După cum am arătat în prima parte a acestui capitol, evoluţia economiei mondiale de la afaceri internaţionale la afaceri globale a fost posibilă datorită fluxurilor de investiţii internaţionale, precum şi creşterii rolului corporaţiilor transnaţionale (CTN). Rolul pregnant al corporaţiilor transnaţionale şi al investiţiilor străine directe, în special, au condus la acceptarea ideii conform căreia aceste două entităţi reprezintă piloni ai globalizării.
Se apreciază că toate corporaţiile transnaţionale au facilitat internaţionalizarea producţiei şi a serviciilor, considerând că în momentul eliberării de limitele impuse de economiile naţionale, acestea au devenit cu adevărat corporaţii globale care reprezintă forţa motrice a dezvoltării economice a societăţii.
Trebuie să subliniem faptul că nici dezbaterile cu privire la CTN nu sunt unanim acceptate, existând atât susţinători, cât şi critici la adresa acestora:[1]
- unii autori consideră că CTN-urile reprezintă victoria economiei asupra politicii, reprezentând o evoluţie semnificativă pentru managementul naţional al economiei globale;
- corporaţiile împreună cu finanţele internaţionale reprezintă simbolul capitalismului global cu tot ce are acesta mai rău, iar CTN exploatează întreaga lume pentru a-şi spori profitul corporatist;
- CTN nu este o corporaţie globală, ci este doar o firmă de o anumită naţionalitate care şi-a organizat producţia, distribuţia şi alte activităţi astfel încât să depăşească graniţele naţionale;
- comportamentul CTN este determinat de politicile economice, de structurile economice şi de interesele politice din ţara de origine;
- CTN nu sunt nici bune, nici rele, dar este nevoie de anumite norme internaţionale care să guverneze relaţiile dintre CTN şi guvernele naţionale.
Indiferent de poziţia faţă de corporaţiile transnaţionale, este cert faptul că aceste entităţi au accelerat în mod hotărâtor integrarea economie globale. Perioada cuprinsă între anii 1950-1960 se caracterizează prin dezvoltarea comerţului internaţional, ducând la relansarea creşterii economice şi la reducerea barierelor din calea comerţului. În perioada precizată, competitivitatea internaţională se măsura prin nivelul importurilor ţării respective, dar şi prin cota de piaţă a ţării respective pe piaţa internaţională.
Pe parcursul anilor 1970, investiţiile internaţionale ale corporaţiilor transnaţionale au cunoscut o creştere fără precedent. Internaţionalizarea reală a afacerilor este plasată la jumătatea anilor 1980, când se remarcă trecerea de la era investiţiilor străine directe americane, la un sistem pluralist mult mai complex a activităţii corporaţiilor transnaţionale. Numeroase ţări şi-au sporit investiţiile străine directe, iar SUA a devenit prima economie gazdă pe plan mondial, dar rămâne, în acelaşi timp, şi sursa principală a ISD.
Menţionăm faptul că, imediat după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, corporaţiile americane au practicat o strategie orizontală de investiţii, stabilindu-şi numeroase filiale peste hotare, cu precădere în Europa Centrală. Odată cu trecerea timpului, această strategie a fost regândită, iar CTN au trecut la strategii pe verticală de investiţii, care generau outsourcing[2] global extensiv, iar procesele de producţie erau integrate şi raţionalizate la nivel mondial.
După anul 1990, odată cu relansarea celui de-al doilea val al globalizării, revoluţia tehnologică a dus la modificarea rolului CTN-urilor la nivelul economiei globale. Progresele înregistrate în comunicaţii şi transporturi şi, în special, avântul fără precedent al Internetului, au făcut posibil din punct de vedere tehnic ca marile corporaţii să organizeze şi să conducă sisteme industriale gigant, precum şi distribuţia globală. Este necesar să precizăm că inovaţiile tehnologice au redus considerabil costurile globalizării, în special în domeniul serviciilor.
Datorită avansului tehnologiilor, corporaţiile au ajuns să interacţioneze tot mai mult la nivel global prin intermediul alianţelor intercorporatiste, ca de exemplu: formarea de societăţi mixte, joint-venture, subcontractare, acorduri interfimă, licenţiere etc. În acest mod, corporaţiile transnaţionale au depăşit faza exportului şi a acordării de facilităţi pentru ISD, ajungând să pună bazele alianţelor internaţionale complexe, sub format reţelelor de cercetare-dezvoltare, producţie şi marketing.
