Debutul actualei crize, iniţial numită subprime, s-a făcut simţită spre sfârşitul lui 2006. Ea s-a manifestat printr-o scădere puternică a preţului imobiliarelor, efectul de domino provocând, în decurs de doi ani, prăbuşirea unor bănci ce păreau intangibile şi o scădere dramatică a burselor în întreaga lume.
Ajunşi şomeri, bancherii de pe Wall Street, centrul finanţelor americane, încep să vorbească. Mulţi dintre ei recunosc că nu ştiu prea bine să explice detaliile, dar contextul general e lămurit.
Începând cu 2001, bancherii americani au acordat împrumuturi imense unor oameni a căror solvabilitate nu putea fi demonstrată (credite subprime). Era o perioadă în care preţurile pe piaţa imobiliară creşteau puternic, iar calculul a fost simplu. Dacă datornicul nu mai poate plăti, îi vindem casa pentru că, pe fondul creşterii preţurilor, ea va avea oricum o valoare mai mare decât creditul acordat. Un calcul cinic, care a fost corect până la un punct.
Cu timpul, dobânzile au început să crească şi, în consecinţă, tot mai mulţi oameni s-au văzut puşi în situaţia de a nu-şi mai putea plăti ratele şi au rămas fără case. Volumul imens de imobile scoase la vânzare a condus însă la prăbuşirea preţurilor. Fondurile sau băncile care acordaseră credite au rămas cu un portofoliu de locuinţe al căror preţuri nu mai acopereau valoarea creditului de achiziţie.
Pierderile nu s-au răsfrânt doar asupra celor care au acordat aceste credite cu risc ridicat, pentru că băncile se împrumuta între ele şi, pentru a se feri parţial de risc, îşi asigură creditele. Cei care au acordat credite subprime nu şi-au mai recuperat pierderile şi deci nu au mai avut bani să returneze împrumuturile, iar asiguratorii nu au mai dispus de lichidităţi cu care să acopere găurile imense.
Criza a lovit întreg sistemul, apoi s-a propagat pe bursele din întreaga lume, pentru că băncile mari sunt listate la bursă. A traversat Oceanul şi a ajuns în Europa pentru că multe dintre instituţiile financiare europene erau expuse pe piaţa americană a creditelor subprime. Criza subprime s-a transformat, încet-încet, într-o criză financiară globală. Din ce în ce mai mulţi economişti cred că aceasta va fi cea mai mare criză mondială de la Marea Depresiune din 1929.
Dacă în 2002 băncile şi fondurile de investiţii au acordat credite cu risc de 200 de miliarde de dolari, aceste credite au ajuns la 640 de miliarde de dolari în 2006, când s-au înregistrat primele semne ale crizei.
În 2007, peste un milion de familii americane care nu şi-au mai putut plăti ratele la credite au rămas pe drumuri.
Piaţa subprime s-a dezvoltat puternic începând cu 2001 şi a fost încurajată de dobândă joasă practicată de Banca Centrală a Americii (Rezervele Federale), care a scăzut respectiva dobânda după atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 pentru a impulsiona economia, dar şi de o lege din 1977 care stipulează faptul că o instituţie de credit poate obţine pentru depozitele sale o garanţie de la stat dacă împrumuta persoane cu venituri modeste. Unele instituţii financiare au făcut din subprime specialitatea lor şi, folosind o metodă nouă, aşa-numitele „vehicule speciale “, au transformat aceste împrumuturi în titluri pe care le-au vândut mai departe, ele fiind foarte căutate, întrucât unui credit cu risc i se aplică o dobândă suplimentară de acoperire a riscului.
