Costituirea şi dezvoltatrea pieţei de capital din România sunt indisolubil legate de procesul de privatizare a întreprinderilor cu capital de stat din diferite domenii de activitate: industrie, agrivultură, comerţ, turism, etc. În paralel, apariţia unor firme noi cu capital particular, cu sau fără participare străină, concură la accelerarea procesului de creare a unei veritabile pieţe de cpaital şi, ca o consecinţă directă, a bursei de valori mobiliare.
Activitatea bursieră în ţara noastră datează din anul 1839, prin întemeierea burselor de comerţ.
De-a lungul existenţei sale, activitatea bursei a fost afectată de evenimentele social- politice ale vremii (răscoala din 1907, războiul balcanic 1912-1913), bursa fiind închisă apoi pe perioada primului război mondial. După redeschiderea sa, a urmat o perioadă de şapte ani de creşteri spectaculoase, urmată de o perioadă tot de şapte ani de scădere accelerată. Activitatea Bursei de Efecte, Acţiuni şi Schimb se întrerupe în anul 1941, moment în care erau cuprinse la cota bursei acţiunile a 93 de societăţi şi 77 de titluri cu venit fix (tip obligaţiuni).
După o perioadă de întrerupere de 50 de ani, Bursa de Valori Bucureşti s-a redeschis la 23 iunie 1995, prin fondarea Asociaţiei Bursei de către 24 de societăţi de valori mobiliare.
În cadrul primei şedinţe de tranzacţionare, societăţile de valori mobiliare membre ale Asociaţiei Bursei au putut negocia 905 acţiuni a 6 societăţi comerciale cotate.
În secolul al XIX-lea, din punctul de vedere al falimentelor şi crizelor, România avea o veritabilă poziţie deoarece la acea vreme, când deja în Statele Unite băncile se prăbuşeau sub povara crizelor succesive, România abia îşi contura un sistem bancar în sensul propriu al cuvântului.
În secolul XX, însă, ţara noastră nu a mai fost ocolită de şocuri. Marea Depresiune din anii 1929-1932 a lovit aici la fel ca în întreaga Europă. Scăderea preţurilor pe fondul crizei a doborât agricultura românească rudimentară, incapabilă să facă faţă mai performanţelor economii agricole din Statele Unite sau Canada, chiar dacă şi acestea se aflau în dificultate. Exporturile, în special de petrol şi de grâu, au scăzut cu aproape 58%.
România a fost obligată să se împrumute de pe pieţele externe, iar în 1933, prin Planul de la Geneva, Banca Naţională a României a intrat sub controlul experţilor străini care decideau în privinţa datoriei externe a statului român.
Vârful crizei a fost atins în 1932, când, pe fondul scăderii producţiei din cauza cererii din ce în ce mai restrânse, în România existau 300.000 de muncitori şomeri la
18 milioane de locuitori. Pare puţin, dar trebuie spus că atunci o mare parte a populaţiei lucra în zonele rurale.
În timpul Marii Depresiuni (1931) a falimentat Banca Marmorosch Blank (fosta Banque de Roumanie), fapt care a reprezentat un cutremur la acea vreme, întrucât Marmorosch Blank era considerată una dintre cele mai solide instituţii de credit. Falimentul s-a produs pe fondul crizei, dar şi al acordării unor credite neperformante.