Alianţele corporatiste joacă un rol însemnat în sectoarele de înaltă tehnologie, caracterizate prin activităţi care necesită costuri foarte ridicate de cercetare-dezvoltare. Rapiditatea avansului tehnologic, costurile destul de mari ale inovaţiei tehnologice, precum şi protecţionismul regional au dus la formarea de parteneriate între marile corporaţii, reuşind astfel să pătrundă pe acele pieţe protejate.
În ceea ce priveşte ISD, statisticile evidenţiază faptul că în perioada 1985-1990 acestea au crescut cu o rată medie de 30% pe an, adică de patru ori mai mult decât producţia mondială şi de trei ori mai mult decât rata de creştere a comerţului.[3] Această evoluţie scoate în evidenţă rolul din ce în ce mai însemnat pe care îl deţin ISD în economia globală şi ne îndreptăţesc să susţinem ideea că ele reprezintă un motor esenţial al globalizării.
Important este să punem în discuţie şi modul în care sunt concentrate aceste investiţii la nivel global. Se remarcă o creştere semnificativă a fluxului de ISD în ţările în curs de dezvoltare, însă cea mai mare parte a acestora sunt concentrate tot în economiile dezvoltate ale SUA şi Europa.
Producţia internaţională continuă să crească ca urmare a extinderii rolului CTN în economia globală. Statisticile recente evidenţiază faptul că există, în prezent, aproximativ 65.000 de corporaţii transnaţionale, care deţin aproximativ 850.000 de filiale pe întreg globul. Filialele din străinătate dispun de peste 54 milioane de angajaţi, în comparaţie cu cei 24 de milioane de angajaţi din 1990. Vânzările lor însumează aproximativ 19.000 miliarde dolari, fiind de două ori mai mari decât exporturile la nivel mondial. Dacă facem o comparaţie cu anul 1990, când vânzările şi exporturile au fost aproximativ egale, la sfârşitul anului 2004 stocul pentru investiţiile străine directe a crescut de la 1.700 miliarde dolari, la peste 6.600 miliarde dolari, iar filialele străine reprezentau a zecea parte din PIB mondial şi a treia parte din exporturile mondiale.[4]
Potrivit statisticilor ONU, corporaţiile transnaţionale sunt lideri ai producţiei de bunuri şi servicii în cadrul comerţului internaţional. Prin activitatea lor, CTN determină fluxurile internaţionale de capital şi deţin avantaje asupra politicilor ţărilor-gazdă, cu precădere în sectorul economico-financiar. Schimbările cele mai importante din sistemul economic internaţional au fost generate de internaţionalizarea producţiei, de creşterea fluxurilor investiţiilor străine şi a comerţului internaţional şi au determinat CTN să devină actorii principali în noua ordine economică globală, în ceea ce priveşte direcţionarea investiţiilor străine care au la bază strategiile private multinaţionale. Din această perspectivă, ţările receptoare au încercat să creeze pentru CTN pieţe mari de desfacere, precum şi oportunităţi pentru ca acestea să se dezvolte şi să-şi adapteze obiectivele economice private la exigenţele noii ordini economice globale.
Distribuţia CTN-urilor accentuează discrepanţa dintre ţările în curs de dezvoltare şi ţările industrializate care deţin majoritatea investiţiilor străine şi care prezintă cel mai înalt grad de atractivitate pentru activităţile comerciale şi pentru investiţii. Organizaţia Naţiunilor Unite estimează că la începutul acestui secol la nivel mondial erau aproape 45.000 de societăţi-mamă, dintre care 37.000 erau localizate în statele dezvoltate membre ale OECD. Statisticile ONU şi ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului, apreciază că la începutul secolului XXI, doar 8% din stocurile de investiţii străine a fost furnizat de ţările în curs de dezvoltare, ceea ce a reprezentat aproape 15% din fluxurile economiei internaţionale. Cea mai importantă creştere a CTN se înregistrează în sectorul bancar, unde capitalurile sociale au atins un ritm de creştere de peste 7% pe an.
