Curentul economic marxist şi-a continuat activitatea în perioada interbelică în condiţii parţial diferite de cele anterioare. În ultima parte a primului război mondial şi în anii imediat următori, ca rezultat al sciziunii intervenite în mişcarea muncitorească internaţională, inclusiv în cea din România, în cadrul lui s-au constituit mai multe orientări doctrinare distincte, dintre care mai importante erau cea social-democrată şi cea comunistă. De-a lungul perioadei interbelice, deosebirile dintre aceste orientări s-au accentuat, fapt ce s-a repercutat atât asupra aprecierilor teoretice, cât şi mai ales, asupra recomandărilor de politică economică formulate de economiştii marxişti.
În viziunea economiştilor interbelici de orientare social-democrată, ţara noastră se afla pe o treaptă inferioară a dezvoltării economiei de piaţă. Economia românească prezenta un profil preponderent agricol, industrial fiind slab dezvoltată. În aceste împrejurări, contradicţiile specifice economiei şi societăţii capitaliste, şi în primul rând, cea dintre muncă şi capital, erau abia în curs de maturizare.
Potrivit aprecierilor economiştilor interbelici de orientare comunistă, în economia românească apăruseră în anii 1930 trăsături proprii stadiului imperialist al evoluţiei capitalismului, cum erau: preponderenţa monopolurilor în unele ramuri economice, constituirea capitalului financiar prin fuziunea dintre capitalul industrial şi cel bancar, unirea forţei economice a statului cu cea a monopolurilor şi altele. De aici decurgea necesitatea înlăturării tipului economiei de piaţă, a etatizării mijloacelor de producţie şi a pregătirii tranziţiei la tipul economiei centralizate.
Gândirea economică marxistă interbelică a fost reprezentată atât de teoreticieni social-democraţi, cum era Şerban Voinea, cât şi de teoreticieni comunişti, cum era Lucreţiu Pătrăşcanu.
Şerban Voinea (1892-1972) a fost principalul teoretician economic social- democrat din perioada interbelică. Originar din Belgia[21], el l-a cunoscut în preajma primului război mondial pe C.Dobrogeanu-Gherea şi, atras de personalitatea acestuia, s-a stabilit în românia unde, cu unele intermitenţe, a trăit până în 1948. Cunoscător al mai multor limbi de circulaţie europeană, el a desfăşurat o bogată activitate publicistică în România, Austria, Belgia, Olanda şi alte ţări. Principalele sale lucrări sunt: Socialismul în ţările înapoiate (1924) şi Marxism oligarhic. Contribuţie la problema dezvoltării capitaliste a României (1926).
Ş.Voinea a dezvoltat şi a popularizat, inclusiv în străinătate, principalele teze şi idei social-economice ale lui C.Dobrogeanu-Gherea. Astfel, el a susţinut că fenomenul neoiobăgiei exprima o realitate economică de la începutul secolului al
- lea şi în parte, şi de după reforma agrară din 1921. A apărat, de asemenea, afirmaţiile maestrului său privind particularităţile economiei româneşti şi, în general, ale ţărilor mai puţin dezvoltate faţă de evoluţia economiei ţărilor dezvoltate, evidenţiind necesitatea unei abordări diferenţiate a problematicii economice în cele două categorii de ţări.
Economistul social-democrat a respins acuzaţiile formulate de Ş.Zeletin privind presupusa inconsecvenţă teoretică şi metodologică a lui C.Dobrogeanu- Gherea, care, în opinia sa, aplicase corect principiile general-valabile ale gândirii economice marxiste la condiţiile concrete din ţara noastră. La rândul său, Ş.Voinea îi reproşa lui Ş.Zeletin diverse erori conceptuale şi de interpretare, între care confundarea fazelor istorice ale capitalismului cu formele sale, prezentarea simplistă a poziţiei claselor sociale şi mai ales, considerarea burgheziei româneşti ca hegemon al procesului de transformări economice progresiste. El califica concepţia eclectică a lui Ş.Zeletin, care se servea de unele premise şi postulate ale gândirii economice marxiste pentru apărarea intereselor oligarhiei financiare, drept marxism oligarhic.