Între 2004 şi 2006, Rezervele Federale au ridicat rata dobânzii la care împrumutau băncile comerciale de la 1 la 5,2%, situaţie ce s-a reflectat în dobânzile bancare percepute de către instituţiile de credit de la persoanele fizice. Primii loviţi au fost cei cu venituri modeste, care nu şi-au mai putut achita ratele. Aceştia şi-au pierdut casele, iar preţurile imobilelor s-au prăbuşit cu 20% într-un an şi jumătate. Dacă astfel de cazuri de neplată sunt izolate (cam 2% dintre credite în mod obişnuit în Statele Unite), plăţile sunt făcute de către cei care au garantat creditul. Dar în acest caz, în care, practic, nerambursarea creditului în sectorul subprime a explodat, nimeni nu a mai avut bani să plătească pe nimeni.
În august 2007, peste 1 milion de rate de credite subprime au rămas neonorate, însă nimeni nu s-a gândit atunci la falimentul celor care susţinuseră piaţa subprime. Se credea că este o criză ce poate fi remediată, deşi estimările spuneau că trei milioane de americani şi-ar putea pierde casele.
Insolvabilitatea[1] şi căderea pieţei imobiliare au provocat falimentul mai multor instituţii de credit de risc, precum New Century Corporation (aprilie 2007). Băncile puternice care finanţau aceste instituţii au devenit neliniştite şi au cerut rambursări anticipate ale creditelor, lucru care nu s-a putut realiza. Alte mari bănci erau chiar acţionare la astfel de fonduri, aşa că au fost lovite direct. Primul efect pe piaţa muncii în sectorul financiar s-a simţit în vara lui 2007, când de pe Wall Street au fost eliminate 36.000 de locuri de muncă.
Prăbuşirea valorii a doua fonduri de investiţii deţinute de bancă americană Bear Stearns, a patra ca mărime din Statele Unite (intrată apoi în faliment, considerat a fi cel mai mare din istorie), a dat semnalul crizei de încredere. De la anunţul făcut de Bear Stearns, la 17 iulie 2007, toate fondurile de investiţii au devenit suspecte.
Fondurile de investiţii aparţin sau sunt finanţate de bănci. Riscul, care până în acel moment era încredinţat pieţei, s-a răsfrânt asupra băncilor. Astfel, creanţele cu risc le-au tras după ele, în acest malaxor al neîncrederii, şi pe cele lipsite de risc.
Prima bancă europeană care a suportat efectul crizei a fost BNP Paribas[2], în august 2007, când trei fonduri aparent fără risc pe care le deţinea au rămas fără lichidităţi. A fost primul semnal că băncile refuză să se mai împrumute între ele sau, dacă o fac, o fac la dobânzi foarte mari.
În faţa crizei de lichidităţi, în august 2007, Banca Centrală Europeană a injectat în sistemul financiar de pe Bătrânul Continent 94 de miliarde de euro, iar Rezervele Federale au pompat 24 de miliarde de dolari în cel american.
În aceeaşi vară, valoarea băncilor în întreaga lume s-a diminuat cu 500 de miliarde de dolari.
În primăvara lui 2008, guvernul britanic a recunoscut că banca Northern Rock are probleme de solvabilitate şi a naţionalizat-o.
În toamna anului 2008, guvernul american a naţionalizat băncile Freddie Mac şi Fannie Mae (principalele vinovate de dezastru, întrucât au acordat cele mai multe credite subprime) şi apoi asigurătorul numărul unu în lume, AIG.
În Europa continentală, Fortis a fost prima mare bancă naţionalizată.
Guvernul american refuză să ofere ajutor băncii Lehman Brothers în cadrul unei întâlniri de urgenţă pe 12 septembrie convocată de Federal Reserves Bank.
Astfel, din cele 5 bănci de investiţii independente care activau la începutul anului, rămân doar Goldman Sachs şi Morgan Stanley. Bear Stearn si Merrill Lynch au gasit adăpost în braţele a doua bănci universale mari, JPMorgan Chase şi Bank of America, iar Lehman Brothers este lasată să intre în faliment pentru a servi drept exemplu pentru întregul sistem bancar.