În prezent, se poate constata creşterea numărului de corporaţii transnaţionale de dimensiune mică şi mijlocie, reprezentând aproape 50% din numărul total de companii transnaţionale în USA, Canada, Japonia şi aproape 45% în Franţa şi în Marea Britanie. Multe companii transnaţionale mici şi mijlocii îşi au originea în ţările în curs de dezvoltare şi sunt interesate să investească în sectorul terţiar. Este recunoscut faptul că CTN exercită un rol esenţial în sectoare specifice ale activităţii economice, astfel:[5]
- în planul dezvoltării economice a ţării-gazdă, prin contribuţia cu resurse financiare, tehnologice, de management, prin crearea de locuri de muncă, prin retehnologizarea şi modernizarea întreprinderilor, respectiv prin crearea şi dezvoltarea unor întreprinderi;
- introducerea unui management modern în ţările-gazdă, prin pregătirea forţei de muncă, prin furnizarea de experienţă, prin schimburile între diverse societăţi internaţionale şi în cadrul agenţiilor, sucursalelor şi filialelor acestora;
- în sfera politică, datorită importanţei lor pentru producţia şi exporturile ţării-gazdă şi a ţării de origine al societăţii-mamă;
- creşterea nivelului tehnologic generat de investiţiile străine directe în ţara-gazdă;
- în problemele legate de protecţia mediului înconjurător, CTN au un rol pozitiv prin reducerea emisiilor poluante, dar şi negativ, prin influenţarea factorilor politici, în vederea adoptării unei legislaţii mai puţin restrictive faţă de investiţiile poluante;
- în sectorul serviciilor, în special în cel hotelier, bancar, în sectorul turismului şi al industriei de transport;
- în comerţul internaţional, CTN îşi impun produsele lor pe toate pieţele naţionale.
În actuala eră a globalizării, guvernele ţărilor în curs de dezvoltare au devenit conştiente de faptul că dacă nu atrag ISD le va fi dificil să obţină accesul la sursele internaţionale de finanţare, la tehnologii şi la piaţa internaţională, acestea reprezentând elemente esenţiale de sprijin pentru dezvoltarea economiilor naţionale. Recunoaştem cu toţii faptul că, o economie în curs de dezvoltare este în dezavantaj atunci când se situează în afara alianţelor şi a reţelelor de producţie care fiinţează între corporaţiile transnaţionale, ştiut fiind faptul că o parte considerabilă a comerţului mondial constă în transferurile intrafirmă ce se realizează între filialele CTN. Este momentul să evidenţiem faptul că marea majoritate a firmelor din ţările-gazdă ale CTN sunt reticente şi, în acelaşi timp, îngrijorate de concurenţa acestora, însă datorită importanţei sporite a ISD implementate de CTN pentru creşterea economică şi competitivitatea internaţională se semnalează o competiţie acerbă pentru atragerea de ISD între economiile naţionale.
Un exemplu elocvent în ceea ce priveşte atragerea de investiţii internaţionale este Irlanda (Tigrul celtic), care a înregistrat în ultimii anii intrări semnificative de ISD. Prin acordarea de impozite generoase şi stimulente fiscale substanţiale, Irlanda s-a transformat din una dintre cele mai puţin dezvoltate naţiuni ale Uniunii Europene într-una dintre cele mai dinamice economii ale lumii. De asemenea, Finlanda, recunoscută printr-o guvernare social-democratică cu reglementări drastice în domeniul mediului, cu sindicate puternice, având o politică fiscală nu atât de generoasă, este considerată ca reprezentând unul dintre cele mai bune medii pentru corporaţiile transnaţionale. Două ţări cu două tipuri, foarte diferite, de politicii privind transnaţionalele, sunt percepute ca medii ospitaliere pentru ISD.
