Curentul economic ţărănist din Romania in perioada interbelica

Curentul ţărănist de gândire economică s-a dezvoltat între deceniile trei- cinci ale secolului al XX-lea.

Preocupările privind problematica social-economică a  ţărănimii, manifestate în gândirea economică românească încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-au amplificat în primele două decenii ale secolului al XX-lea[8]. Apariţia efectivă a curentului economic ţărănist la începutul deceniului al treilea a fost impulsionată atât de înfăptuirea reformelor economice şi social-politice de după primul război mondial, cât şi de constituirea şi activitatea Partidului Ţărănesc şi, după fuziunea acestuia cu Partidul Naţional Român, a Partidului Naţional Ţărănesc.

Sub aspect conceptual, metodologic şi al recomandărilor de politică economică, curentul economic ţărănist îmbina reflecţii de factură liberală neoclasică, poporanistă, cooperatistă şi în mai mică măsură, de alte orientări.

Printre reflecţiile de factură liberală neoclasică se numărau:

• aprecierea proprietăţii private şi a iniţiativei economice individuale ca baze ale funcţionării oricărei economii de piaţă moderne;
• adoptarea unei atitudini nediscriminatorii faţă de toate categoriile de investitori, indiferent dacă erau indigeni sau străini;
• susţinerea participării largi la fluxurile economice internaţionale (sintetizată în deviza „porţilor deschise” pentru investiţiile şi mărfurile străine).

Din doctrina poporanistă (însuşită prin intermediul operei lui C.Stere, fondatorul acestui curent) au fost preluate două reflecţii definitorii pentru orientarea curentului economic ţărănist:

1. economia românească, ca şi a altor state agricole, prezenta trăsături specifice, care îi imprimau un caracter necapitalist şi, prin aceasta, diferit de cel al economiei ţărilor din Europa apuseană;
2. ţărănimea, considerată ca o clasă socială omogenă ce cuprindea marea majoritate a populaţiei, prezenta interese economice şi social-politice specifice, diferite de interesele grupurilor sociale minore, aşa cum erau calificate atât burghezia, cât şi proletariatul.

Din gândirea cooperatistă a fost reţinută, în primul rând, ideea asigurării unui echilibru social-economic între interesele producătorilor şi cele ale consumatorilor. Cooperaţia agricolă era în măsură, în opinia adepţilor ei, să elimine păturile intermediare şi parazitare din viaţa economică a satelor şi să asigure prosperitatea materială a ţărănimii.

Pornind de la aceste considerente, exponenţii curentului economic ţărănist apreciau că agricultura trebuia să fie ramura economică prioritară, iar ţărănimea – clasa socială fundamentală pentru o îndelungată perioadă istorică. Pentru înfăptuirea acestor deziderate, se preconiza constituirea unui stat ţărănesc, în care guvernarea ţării urma să revină apărătorilor intereselor agriculturii şi ţărănimii.

În privinţa dezvoltării industriale a ţării, ei îşi manifestau scepticismul privind şansele reale de reuşită ale proiectelor de industrializare elaborate de economiştii de alte orientări. În opinia lor, era recomandabilă dezvoltarea ramurilor industriale legate de valorificarea produselor agricole, pentru care exista o piaţă de desfacere sigură.

Politica economică recomandată şi aplicată de exponenţii curentului economic ţărănist în perioada guvernării PNŢ de la sfârşitul deceniului al treilea şi începutul deceniului al patrulea ale secolului al XX-lea viza, între altele:

• dezvoltarea relaţiilor de piaţă în agricultură, având ca efect consolidarea economică a ţărănimii înstărite;
• dezvoltarea cooperaţiei agricole, privită ca asociere liber consimţită a proprietarilor agricoli mici şi mijlocii;
• limitarea, pe cât posibil, a intervenţiei statului în viaţa economică;
• stimularea pătrunderii capitalului străin în economia românească.

Aplicate în condiţiile crizei economice mondiale din 1929-1933, măsurile menţionate au contribuit la agravarea consecinţelor negative ale acesteia.

Către sfârşitul deceniului al patrulea, pe fondul ascensiunii curentelor dirijste, unii exponenţi ai gândirii economice ţărăniste s-au pronunţat pentru creşterea rolului statului în viaţa economică şi în speţă, pentru reglementarea activităţii sectorului privat bancar şi comercial.