După ce Rezerva Federală a Statelor Unite a intervenit şi a pus la bătaie vreo 50 de miliarde de dolari pentru a cumpăra acele bunuri greu vandabile care blocau dezmembrarea băncii Lehman, pieţele financiare s-au calmat brusc. Multe publicaţii de specialitate au salutat măsura asumată de secretarul Hank Paulson şi au declarat că în acest fel criza a luat sfârşit. Mult mai informaţi decât muritorii de rând, oficialii de la Bruxelles se plâng însă în continuare de efectele pe care criza le va genera în anii care vor veni. Ei spun că, dacă se va pune în practică modelul de reformă al instituţiilor de investiţii, programul de reducere a sărăciei cu 50% până în 2015 este în pericol, deoarece se vor scumpi alimentele şi se va încetini ritmul de creştere a economiilor.
Un studiu efectuat de specialiştii Comisiei Europene a ajuns la concluzia că statele membre trebuie să facă eforturi mai mari pentru a putea susţine investiţiile în infrastructură. Vor fi necesari mulţi bani pentru ajutorarea populaţiei, în scopul evitării îndatorării excesive a acesteia. Prin urmare, în ciuda unor declaraţii optimiste, europenii mai au încă de suferit şi românii nu vor face excepţie la acest capitol.
În ultimii doi ani, statele şi-au luat măsuri de diminuare a efectelor crizei.
În anul 2008, FMI a acordat un împrumut de 16,5 miliarde de dolari Ucrainei, UE acordă Ungariei un împrumut de 6,5 miliarde euro, Statele din Nordul Europei vor acordă Islandei un împrumut în valoare de 2,5 miliarde de dolari pentru a ajuta ţara să-şi revina din criza financiară cu care se confruntă, România a primit un împrumut de 19,95 miliarde, oferit în 4 tranşe până la sfârşitul anului 2010.
Bulgaria a implementat anumite măsuri cum ar fi scutirea de impozit pe o perioadă de 5 ani pentru investiții în regiuni defavorizate; scutiri/reduceri de impozite pe venit pentru familii tinere care plătesc dobânzi la credite imobiliare.
În Cehia, rata de impozit pe profit a fost redusă de la 21% la 20%, rata contribuțiilor sociale de sănătate pentru angajați și angajatori a fost redusă, iar rambursările de TVA se soluționează mai repede pentru contribuabilii care depun electronic declarațiile fiscale.
În Ungaria, o serie de măsuri fiscale au fost propuse în vederea impozitării consumului și nu a venitului; impozitul pe venit și contribuțiile sociale aferente vor fi reduse.
Marea Britanie a redus cota de TVA pentru o perioadă de un an de la 17,5% la 15% și a permis amânarea plății impozitelor pentru societățile care au fost afectate de perioada de criză dar care, desigur, pot demonstra necesitatea unor astfel de amânări.
Atât Olanda, cât și Spania au introdus măsuri stimulative referitoare la metode de amortizare accelerată pentru investițiile efectuate în 2009.
În sfera TVA, Belgia a redus cota de TVA pentru construcțiile de locuințe noi de la 21% la 6 %.
Deloitte Tax furnizează asistență companiilor locale și internaționale în diverse aspecte – consultanță strategică în domeniul fiscal, planificare fiscală internațională, impozite directe, revizii fiscale, fuziuni și achiziții, stabilirea prețurilor de transfer, impozite indirecte, servicii de detașare internațională, alerte fiscale, servicii de contabilitate și salarizare.
Efectele crizei financiare asupra României nu au încetat să apară.
Ce-i drept, prin sistemul de creditare practicat în ultimii ani, o mulţime de români şi-au luat case, maşini sau terenuri, îndatorându-se la bănci pentru câteva decenii. Chiar dacă pentru mulţi ziua de salariu s-a transformat într-un coşmar, pentru că e ziua când îşi achită ratele, aceste credite au ridicat nivelul de trai al multora dintre noi.
Scumpirea creditelor în valută a dus la o scădere treptată a leului care, după unii specialişti, ar putea creşte valoarea monedei euro chiar până la 5 lei.
Sunt afectaţi şi cei implicaţi în afaceri imobiliare. Reducerea creditelor riscante impune o scădere a construcţiilor de case.