Alte grupuri de ţări, asemănătoare din multe puncte de vedere, au avut traiectorii diferite ale succesului obţinut în atragerea de ISD. De exemplu, mulţi specialişti consideră China ca fiind destinaţia celor mai multe transnaţionale. Aceste firme vizează imensa piaţă de desfacere chineză. Cu toate acestea, India, cea de-a doua piaţă din lume, nu a avut nici pe departe atâta succes în atragerea de ISD. Republica Cehă şi Slovacia, două ţări ce împărtăşesc aceeaşi istorie politică recentă, diferă pe cât se poate prin abilitatea fiecăreia de a atrage ISD. Bineînţeles că ne întrebăm „cum se explică aceste diferenţe?”. De asemenea, ne putem întreba, cum se explică recenta creştere rapidă a investiţiilor străine în Rusia, o economie în tranziţie ce prezintă numeroase riscuri politice pentru investitorii străini?
Ştim cu toţii că majoritatea fluxurilor de ISD în Rusia, sunt comasate în industria petrolieră dând dreptate teoriilor economice ce explică comportamentul investiţional prin deţinerea de resurse naturale. Cu toate acestea, recentele investiţii ale Ford şi General Motors în industria constructoare de maşini, precum şi a producătorului de dulciuri Mars într-o fabrică din Moscova, dar şi a Frito-Lay’s în culturile de cartofi ruseşti, nu pot fi explicate.[6] Ce a determinat acest interes subit al investitorilor multinaţionali? Oare schimbările condiţiilor economice stimulează interesul sau factorul politic şi instituţiile politice oferă şi ele o explicaţie importantă?
Literatura existentă despre determinanţii ISD, în mare majoritate a curentelor de economice, au trecut cu vederea o dimensiune importantă a acestor determinanţi. Mai precis, această literatură subestimează, sau nu estimează, însemnătatea instituţiilor politice ce au un rol semnificativ în susţinerea politicilor ce determină un climat prietenos al pieţei. Apreciem că instituţiile politice pot fi o componentă importantă în limitarea „riscurilor politice” în ceea ce priveşte investiţiile pentru corporaţiile transnaţionale.
Instituţiile politice care demonstrează atât credibilitate politică, cât şi flexibilitate oferă garanţii solide corporaţiilor transnaţionalelor. CTN preferă instituţii care limitează schimbările din interiorul guvernului şi analizează democratic deciziile ce au un impact direct sau indirect asupra transnaţionalelor şi care asigură, în acelaşi timp, un anumit grad de flexibilitate politică.
Creşterii importanţei fluxurilor de ISD (pozitive sau negative) nu i-a corespuns o creştere a încercărilor de a înţelege impulsurile ce stau în spatele acestor fluxuri. Există totuşi câteva studii recunoscute, care analizează acest fenomen, un excelent punct de plecare constituindu-l distincţia pe care o face OECD (1998) între factorii „pull” (trage) şi „push” (împinge). Factorii push motivează firmele străine să investească capital în exterior. Aceşti factori contribuie la explicarea creşterii rapide a fluxurilor de ISD, cum sunt diminuarea costurilor comunicaţiilor şi a transportului ce fac rentabilă producţia la scară internaţională sau scăderea fluxurilor de ISD din ultimii ani din ţările OECD.
Hymer (1976) a fost unul dintre primii cercetători ce au separat ISD de investiţiile de portofoliu, dând naştere unei noi literaturi despre determinaţii ISD. Teoria investiţională în accepţiunea neoclasică se axa pe comportamentul investiţiilor pe pieţele perfecte, presupunând că firmele investesc în străinătate pur şi simplu în căutare de venituri mai mari. Hymer observă că fluxurile de investiţii nu se conformează previziunilor modelelor neoclasice şi susţine că investiţiile ferme care urmăresc controlul ISD ar trebui tratate separat de celelalte (fluxurile de capital, portofoliu). Contrar teoriei neoclasice, el afirmă că ISD reacţionează la „pieţele imperfecte”.[7]
Studiile apărute ulterior, care iau în discuţie ISD şi pieţele imperfecte sunt mult prea numeroase pentru a le putea expune în totalitate aici; totuşi ne vom concentra asupra câtorva lucrări de referinţă. Kindleberger (1969) analizează formele de imperfecţiuni ale pieţei care fac posibile dinamica ISD. Acestea includ:[8]
- abateri de la concurenţa perfectă a pieţei bunurilor, inclusiv diferenţierea produselor, abilităţi extraordinare de marketing, susţinerea preţului cu amănuntul şi administrarea preţurilor;
- devieri de la concurenţa perfectă a pieţei factorilor, inclusiv existenţa tehnologiilor brevetate sau indisponibile, discriminarea accesului la capital şi diversitatea abilităţilor managerilor din cadrul CTN faţă de cei de pe pieţele competitive;
- economiile de scară interne şi externe, ultimele prezentând avantajul integrării pe verticală;
- restricţii guvernamentale asupra producţiei şi a accesului (intrarea pe piaţă).