Curentul economic ţărănist a avut numeroşi reprezentanţi de seamă, dintre care se disting Virgil N.Madgearu, Ion Răducanu, Ernest Ene, Gromoslav Mladenatz, Victor Jinga; pe poziţii apropiate acestui curent s-a situat Gheorghe Taşcă.

Virgil N.Madgearu (1887-1940) a fost cel mai însemnat exponent al curentului economic ţărănist şi în general, unul dintre cei mai reprezentativi gânditori economici români interbelici. După absolvirea studiilor medii şi superioare în ţară, şi-a continuat pregătirea în Germania, unde şi-a susţinut doctoratul în economie. A desfăşurat o bogată activitate didactică, ştiinţifică şi publicistică. A fost profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, întemeietorul şi directorul Institutului Român pentru Studierea Conjuncturii Economice, editorul unor publicaţii economice. Participant de tânăr la viaţa politică, a devenit principalul ideolog al Partidului Ţărănesc şi apoi, al Partidului Naţional-Ţărănesc, parlamentar şi ministru. Adversar redutabil al forţelor politice fasciste, a fost asasinat în anul 1940. Principalele sale lucrări sunt: Doctrina ţărănistă (1923), Agrarianism, capitalism, imperialism (1936) şi Evoluţia economiei româneşti româneşti după războiul mondial (1940).

Sub aspect conceptual şi metodologic, V.N.Madgearu s-a format sub influenţa atât a şcolii istorice germane, cât şi a liberalismului neoclasic. El admitea existenţa unor legităţi în viaţa economică, a căror studiere presupunea cercetarea sub aspect economic, social şi practic a unui material faptic bogat.

Apariţia şi dezvoltarea economiei de piaţă în România, aprecia V.N.Madgearu, a cunoscut trăsături diferite în raport cu cele din ţările Europei apusene. Pe de o parte, dezvoltarea capitalismului în ţara noastră a fost accelerată de pătrunderea capitalurilor şi a mărfurilor străine. Pe de altă parte, acest proces a fost frânat sau după caz, distorsionat de factori cum erau:

• slăbiciunea burgheziei comerciale indigene, care se comporta, potrivit formulării lui V.N.Madgearu, ca o anexă a capitalismului extern;
• insuficienta dezvoltare a pieţei interne, datorată structurilor economice înapoiate, cu precădere din agricultură, şi dependenţei acesteia de fluctuaţiile cererii de produse industriale din partea ţărănimii;
• fragilitatea industriei naţionale (definită din sintagma „industrie de seră”), decurgând din dependenţa întreprinderilor industriale de facilităţile acordate de către stat;
• existenţa unei rupturi între preţurile produselor industriale, stabilite la un nivel artificial ridicat ca rezultat al unor înţelegeri de tip monopolist, şi preţurile produselor agricole, stabilite la niveluri modice prin mecanismele concurenţiale. Decalajul dintre cele două categorii de preţuri tindea să se adâncească în situaţii de criză economică, de felul celei din 1929-1933[9].

Analizând structura economiei româneşti interbelice, V.N.Madgearu constata prezenţa unui puternic sector economic necapitalist, compus, în principal, din sectorul de stat şi din micii producători agricoli. Alături de acesta exista un sector economic capitalist, format din întreprinderi private industriale, bancare, comerciale etc. Comparând principalii indicatori ai dezvoltării celor două sectoare şi în special, volumul forţei de muncă, economistul român concluziona că sectorul necapitalist dispunea de o extensiune considerabil mai mare decât sectorul capitalist. În esenţă, arăta el, economia românească avea un caracter semicapitalist (sau predominant necapitalist), motiv pentru care ea nu putea fi încadrată în sistemul economic capitalist[10].

Referindu-se la dezvoltarea agriculturii româneşti, V.N.Madgearu considera că aceasta urma să capete un caracter intensiv, ca rezultat al presiunii demografice care genera o suprapopulaţie agricolă. În opinia lui, proprietatea ţărănească mică şi mijlocie, bazată pe munca agricultorului şi a familiei sale (şi numită, de aceea, proprietate de muncă) reprezenta o formă de organizare social- economică necapitalistă şi necolectivistă, chemată să armonizeze interesele producătorilor agricoli individuali, atât între ei, cât şi în raporturile cu celelalte categorii socio-profesionale [10].

