La baza formării creditului bancar stau disponibilităţile devenite temporar libere în urma rotaţiei de ansamblu a fondurilor participante la procesele economice (producţie, circulaţie, repartiţie, consum), cât şi depunerile la bănci ale diferiţilor agenţi economici, instituţii şi populaţie.
Creditul bancar poate fi acordat atât de bănci cât şi instituţiile financiare şi de credit şi acoperă orice scop al debitorului în condiţiile stabilite cu banca. Deci, există o varietate de credite bancare care se deosebesc între ele după obiectul creditului, după garanţia oferită, după sezonalitate.
Participanţii la angajarea creditului bancar sunt pe de o parte băncile care apar în calitate de creditori, iar pe de altă parte, diferiţi agenţi economice care solicită credit, în calitate de debitori.
În raporturile de credit cu banca se pot angaja şi persoane care nu au calitatea de agenţi economici.
Raporturile de credit ale agenţilor economici cu băncile sunt de regulă, reciproce. Pe de o parte agenţii economici având conturi deschise la bănci formează depozite care pot fi folosite de aceştia ca resurse, iar pe de altă parte, băncile acordă credite agenţilor economici pentru nevoile de producţie curente sau cu recuperare ulterioară pentru investiţii.
Esenţial în aceste raporturi este faptul că unul dintre parteneri este banca, iar relaţiile dintre bancă şi partener se desfăşoară pe temeiul valorificării capitalurilor disponibile şi realizarea de profituri, în principal sub forma de dobânzi.
Sfera acestui credit s-a lărgit foarte mult, pe măsura dezvoltării, societăţii, ajungând să reprezinte una dintre cele mai uzuale modalităţi şi forme de creditare, între altele şi prin faptul că băncile dispun de active deosebit de mari pe care urmăresc să le valorifice pe calea dobânzilor în urma împrumuturilor ce le contactează într-un volum tot mai sporit agenţii economici activi.
Extinderea creditului pe termen lung a devenit o caracteristică a creditului bancar în etapa actuală. O amploare fără precedent o înregistrează creditele acordate pentru prestări de servicii.
Principalele credite acordate de bănci sunt avansurile în cont curent, linia de credit (cele două tipuri de credit sunt considerate drept credite implicite) şi creditele pentru stocuri (considerate credite explicite).
Avansurile în cont curent sau creditele de casă (sau trezorerie) reprezintă raporturile de credite întemeiate pe o deplină cunoaştere a activităţii întreprinderii, fără a fi consemnate prin înscrisuri relative la fiecare angajament. Aceste credite de fapt nu sunt garantate formal. Ele sunt menite să satisfacă necesităţile curente privind acoperirea cheltuielilor de producţie cu caracter imprevizibil şi greu de localizat, în obiecte care să reprezinte o garanţie veridică. Aceste credite nu au stabilite termene de rambursare.
De regulă, acordarea de astfel de credite este întemeiată pe depozite compensatorii. Funcţia acestor depozite decurge, într-un sens, prin faptul că întreprinderile îşi păstrează toate disponibilităţile în conturile de la bancă, ceea ce permite băncii să acopere necesităţile unor întreprinderi prin însăşi redistribuirea depozitelor în cont curent constituite de alte întreprinderi. Pe de altă parte, existenţa permanentă a depozitelor compensatorii înseamnă pentru o bancă o reducere a resurselor utilizate, iar pentru întreprindere un mijloc de păstrare a solvabilităţii.
O altă caracteristică a acestor credite este şi faptul că acestea neavând la bază înscrisuri, nu au posibilitatea de recreditare, bazându-se pe principalele resurse ale băncii. De aici şi nivelul dobânzii mai ridicat, dar stabilit de regulă, în mod obişnuit de utilizarea suplimentară pentru remunerarea băncii, a unui comision.
Sistemul general de acordare care a căpătat o largă circulaţie este linia de credit, în condiţiile căreia se stabileşte limita maximă a creditului acordat în acest cadru.
Într-o formă primară, această linie de credit conferă întreprinderii un credit provizoriu, întrucât banca poate cere oricând acoperirea debitului.
O formă mai favorabilă întreprinderii este linia de credit confirmată, pe baza unui acord scris sau un contract în care posibilitatea de acordare a creditului se menţine pentru o perioadă stabilită în contract.
Linia de credit revolving implică utilizarea curentă a acestui mod de obţinere de fonduri de către întreprinderi, întrucât rambursările efectuate, reducând nivelul creditului, permit în etapele ulterioare, obţinerea unor noi credite, în limitele stabilite, deoarece, potrivit condiţiilor acestui acord, posibilitatea de creditare se reînnoieşte.