Paradigma OLI (Ownership Location Internalization) a lui John Dunning oferă o explicaţie a deciziilor de a investi a corporaţiilor transnaţionale, unde acestea investesc internaţional vizând dreptul de proprietate, locaţia şi internaţionalizarea. Firmele au avantaje de proprietate când au acces la anumite active şi procedee ce le asigură un avantaj asupra firmelor existente pe piaţa externă. Aceste avantaje pot fi materiale, în sensul produselor brevetate sau al proceselor de producţie cum sunt cele din domeniul farmaceutic, sau intangibile cum sunt denumirile de marcă recunoscute internaţional precum Nestle, Pepsi sau Coca-Cola. CTN investesc în străinătate pentru a exploata aceste avantaje proprii ale firmei pe pieţele externe, asigurându-şi venituri mai mari.
Firmele mai pot fi motivate să investească în străinătate datorită avantajelor locaţiei. Ele pot investi în facilităţi de producţie sau în extinderea pe pieţele externe din cauza costurilor de transport ce restricţionează deservirea acestor ţări prin export. Acest fapt poate fi direct determinat de natura bunului sau serviciului (de exemplu, un produs foarte voluminos sau un serviciul ce trebuie asigurat la faţa locului), sau datorită factorilor politici, cum ar fi taxele vamale, restricţiile la import, sau probleme legate de accesul pe piaţă ce fac ca investiţia materială să fie mai avantajoasă decât deservirea pieţei prin export. De exemplu, băncile multinaţionale precum Citi Group au intrat pe pieţele străine prin înfiinţarea unei bănci pe acele pieţe. Producătorii auto, precum Toyota, au înfiinţat un centru de producţie în SUA pentru a evita taxele vamale, contingentele şi limitările voluntare la export ale autoturismelor japoneze.[9]
Avantajele de localizare au legătură atât cu înzestrările locaţiei gazdă, dar şi cu o zonă bogată în resurse naturale, precum şi cu forţa de muncă ieftină, dar bine pregătită. Companiile petroliere ce investesc în Nigeria şi Kazakhstan sunt exemple mai mult decât evidente în acest sens. Mai puţin evidente sunt companiile ce necesită în procesul de producţie un consum intensiv de energie, precum producătorul de aluminiu Alcan; astfel de firme iau decizii în funcţie de locaţie, ţinând cont de accesul la energie ieftină, fie direct prin intermediul distribuitorilor locali, fie prin construcţia de hidrocentrale.
Conform lui Dunning, avantajul internaţionalizării reprezintă cel de-al treilea şi cel mai complex factor. În timp ce ceilalţi doi factori OLI evidenţiază motivele pentru care firmele îşi mută producţia în altă ţară, ei nu arată de ce o firmă licenţiază un producător străin să fabrice produsul. CTN poate, pur şi simplu, să aprovizioneze cu tehnologia necesară procesul de producţie şi cu modele ale produsului o firmă locală. Conceptul avantajului internaţionalizării evidenţiază motivaţiile proprii ale firmei de a fabrica produsul în interiorul organizaţiei, într-o locaţie străină.
La fel cu Dunning, alţi cercetători au dezvoltat anumite modele teoretice pentru a explica deciziile firmelor de a investi în străinătate. Aceste modele pot fi clasificate, ca şi teoriile firmelor, în modele „verticale”, „orizontale” şi „modelul capitalului informaţional” ale firmelor transnaţionale. Firmele verticale îşi separă activităţile prin nivelul intensităţii capitalului, producând diverse bunuri şi servicii în diferite locaţii fizice (Helpman 1984).[10] Cu toate că reprezintă o contribuţie la înţelegerea deciziilor de a investi ale corporaţiilor transnaţionale, teoriile bazate pe transnaţionalele verticale nu iau în calcul şi firmele ce îşi reproduc producţia aceloraşi bunuri şi servicii în diferite locaţii fizice.
