitului datorat, cuprinde şi penalităţile şi amenzile stabilite conform normelor fiscale, precum şi perioada de timp în care contribuabilul poate contesta decizia. De asemenea, organul fiscal de control are obligaţia de a-i furniza contribuabilului recomandări şi precizări pentru evitarea, pe viitor, a interpretării incorecte a normelor fiscale.

Valorificarea actului de control se referă la urmărirea încasării eventualelor diferenţe în plus constatate de organul de control, ceea ce conferă eficienţa scontată activităţii de control.

Desfăşurarea activităţilor de administrare a impozitelor şi a celor de control fiscal este stipulată în Codul de procedură fiscală, care cuprinde într-o formă coerentă diversitatea de elemente necesare unui comportament fiscal corect.