„La începuturile guvernării noastre[1], chestiunea băncilor nu s-a pus în mod acut. Simptome îngrijorătoare îmi erau încă semnalate din toate părţile. Băncile se înmulţiseră în perioada inflaţiei peste măsura bunului simţ; ele fuseseră întemeiate fără nici un control, cu capitaluri prea mici sau chiar inexistente şi erau conduse fără nici un control de toţi şmecherii în goană după un automobil sau în căutarea unui mijloc de a-şi resconta poliţele la Banca Naţională. Optzeci la sută din clientela unor asemenea bănci era alcătuită din oameni sleiţi prin dobânzile uzuale, dobânzi cu atât mai mari cu cât banca era mai mică, şi din agricultorii deveniţi insolvabili atât prin copleşirea datoriilor, cât şi prin lipsa de remunerare a producţiei. Legea cametei, care lăsase intact pasivul fiecăruia nu vindecase răul, şi execuţiile silite se înmulţeau din zi în zi, ameninţând cu nimicirea pe toţi producătorii fără să salveze băncile creditoare imobilizate până în gât şi ameninţate şi ele în existenţa lor prin exigenţele rescontului pe diferite trepte. Mi-am dat seama încă de atunci că o nouă organizare a regimului bancar şi o descătuşare a debitorilor printr-o largă conversiune a datoriilor devenise ineluctabilă[…]Nesocotita instituţie[2] care se încurcase în întreprinderi de sute şi sute de milioane, care trebuia să răspundă de avutul câtorva zeci de mii de nenorociţi şi să facă faţă unui pasiv de peste 4 miliarde nu se mai ţinea decât în proptele şi ameninţa întreaga noastră economie naţională prin prăbuşirea ei.” Constantin Argetoianu[3] despre sistemul bancar în anii crizei economice
Instaurarea comunismului a „salvat “ România de falimente bancare şi de crize vizibile, pentru că toate acestea au fost ascunse sub preş sau, uneori, nu au fost contabilizate. Lucrurile sunt relative pentru că, de pildă, se spune că Uniunea Sovietică, izolată în timpul Marii Depresiuni, nu a fost atinsă de criză. Totuşi, în acea vreme, în fostul imperiu comunist, milioane de oameni au murit de foame.
Abia după 1989, în România au apărut falimentele bancare. În urma acestora, statul a fost obligat să scoată din buzunar miliarde de dolari, prin preluarea pierderilor la datoria publică – ceea ce înseamnă că fiecare dintre noi a plătit pentru băncile ajunse în incapacitate de plată.
Potrivit unui raport al BNR din 2004, costul total al restructurării sistemului bancar a fost de 3,7 miliarde de dolari. Însă romanii nu au fost păgubiţi doar de prăbuşirea băncilor după 1989, ci şi de falimentul a ceea ce acum are un nume – jocurile piramidale. Caritas, Mondoprosper şi Gerard sunt cele mai cunoscute asemenea jocuri – nişte escrocherii în care sute de mii de oameni şi-au depus economiile şi le-au pierdut.
Prima instituţie de credit declarată falimentară de către BNR a fost o micuţă bancă, Albina, în 1999. În cazul Băncii Albina, ca şi al majorităţii băncilor româneşti intrate în faliment ori salvate în extremis, „reţeta“ căderii a fost aceeaşi: s-au dat credite de milioane de dolari contra unor garanţii active care nu însemnau nimic. Bancorex a oferit, de pildă, un credit de 1 milion de dolari primind drept garanţie un rond de flori din faţa unei fabrici, băncii Dacia Felix i s-a dat ca garanţie pentru un împrumut de 1,5 milioane de dolari o turmă de oi.
Evident că astfel de credite nu erau rambursate, iar banca rămânea cu bunul garantat, din care nu putea scoate mare lucru.
Miercurea roşie, aşa poate fi numită ziua de miercuri, 9 februarie 2005. În această zi bursa a scăzut, la un moment dat, cu aproape 11%. Mai era nevoie de o mică scădere, de 1% şi sistemul de tranzacţionare ar fi fost oprit automat. Toate cele 60 de companii listate la bursă erau la un moment dat „pe roşu“. O imagine de thriller, o bursă înnecată în culoarea sângelui, unde multe dintre companiile listate se apropiaseră de pragul maxim de scadere de 15%.
Cauzele acestei panici instaurate a fost anunţul Guvernului român de creştere a impozitului de la 1% la 10%. La acest anunţ făcut marţi, 8 februarie, piaţa a reacţionat imediat, provocând o scădere a indicelui BET[4] cu peste 4%. Scăderea a continuat şi a doua zi, mulţi dintre investitori dorind să puncteze profitul marcat cât mai repede.
Mulţi investitori au pierdut bani grei pe piaţa în aceasta zi.
[1] Se fac referiri la cabinetul condus de N. Iorga (18 aprilie 1931-6 iunie 1932), în care Constantin Argetoianu a deţinut portofoliul Ministerului de Finanţe.
[2] Aluzie la răsunătorul faliment al Băncii Marmorosch Blank din 21 oct 1931
[3] a fost un om politic român şi prim-ministru al României între 28 septembrie 1939 şi 23 noiembrie 1939 din partea Partidului Naţional Libera
[4] Bucharest Exchange Trading este un indice care cuprinde 10 acţiuni care sunt tranzacţionate la BVB; a fost lansat la data de 19 septembrie 1997 având valoarea de 1.000,00.