Markusen (1984) explică acest model al reproducţiei prin crearea modelului firmelor „orizontale” cu economii de scară la nivelul firmei ce se integrează pe orizontală peste graniţele naţionale. Modelul capitalului informaţional, Markusen (1997), transformă aceste modele orizontale în modele verticale existente. Conform acestui model, corporaţiile transnaţionale pot produce acelaşi tip de produs sau serviciu în locaţii multiple (orizontal) sau să îşi separă sediul central de locaţiile de producţie (vertical).[11]
Cu toate că paradigma OLI şi modelele orizontale/verticale/capital informaţional ale CTN sunt instrumente importante pentru înţelegerea motivaţiilor companiilor transnaţionale de a investi, ele tot nu răspund uneia dintre cele mai importante întrebări ale dezvoltării internaţionale: ce ţări atrag ISD? Investiţiile străine directe rămân o decizie la nivel de firmă, dar ţările se deosebesc prin abilitatea lor de a le atrage. Întrebarea rămâne, ce caracteristici promovează aceste ţări pentru a influenţa intrările de ISD?
Cu toate că atenţia este îndreptată mai ales asupra determinanţilor ISD şi se axează pe deciziile economice la nivel de firmă, totuşi trebuie să acordăm atenţie şi analizei economice şi politice la nivel macro. Există câteva lucrări ce analizează relaţia dintre politica economică şi ISD, cu precădere în materie de comerţ şi politică fiscală. Bhagwati et. al. (1992), Blonigen and Fennstra (1996), Ellingsen and Warnezers (1999), Henisz (2002) apreciază că CTN îşi aleg strategia pătrunderii pe piaţă astfel încât să minimizeze riscurile politice. În ţările cu un număr mare de jucători cu drept de veto, firmele au mai multă încredere în stabilitatea politicii guvernului. În sistemele cu puţini jucători cu drept de veto, CTN devin reticente, deoarece sunt expuse acţiunilor guvernamentale de expropriere a activelor firmei şi a limitării repatrierii veniturilor. Pentru a minimiza aceste riscuri politice, firmele aleg să intre pe aceste pieţe prin intermediul societăţilor mixte.[12]
Impozitele şi profitul internaţional reprezintă un alt domeniu de cercetare ce a intrat recent în atenţia specialiştilor. Se presupune că mobilitatea capitalului determină guvernele să diminueze impozitele pentru a atrage investitori străini. Un studiu recent realizat de Agenţia Multilaterală de Garantare a Investiţiilor (Multilateral Investment Guarantee Agency) şi Deloitte & Touche, asupra celor mai importanţi factori de decizie a locaţiei sunt luaţi în calcul de corporaţiile transnaţionale. Primii cinci factori, după numărul respondenţilor care au apreciat faptul că aceştia influenţează foarte mult selecţia locaţiei, sunt: accesul la clienţi (77% dintre respondenţi), un mediu politic şi social stabil (64%), facilităţi de afaceri (54%), siguranţa şi calitatea infrastructurii şi a utilităţilor (50%), precum şi posibilitatea de a angaja personal tehnic (39%). Impozitele naţionale sunt pe locul 11 (29%) şi taxele locale pe locul 14 (24%).[13]
Jensen (2002) apreciază că, în economiile în tranziţie din Europe Centrală şi de Est, dar şi din fosta Uniune Sovietică, nivelul reformelor economice (măsurat de Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare prin indicii economiei de tranziţie) şi nivelul corupţiei la nivel administrativ (măsurată în sondajul vast al Băncii Mondiale asupra ţărilor receptoare), determină semnificativ intrările de ISD. Într-un articol pe această temă, autorul apreciază: „condiţia socio-economică a populaţiei, îndeosebi susceptibilitatea faţă de sărăcie, previzionează nivelul reformelor economice realizate de ţările în tranziţie”. Această cercetare subliniază modul în care factorii socio-economici şi forţele sociale afectează fluxurile de investiţii străine directe.[14]
Din cele prezentate putem aprecia că rolul corporaţiilor transnaţionale şi al investiţiilor străine directe este din ce în ce mai pregnant în cadrul globalizării economice. Având în vedere acest aspect, suntem de acord cu Gilpin (2000) care afirmă că absenţa unor reguli internaţionale privind CTN şi ISD poate avea unele repercusiuni asupra economiilor naţionale, în general, şi asupra creşterii economiei mondiale, în special.
