Conceptul de cost şi relaţia cost-preţ
Costul este un element de bază pentru formularea preţurilor de ofertă (de negociat), fiind partea cea mai importantă din valoarea şi preţul unei mărfi.
Costurile de producţie reprezintă exprimarea bănească a cheltuielilor efectuate de agenţii economici prin alocarea şi consumarea factorilor de producţie.
La formularea propunerilor de preţuri pentru produsele noi, elementele de cost se stabilesc pe baza:
□ normelor de consum pentru materii prime, materiale, energie şi combustibili;
- normelor de amortizare pentru capitalul fix;
- normelor de timp pentru manoperă;
- normativelor financiare pentru alte elemente de cheltuieli. Când se intenţionează modificarea preţurilor, elementele de cost
se actualizează ţinând cont de factorii noi care acţionează asupra costurilor. Există situaţii când modificarea preţurilor este determinată de schimbări în condiţiile pieţei şi nu în nivelul costurilor.
Noţiunea de cheltuială de producţie este mai cuprinzătoare decât noţiunea de cost de producţie deoarece cuprinde pe lângă consumul de factori de producţie şi plăţi către furnizori, salarii, obligaţii faţă de sistemul financiar şi de credit.
În ce priveşte relaţia cost-preţ, se pleacă de la premisa că preţurile pieţei (care asigură echilibrul cerere-ofertă) impun agenţilor economici fabricarea sau modernizarea produselor cu costuri cât mai mici, în scopul asigurării unui profit cât mai mare.
În economia de piaţă, costul influenţează în mod indirect preţul format pe piaţă, prin intermediul costului cuprins în preţul de ofertă al producătorului. Preţul pieţei dobândeşte rol direct în influenţarea costurilor, obligând producătorii să-şi reducă costurile pentru a-şi majora profitul.
Tipologia costurilor de producţie
- Costuri de producţie pe termen scurt
Pe termen scurt, modificarea costurilor este influenţată mai ales de schimbări în elementele capitalului circulant şi de cantitatea şi eficienţa muncii depuse.
Costurile de producţie se pot grupa în trei categorii:
♦ cost total – alcătuit din costuri fixe (cheltuieli cu amortizarea, chirii, asigurări, salariile personalului de conducere) şi costuri variabile (cheltuieli cu materii prime, energie, semifabricate, salariile personalului direct productiv):
Cv = f (Q),
Ct = Cv + Cf
unde:
CV – costul variabil
Q – producţia CF – costul fix CT – costul total
♦ cost mediu – cuprinde cheltuielile de producţie pentru obţinerea unei unităţi de produs:
Cm = Ct / Q
unde:
CM – costul mediu CT – costul total Q – producţia.
♦ cost marginal – reprezintă costul suplimentar antrenat pentru obţinerea unei unităţi adiţionale suplimentare dintr-un produs:
Cm = ACt / AQ
unde:
Cm – costul marginal ACt – variaţia costului total AQ – variaţia producţiei. Dacă Cf = 0 => Cm = ACv / AQ.
În funcţie de nivelul acestor costuri şi preţuri, agenţii economici se pot găsi la un moment dat în una din situaţiile: rentabilă, punct de echilibru, prag de rentabilitate, punct de oprire (închidere).
Determinarea ofertei producătorului în funcţie de costuri şi evoluţia preţurilor pieţei
La creşterea volumului producţiei, costurile variabile cresc, deci şi costurile totale, costurile fixe rămânând constante. Costul marginal înregistrează la început o scădere, apoi are tendinţă crescătoare, fapt explicat de legea randamentelor descrescătoare.
Conform legii productivităţii marginale descrescătoare a factorilor de producţie, cu fiecare factor de producţie suplimentar folosit producţia poate creşte, dar într-o proporţie din ce în ce mai mică.
Conform legii randamentelor descrescătoare (legea costurilor crescătoare), la creşterea producţiei, costurile fixe medii scad, costurile variabile medii şi costurile totale medii scad până la un punct, apoi cresc din nou.
Venitul marginal (venitul suplimentar obţinut din vânzarea unei unităţi suplimentare dintr-un produs, în condiţiile pieţei perfecte) este egal cu preţul unitar al produsului determinat de utilitatea lui marginală.