Studiind viaţa social-economică românească din perioada interbelică, Ş.Voinea aprecia că obiectivele principale le constituiau dezvoltarea economică şi democratizarea societăţii. În România interbelică, aprecia el, nu erau întrunite condiţiile obiective care să permită trecerea la înfăptuirea economiei şi a societăţii socialiste.
Lucreţiu D.Pătrăşcanu (1900-1954) provenea dintr-o familie de cărturari şi oameni politici moldoveni. După absolvirea studiilor medii şi universitare în ţară, el şi-a trecut doctoratul în ştiinţe economice în Germania, susţinând teza Reforma agrară în România şi urmările ei (1925).
În perioada interbelică şi imediat postbelică, el a desfăşurat o bogată activitate ştiinţifică, publicistică şi politică, în calitate de militant şi ideolog comunist. Principalele sale contribuţii pe teme social-economice sunt, în afara tezei de doctorat menţionate, lucrările Un veac de frământări sociale (elaborată în 1934 şi publicată în 1945) şi Problemele de bază ale României (1944).
Sub aspect teoretic şi metodologic, L.Pătrăşcanu s-a format sub influenţa doctrinei marxiste, receptată atât direct, prin lecturi proprii din opera lui K.Marx, cât şi prin intermediul lucrărilor sociologilor marxişti G.Lukacs şi S.Lifşiţ.
Referindu-se la evoluţia capitalismului în România, L.Pătrăşcanu considera că începuturile dezvoltării economiei de piaţă se situau la mijlocul secolului al XVIII-lea, legat de reformele sociale ale domnitorului C.Mavrocordat. În secolele
XVIII-XIX, relaţiile de producţie capitaliste s-au dezvoltat continuu, dar în ritm lent. Slăbiciunea forţelor sociale interesate în dezvoltarea economiei de piaţă şi în primul rând, a burgheziei, aprecia economistul român, a determinat menţinerea unor rămăşiţe ale relaţiilor de producţie feudale, în special în agricultură.
L.Pătrăşcanu a criticat teoria neoiobăgiei a lui C.Dobrogeanu-Gherea, considerând-o nefondată. În opinia sa, în urma reformei agrare din 1864, relaţiile de producţie capitaliste s-au extins treptat în agricultură. El a apreciat că reforma agrară din 1921 deschidea calea generalizării relaţiilor de producţie capitaliste în întreaga economie.
Economia românească din deceniul al patrulea al secolului al XX-lea avea un caracter capitalist (dată fiind ponderea ridicată a relaţiilor salariale) şi un profil agrar-industrial (dat fiind raportul dintre ponderea relativă a celor două ramuri economice). Ea prezenta, potrivit aprecierii lui L.Pătrăşcanu, următoarele trăsături:
- un nivel scăzut de dezvoltare, datorat atât unor cauze interne, cât şi poziţiei subordonate în sistemul economiei capitaliste mondiale;
- consolidarea treptată a poziţiilor capitalului financiar, rezultat din împletirea capitalului bancar cu cel industrial. Legat de acest aspect, el semnala faptul că în anii 1920 şi la începutul anilor 1930 finanţarea industriei se realizase preponderent din surse private interne şi externe, în timp ce după criza economică din 1929-1933 ea se realiza, într-o mare măsură, din fonduri publice;
- vulnerabilitatea capitalului financiar indigen în confruntările cu marea finanţă internaţională;
- lipsa de eficienţă a activităţii în agricultură, datorată, în esenţă, fărâmiţării proprietăţii funciare şi insuficienţei dotării tehnice;
- constituirea de monopoluri în principalele ramuri economice, fapt ce avea consecinţe negative atât asupra mecanismului funcţionării economiei, cât şi asupra intereselor consumatorilor[22].
L.Pătrăşcanu considera, în concluzia analizei sale, că România, pe de o parte, intrase în faza imperialistă a dezvoltării capitalismului, iar, pe de altă parte, forma obiectului dominaţiei economice şi politice a marilor puteri imperialiste. Pentru rezolvarea de fond a acestei situaţii, el preconiza trecerea imediată la înfăptuirea tipului economiei planificate central.