Autorul insistă asupra faptului că nu există reguli comparabile cu cele care reglementează comerţul şi afacerile monetare internaţionale. CTN şi ISD sunt reglementate prin intermediul acordurilor naţionale, bilaterale, regionale şi transnaţionale, însă nici unul dintre aceste acorduri nu este universal valabil la nivel global.
Prin Runda Uruguay s-au făcut câţiva paşi spre instituirea unor asemenea reguli, însă aceste eforturi au fost minime în comparaţie cu dimensiunea problemei. Mulţi economişti consideră că nu este necesar un regim al investiţiilor, întrucât pieţele vor pedepsi statele şi firmele care nu se supun normelor existente. Însă, acest aspect implică un efort mult prea complex pentru pieţe. De altfel, realitatea sugerează că este necesar să se fundamenteze un acord internaţional asupra CTN şi ISD, în sensul că acesta ar generaliza tendinţa spre liberalizarea politicilor naţionale ce afectează ISD, ar elimina distorsiunile provocate de politicile guvernamentale de aruncare a poverii pe umerii vecinilor şi ar reduce conflictele dintre state şi firmele transnaţionale.
Sylvia Ostry, negociator comercial canadian, afirma pe bună dreptate că un regim internaţional al investiţiilor ar trebui să aibă o serie de caracteristici, printre care dreptul de stabilire, tratamentul naţional şi nediscriminarea. Potrivit „dreptului de stabilire”, indiferent de naţionalitatea lor, firmele au dreptul să investească în orice parte a lumii. Principiul „tratamentului naţional” prevede că guvernele trebuie să trateze filialele companiilor străine ca şi cum ar fi companii interne. De asemenea, ţările nu ar trebui să facă discriminări împotriva firmelor unor ţări anume, aceasta fiind una din condiţiile stric necesare ca politicile naţionale privind ISD către interior să fie transparente. De asemenea, un regim al investiţiilor s-ar confrunta cu faptul că fiecare ţară impune unele restricţii sau limite investiţiilor în anumite domenii, precum finanţele, cultura şi securitatea naţională; regimul ar trebui să determine care tipuri de restricţii naţionale sunt legitime şi care ar trebui interzise. Deşi aceste obiective sunt rezonabile, includerea lor într-un regim internaţional al investiţiilor întâmpină obstacole politice deosebit de dificile.[15]
În decursul timpului au existat iniţiative importante în privinţa adoptării unui cod universal sau a unui regim internaţional privind CTN şi ISD. Runda Uruguay a negocierilor comerciale a făcut o serie de paşi în acest sens, inclusiv Acordul asupra Măsurilor în privinţa Investiţiilor legate de Comerţ (Trade-Related investment Measures – TRIM), Acordul General pentru Comerţ cu Servicii (General Agreement on Trade in Services – GATS) şi Acordul asupra Aspectelor legate de Comerţ ale Drepturilor de Proprietate Intelectuală (Trade-Related Aspects of Intellectual Property Rights – TRIP), dar aceste reforme nu au fost suficiente. Un alt pas important spre un regim al investiţiilor a fost făcut prin Codul Organizaţiei Naţiunilor Unite asupra Conduitei Corporaţiilor Transnaţionale, însă acest cod se aplică doar firmelor, nu şi guvernelor. De asemenea şi ONU, precum şi OCDE au avut discuţii cu privire la problema reglementării ISD.