Creditele de până aici, strâns legate de necesitatea activităţii de producţie, asigură întreprinderii un aflux de capital circulant care este folosit de aceasta potrivit necesităţilor sale şi liberului său arbitru, fără a se motiva utilizarea lui, putând fi caracterizată prin aspectul său general, implicit.
O serie de alte credite bancare, de care pot beneficia întreprinderile necesită, vis – a – vis de bănci o motivare clară şi o condiţionare a utilizării lor şi adesea garantare. Astfel, după modul de angajare şi folosinţă, ele pot fi caracterizate ca explicite.
Creditele explicite pot fi în ansamblul lor considerate drept credite pentru stocuri. Între aceste credite de producţie sezonieră cunoscute sub denumirea de credite de companie, ce sunt menite să asigure resursele necesare în cazul irebularităţii ciclului de aprovizionare – producţie – vânzări, de exemplu: producţia de conserve, blănuri, etc. Aceste credite sunt garantate cu mărfurile aflate în procesul de producţie sau de circulaţie.
2. Funcţiile creditului bancar
Creditul bancar realizează două funcţii:
- Redistribuirea fondurilor temporar disponibile;
- Emisiunea monetară.
1) Funcţia de redistribuire. În activitatea de creditare băncile folosesc nu numai fonduri lor proprii ci şi un însemnat volum de fonduri atrase de la terţi, cum ar fi: disponibilităţile existente în conturile clienţilor bancari, diverse plasamente pe termen scurt efectuate de întreprinderi şi instituţii.
În acest fel, prin intermediul băncilor se mobilizează disponibilităţi băneşti temporar existente la anumite categorii de agenţi economici, urmând a fi utilizate credite pe termen scurt, pentru acoperirea unor nevoi temporare la alţi agenţi economici, realizându-se astfel o redistribuire temporară a unei mari părţi a disponibilităţilor existente la un moment dat în economie.
2) Funcţia de emisiune presupune o altă latură a creditului bancar prin care se realizează lărgirea creditului şi anume pe calea creării de mijloace băneşti suplimentare. Funcţia de emisiune a creditului este indispensabilă într-o economie în care activitatea economică în creştere solicită un volum sporit de mijloace băneşti.
Politica de credit al băncilor constituie totodată şi politică de emisiune, întrucât creditul acordat de bănci este sursa unor mijloace băneşti suplimentare pentru agenţii economici, contribuind la realizarea unei corelaţii între masa banilor în circulaţie şi nevoile productive.
Dacă pulsul de mijloace băneşti cerut de dezvoltarea economică nu poate fi acoperit prin funcţia de redistribuire a creditului, el poate fi completat prin lărgirea creditului pe calea creării de noi mijloace băneşti.
O depunere la bancă de 100.000 lei, de către un client bancar oarecare poate provoca o lărgire a posibilităţilor de creditare ale băncilor, mult peste această sumă atrasă iniţial, în felul următor. În conformitate cu prevederile legale, banca primitoare a depunerii iniţiale de 100.000 lei este obligată să păstreze lichid un anumit procent din această depunere, iar restul poate fi utilizat pentru acordarea unui credit, depunându-l în cont la o bancă spre fructificare; la rândul ei, această a doua bancă poate păstra lichid procentajul legal, iar restul poate fi utilizat pentru un nou credit, unei alte bănci, ş.a.m.d. cu alte cuvinte, depunerea iniţială de 100.000 lei este multiplicată, injectându-se în economie, sub formă de credit, o sumă cu atât mai mare cu cât circuitul se repetă de mai multe ori. Această cifră se numeşte multiplicatorul creditului şi ilustrează creşterea mai mare a masei banilor în circulaţie decât depunerea iniţială.
Pentru ca emisiunea de mijloace băneşti prin intermediul creditului să contribuie efectiv la creşterea economică, se impun însă câteva condiţii şi anume: rezultatele marfă ale activităţii creditate să aibă desfacere asigurată şi să nu îngroaşe stocurile nevandabile; să existe condiţii, precum forţă de muncă, materii prime, utilaje, ca activitatea creditată să se desfăşoare efectiv; creditele să se ramburseze la timp, ceea ce presupune nu numai stingerea obligaţiilor debitorului, dar inclusiv rezultatele favorabile în activitatea creditată care să permită constituirea surselor pentru rambursarea creditelor. Nerealizarea acestor condiţii mai sus enumerate face ca suplimentarea mijloacelor băneşti să nu-şi atingă scopul şi să degenereze într-un dezechilibru inflaţionist în economie.
