Marx a descoperit la Aristotel ideea că schimbul nu poate exista fără egalitate, iar egalitatea nu poate exista fără comensurabilitate. De aici apare reprezentarea schimbului ca o ecuaţie în care valoarea mărfurilor este măsurată printr-un criteriu comun. Marx deja, probabil, avea credinţa fermă că singura sursă a valorii este munca. Ideea valabilă în anumite circumstanţe. Toate acestea fac ca singurul criteriu valabil care îi apare lui Marx să fie munca investită în producerea mărfurilor.
Pentru a argumenta acest punct de vedere care îi apare ca evident, Marx exclude implicit din rândul bunurilor care se schimbă cele care nu sunt rodul muncii ci sunt daruri ale naturii, precum solul, lemnul din pădure sau puterea apei. Eliminarea lor nu poate fi făcută fără a greşi grav, deoarece aceste bunuri sunt obiecte importate ale proprietăţii şi schimbului. Dar în cazul acestora, cantitatea de muncă depusă pentru producerea lor nu mai poate fi sursa valorii acestora.
În acest punct Marx se confruntă cu dificultăţile generalizării. Întâlneşte situaţii în care legea sa nu are nici o aplicabilitate. Cum reacţionează? Le trece sub tăcere. Pentru a înţelege această atitudine să nu uităm componenta ideologică a operei sale care îl obligă să-şi convingă cititorii de adevărul absolut al doctrinei sale.
Pe lângă restrângerea noţiunii de marfă la cea de artefact Marx mai are nevoie şi de o altă modificare a realităţii. E vorba de separarea completă a valorii de schimb de cea a utilităţii. „Ca valori de întrebuinţare, mărfurile sunt în primul rând de calitate diferită; ca valori de schimb ele nu pot avea decât deosebiri cantitative şi nu conţin nici un atom de valoare de întrebuinţare. În relaţia de schimb a mărfurilor caracteristic este faptul evident că se face abstracţie de valoarea lor de utilitate”. De ce are nevoie de această separare completă? Pentru a putea elimina orice alţi competitori la rolul de factor comun care să determine valoarea de schimb a mărfurilor. „Dacă facem abstracţie de valoarea de întrebuinţare, a mărfurilor nu le mai rămâne decât o singură însuşire, aceea de a fi produse ale muncii”. Datorită acestei separări calităţile fizice ale bunurilor, deoarece influenţează numai valoarea de utilitate a unui bun, nu pot sta nicidecum la baza valorii de schimb a acestora. Odată eliminată valoarea lor de folosinţă, Marx proclamă triumfător că nu le mai rămâne decât o singură calitate, cea de a fi produse ale muncii. Evident pentru noi este că ele au mult mai multe calităţi printre care aceea de a fi relativ rare în raport cu cererea pentru ele sau aceea de a cauza cheltuieli celor care le produc.
Dar asta încă nu e totul căci pentru a conchide definitiv că la baza valorii stă cantitatea de muncă depusă pentru producere Marx e nevoit să abstractizeze munca şi să elimine aspectele calitative ale ei. Pentru teoria sa e nevoie să existe munca ca un factor de producţie omogen, care să difere numai prin cantitate. Conştient de acest aspect Marx afirmă doar că putem reduce orice tip de muncă şi orice formă concretă a ei la un singur tip de muncă, munca umană in abstracto.
În urma acestei analize realizată acum pe 100 de ani de austriacul Eugen Bohm-Bawerk ne putem întreba ce drept are Marx să proclame munca drept singura creatoare de valoare?