Cea mai importantă iniţiativă privind crearea unui regim al investiţiilor a reprezentat-o Acordul Multilateral asupra Investiţiilor (MAI), propus pentru prima dată de Administraţia Clinton, în septembrie 1995. Potrivit Raportului Economic din 1998 al preşedintelui către Congres, scopul acestei iniţiative consta în stabilirea „unor standarde ridicate pentru liberalizarea regimurilor interne asupra investiţiilor şi în protejarea investiţiilor prin „proceduri efective de soluţionare a conflictelor”.[16]
Prin această iniţiativă se urmărea protejarea CTN de naţionalizare, corupţie şi instabilitate politică. În acelaşi timp, prin această iniţiativă s-a avansat propunerea ca ţările-gazdă să fie împiedicate să facă discriminări faţă de CTN străine. Potrivit iniţiatorilor săi, acordul nu numai că ar proteja firmele americane, dar ar şi facilita intrarea mai multor ISD în ţările în curs de dezvoltare. Alegerea OCDE ca gazdă a negocierilor a fost una mai puţin inspirată, deoarece această organizaţie era un club al ţărilor bogate, iar multe state mai puţin dezvoltate au fost excluse de la discuţii.
Multe dintre ţările membre ale OCDE au obiectat, la rândul lor, faţă de regulile care le afectau propriile interese, printre care Franţa şi Canada care doreau excluderea chestiunilor de ordin cultural (radiodifuziune, film etc.), în timp ce Statele Unite susţineau restricţiile asupra vânzării terenurilor agricole. UE nu dorea ca prevederile acestui acord să interfereze cu unele dintre politicile sale. Muncitorii şi ecologiştii susţineau că MAI va permite transnaţionalelor să neglijeze interesele muncitorilor şi să polueze mediul înconjurător. Unii critici au afirmat că nu se asigură nici un fel de protecţie în faţa produselor de slabă calitate realizate de CTN. Până şi entuziasmul american a scăzut în momentul în care s-a realizat că mecanismul de dezbatere al MAI putea fi folosit împotriva Statelor Unite şi a CTN americane.
Este important să precizăm că ISD ating în mod direct economiile naţionale şi pot încălca valorile naţionale şi independenţa economică. Din această cauză, statele, în primul rând cele mai puţin dezvoltate, se opun cedării jurisdicţiei lor în aceste aspecte unui organism internaţional. Ele se tem de dominaţia corporaţiilor gigant din SUA şi din alte economii dezvoltate. Mai mult decât atât, întrucât aceste CTN îşi desfăşoară activitatea în cadrul a două sau mai multe jurisdicţii naţionale, sarcina de a elabora un regim internaţional este extrem de dificilă. Un regim al investiţiilor ar trebui să reglementeze aspecte sensibile, precum impozitarea investiţiilor externe, preţurile de transfer (preţurile impuse de o filială alteia), folosirea de către guvern a stimulentelor financiare şi a altor tipuri de stimulente, pentru atragerea investiţiilor externe. O problemă deosebit de deranjantă pentru partenerii comerciali ai Americii priveşte aplicarea extrateritorială a legilor americane nu numai filialelor externe ale firmelor americane, ci şi filialelor unor corporaţii străine.
În urma acestei analize cu privire la cei doi piloni ai globalizării – corporaţiile transnaţionale şi investiţiile străine directe – putem aprecia că şi în cazul acestora continuă să existe discuţii divergente cu privire la rolul pe care în joacă în cadrul economiei mondiale, ca dealtfel însuşi fenomenul globalizării.
[1] Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, pp. 127-130
[2] Prin outsourcing internaţional se înţelege procesul prin care componentele produse într-o locaţie oarecare sunt asamblate în alte economii, apoi exportate în economia mondială, inclusiv în economia de origine a firmei-mamă.
[3] UNCTAD, 2001
[4] ONU, “Raportul mondial al investiţiilor – Corporaţii transnaţionale şi competitivitatea la export”, 2005, pp. 3-5
[5] Moisuc, C. (coord.), World Economy, Global Problems of the World Economy, Ed. Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 2001, pp. 200-2005
[6] World Investments Report, UNCTAD, 2006
[7] Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 134
[8] Idem
[9] Dunning, J., Changes in the level and structure of international production: the last one hundred years, Unwin Hyman, Londra, 1988
[10] Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 141
[11] Idem
[12] Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 143
[13] Multilateral Investment Guarantee Agency, 2002, p. 19
[14] Gilpin, R., Economia mondială în secolul XXI. Provocarea capitalismului global, Ed. Polirom, Iaşi, 2004, p. 146
[15] Ostry, Sylvia, A New Regime for Foreign Direct Investment, Group of Thirty, Washington D.C., 1997
[16] Acordul Multilateral asupra Investiţiilor, Washington D.C., 1995