Situaţiile care pot apărea sunt:
-O- prag de rentabilitate (punct mort): preţ de vânzare = cost total mediu;
-O- punct de optim, de echilibru (producţia pentru profit maxim): cost marginal < preţ de vânzare;
punct critic: preţ de vânzare = cost total mediu = cost
mediu;
-O- p unct de oprire, de închidere: preţ vânzare = cost variabil mediu = cost mediu.
- Costuri de producţie pe termen lung
Dacă pe termen scurt unele cheltuieli rămân constante, pe termen lung, toate costurile devin variabile. În general, într-un orizont lung, firma acţionează în direcţia modificării capitalului fix, ceilalţi factori modificându-se în funcţie de modificarea capitalului fix.
Firma încearcă să-şi optimizeze capacitatea de producţie pentru a obţine un profit maxim, ţinând cont de cerere, ofertă, concurenţă, preţuri etc. Unul din criteriile de bază pentru optimizarea capacităţii de producţie este costul mediu unitar la care se obţine un produs. Pentru a preveni acţiunea legii randamentelor descrescătoare pe termen lung, agenţii economici trebuie să modifice capitalul fix, să asigure combinarea factorilor de producţie în condiţii de eficienţă. Pe măsura creşterii capacităţii de producţie, volumul producţiei creşte, dar cu alte nivele ale costurilor.
Unind curba de minim ale curbelor costurilor totale medii din anumite perioade de timp, se obţine curba de plan, curba costurilor totale medii pe termen lung. Toate punctele situate sub curba de plan nu pot fi atinse cu tehnologia existentă, punctele de deasupra reprezentând niveluri de costuri dezavantajoase.
Ca şi pe termen scurt, costurile totale medii pe termen lung scad până la un anumit nivel, apoi cresc cu creşterea dimensiunilor firmei. Acest fapt poate fi cauzat şi de:
◊ utilizarea ineficientă a capitalului, a factorilor de producţie;
◊ creşterea preţurilor de achiziţie a factorilor de producţie (în special pentru resursele limitate);
- nefolosirea unei părţi din capacitatea de producţie;
- atingerea stării de saturare a cererii (scăderea vânzărilor).
În funcţie de etapele efectuării şi înregistrării cheltuielilor de producţie, se pot calcula următoarele categorii de costuri:
- cost de secţie = ^ cheltuieli directe de secţie +
^ cheltuieli indirecte de secţie;
cheltuieli indirecte = cheltuieli comune + cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor
- cost de uzină = cost de secţie + cheltuieli generale ale întreprinderii;
- cost comercial = cost de uzină + cheltuieli cu desfacerea mărfurilor
Costuri de oportunitate
Un produs se poate fabrica în mai multe condiţii tehnice, economice cu costuri diferite, agenţii economici optând pentru acele variante cu costuri minime. Un factor de producţie poate avea mai multe destinaţii, se poate utiliza în mai multe domenii, în grad diferit, situaţie în care agenţii economici aleg varianta care asigură o valorificare maximă resurselor limitate.
Costul de oportunitate al unui factor de producţie trebuie să cuprindă nu numai contribuţia (costul) acelui factor la realizarea unui produs, ci şi pierderea prin neutilizarea lui într-un proces de producţie mai avantajos. Costurile de oportunitate măsoară şansele pierdute prin utilizarea factorilor de producţie într-un domeniu de activitate sau în altul.
Costul de producţie definit ca şi cost de oportunitate este format
din:
> cost explicit („de buzunar”), ce se constituie din plăţi efective pentru procurarea factorilor de producţie de pe piaţă (plăţi către
terţi);
> cost implicit, dat de cheltuielile din resursele proprietarilor firmei: amortizare, rentă, servicii efectuate de proprietari către firmă.
Dacă firma nu obţine venituri pentru acoperirea costurilor implicite, capitalul trebuie orientat spre alte alternative.
Din punct de vedere contabil, se consideră cost de producţie costul explicit şi amortizarea din costul explicit, deci costul contabil este mai mic decât costul de producţie (de oportunitate).
În general, venitul firmei trebuie să fie mai mare decât costul de oportunitate pentru a obţine profit economic (răsplata posesorului de capital).