De pe poziţiile curentului economic ţărănist, V.N.Madgearu a respins ideea înlăturării subdezvoltării economice prin industrializare. În opinia sa, asigurarea independenţei economice ca rezultat al procesului de industrializare era iluzorie, iar subordonarea politicii economice intereselor acestuia ducea inevitabil atât la declinul agriculturii, cât şi la deteriorarea situaţiei economice, în general. Aveau, în schimb, perspective de dezvoltare ramurile industriale care valorificau produse agricole, în măsura în care dispuneau de cerere pe piaţa internă şi pentru export.

În privinţa rolului statului în economie şi a tipului de relaţii economice externe, poziţia sa a cunoscut modificări notabile. Astfel, până la începutul anilor 1930, V.N.Madgearu a criticat intervenţia statului în viaţa economică, în general, şi în sfera comerţului exterior, în particular. El se pronunţa pentru o largă cooperare internaţională, bazată pe liberul schimb şi pe complementaritate economică. Acţionând în acest spirit, a contribuit la intensificarea relaţiilor economice dintre România şi unele ţări din Europa centrală.

Pe baza învăţămintelor desprinse din criza economică din 1929-1933 şi din evoluţiile economice ulterioare, V.N.Madgearu şi-a revizuit unele puncte de vedere. În ultimele sale lucrări, el considera benefică întărirea funcţiei de control a statului asupra sectorului economic privat, în special în domeniul financiar-bancar şi al marii industrii. Relaţiile comerciale bazate pe complementaritatea economică, aprecia economistul român referindu-se la acţiunile de subordonare economică a ţării noastre desfăşurate de Germania nazistă la sfârşitul anilor 1930, presupuneau egalitatea în drepturi a ţărilor partenere. Totodată, el reproşa comerţului exterior românesc caracterul individualist şi anarhic, recomandând disciplinarea acestuia prin intervenţia statului.

Ion Răducanu (1884-1964), după absolvirea studiilor medii în ţară şi a Şcolii Comerciale din Graz (Austria), şi-a continuat pregătirea în Germania. El a obţinut licenţa şi doctoratul în ştiinţe economice la Universitatea din Berlin, sub îndrumarea ştiinţifică a reputaţiilor economişti A.Wagner, G.Schmoller, M.Sering şi alţii. A desfăşurat activitate didactică la Universitatea din Bucureşti, Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (al cărei rector a fost între 1931-1940) şi la Şcoala Centrală de Cooperaţie. Membru marcant al PNŢ, a fost parlamentar şi ministru.

Trunchiul de bază al ştiinţei economice, aprecia I.Răducanu, era format din patru discipline: economia socială teoretică, economia socială aplicativă, istoria economică şi istoria gândirii economice. Aceasta din urmă cuprindea două subdiscipline distincte: istoria teoriei economice (ca disciplină de însoţire a economiei sociale teoretice) şi istoria doctrinelor economice (ca disciplină de însoţire a economiei sociale aplicative).

I.Răducanu este autorul unor contribuţii valoroase privind viaţa şi activitatea unor personalităţi ale gândirii economice universale şi româneşti, cum erau A.Smith, S.deSismondi, K.Marx, G.Schmoller, I.Ionescu de la Brad, D.Pop Marţian şi P.S.Aurelinan.

Studierea problematicii cooperaţiei deţine un loc central în opera sa. I.Răducanu se familiarizase încă din tinereţe cu teoria şi practica cooperatistă din România, Germania şi alte ţări. Cooperaţia era, în viziunea sa, forma optimă de organizare, comercializare şi finanţare a producţiei agricole şi singura în măsură să asigure bunăstarea materială a ţărănimii. Exprimând această idee într-o formulare plastică, economistul român arăta că mama cooperaţiei era nevoia economică, iar tatăl ei era firea pricepută a ţăranului[11].

Mişcarea cooperatistă dădea expresie solidarismului liber consimţit al micilor producători, prin care se asigura echilibrul social-economic. El critica practica din unele ţări, inclusiv din România, privind caracterul obligatoriu al asocierii cooperatiste.