Anul 2008, ne-a arătat o creştere importantă a numărului de dosare privind proceduri de insolvenţă. La data de 31 octombrie 2008 erau înregistrate 11.525 de dosare de insolvenţă faţă de 6.054 dosare în aceeaşi perioada a anului 2007, ceea ce reprezintă o dublare a numărului de dosare în anul acesta faţă de anul trecut. Cea mai puternică creştere, de 2,5 ori, s-a înregistrat la firmele de construcţii,1.114 dosare în anul 2008 faţă de 463 în anul precedent[3].
Printre sectoarele economiei româneşti afectate de actuala criză se numără:
– în industria componentelor auto, fabricile Michelin – Zalău s-au închis în decembrie 2008
– în industria chimică, combinatul Oltchim Râmnicu-Vâlcea a redus producţia cu 20% în noiembrie 2008
– în sectorul imobiliar, tranzacţiile anul 2008 s-au situat sub valorile înregistrateî ultimii 5 ani
– în domeniul siderurgic şi metalurgic – Laminorul SA Brăila şi-a oprit activitatea până în martie 2009, iar Alro Slatina a scazut productia cu 25%
– în sectorul IT, furnizorii Nokia au trimis 600 de angajaţi în şomaj tehnic… etc.
Piaţa locurilor de muncă a suportat schimbări majore în anul 2009, efectuându-se disponibilizări masive în timp ce companiile au acuzat un grav deficit de personal calificat. România a fost lovită de concedieri masive şi de scumpiri la toate produsele de uz curent şi la energie. Turismul a simţit din plin criza, din cauza cererii foarte scăzute.
Creditorii bat la uşă şi asta pe fondul unei deprecieri a leului, dublată de zecile de mii de concedieri deja anunţate.
Bilanţul economic al anului 2009 este unul dezastruos. Recesiunea economică mondială a afectat toate companiile româneşti, pornind de la cea mai mare şi până la chioşcul din colţul blocului. Mai mult decât atât, accesul la finanţările pe care băncile se lăudă că le pun la dispoziţia mediului de afaceri este blocat de stat.
Practic, prin intermediul Ministerului de Finanţe care împrumută de la băncile private aproape întreaga masă monetară de pe piaţă pentru a putea plăti salariile şi pensiile bugetarilor, Guvernul blochează, indirect, economia naţională. Potrivit unor surse din mediul financiar, mii de firme din toată ţara aşteaptă exagerat de mult rambursările de TVA la care sunt îndreptăţite şi pe care Fiscul întârzie să le efectueze, termenele fiind depăşite luni în şir.
Procesul de recuperare a economiei pe parcursul următorilor câţiva ani va fi anevoios. Cu toate că, după cum apreciază analiştii economici, vârful crizei a fost în anul 2009, efectele vor fi resimţite mai pregnant în 2010, atât de către companii, cât şi de către sectorul public. Prin urmare, şomajul va ajunge să atingă vârful ultimilor şapte ani în 2010. În principal, şomajul ar urma să se amplifice odată cu concedierea de angajaţi din sistemul public.
Este previzibilă diminuarea, în continuare, a consumului, faţă de anii de boom economic, dar într-un ritm mai puţin accelerat decât în 2009.
Numărul mai mare de disponibilizări va însemna, pe lângă cheltuieli suplimentare pentru fondul de şomaj, şi venituri mai mici la bugetul statului provenind din impozitele pe salarii, contribuţii sociale, dar şi, pe măsura reducerii consumului, din TVA.
[1]Situație în care se află un debitor ale cărui bunuri sunt de o valoare mai mică decât totalitatea obligațiilor care ar urma să fie satisfăcute cu acele bunuri
[2] cea mai mare bancă din Franţa, cea mai mare bancă din zona Euro, una dintre cele mai mari companii franceze; domeniile de activitate cele mai importante sunt banca de detaliu, banca de finanţare şi investiţii, bancă privată, activităţi de gestiune de active, asigurări, gestiune de patrimoniu, leasing etc.
[3] sursa: Registrul Comerţului