I.Răducanu era conştient de limitele materiale şi financiare ale sistemului cooperatist. Pentru întărirea forţei cooperativelor, el preconiza fuzionarea şi federalizarea acestora, precum şi respectarea autonomiei lor în raporturile cu statul.

Cooperaţia era, în viziunea lui I.Răducanu, ca de altfel, şi a altor reprezentanţi ai curentului economic ţărănist, un pilon al statului ţărănesc. Formula economică ţărănistă, afirma el, se confunda cu cea cooperatistă.

Gheorghe Taşcă (1875-1951), principalul exponent al gândirii economice liberale neoclasice din ţara noastră în primele decenii ale secolului al XX-lea, s-a situat pe poziţii apropiate de curentul economic ţărănist. Beneficiind de o pregătire de specialitate deosebită (licenţiat în drept la Bucureşti şi doctor în drept şi în ştiinţe economice la Paris), el a desfăşurat o îndelungată activitate didactică, ştiinţifică şi publicistică. A fost profesor la Universitatea din Bucureşti şi la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale (al cărei rector a fost în anii 1929-1930) şi preşedinte al Asociaţiei Economiştilor din România. Este autorul unor manuale studenţeşti de largă circulaţie în epocă, între care Curs de economie politică (publicat în mai multe ediţii în perioada 1923-1945), precum şi al lucrărilor Problemele economice şi financiare (1927), Politica socială a României (1940) şi altele.

G.Taşcă aprecia, sub influenţa lui L.Walras, că noţiunile de economie politică şi, respectiv, de ştiinţă economică sunt echivalente. Obiectul de studiu al acestora îl formau:

• ştiinţa economică pură (sau economia socială) care reprezenta un sistem de reflecţii economice general valabile;
• ştiinţa economică aplicată (sau politica economică), care indica regulile de aplicare ale ştiinţei economice. Acestea trebuiau să ţină seama atât de cadrul general, cât şi de particularităţile fiecărui tip economic şi ale fiecărui moment istoric;
• politica socială, care se ocupa de problematica distribuirii şi redistribuirii produsului social[12].

Referindu-se la metoda de cercetare a ştiinţei economice, G.Taşcă se pronunţa pentru îmbinarea metodei deductive ( a cărei importanţă fusese exagerată, în opinia sa, de economiştii liberali clasici şi neoclasici) cu cea istorică, precum şi pentru utilizarea cu discernământ a metodelor psihologică şi matematică.

Doctrine economice moderne şi contemporane, aprecia el, pot fi clasificate, în esenţă, în două mari categorii:

• doctrine de orientare liberală sau individualistă;
• doctrine de orientare socialistă sau colectivistă.

Pilonii liberalismului economic sunt economia modernă de piaţă, care asigură armonizarea intereselor materiale personale cu cele colective şi statul de drept, bazat pe egalitatea în drepturi şi îndatoriri dintre indivizi.

G.Taşcă s-a referit pe larg la rolul proprietăţii private şi al iniţiativei economice individuale în funcţionarea mecanismelor concurenţiale ale economiei de piaţă. El definea proprietatea privată drept o categorie economică indispensabilă, o necesitate economică şi un fapt istoric. De pe aceste poziţii, el cerea extinderea şi difuziunea (sau, după expresia sa, democratizarea) proprietăţii, cât şi – în spiritul solidarismului social – consolidarea funcţiei sociale a acesteia.

În dezbaterile privind proprietatea şi eficienţa economică în agricultură, G.Taşcă a susţinut oportunitatea reformei agrare de după primul război mondial şi în acelaşi timp, a evidenţiat obligaţia proprietarilor vechi şi noi de a folosi eficient pământul primit sau rămas. Procesul de consolidare a exploataţiilor agricole mici şi mijlocii era, în opinia sa, îndreptăţit din punct de vedere social, dar el determina o scădere a eficienţei economice, fapt atestat de statisticile timpului. Pentru remedierea acestei situaţii, G.Taşcă propunea constituirea şi în perspectivă, generalizarea exploataţiilor agricole mari, cu caracter intensiv, care dispuneau de avantaje privind costurile de producţie, organizarea muncii, resursele financiare şi altele. În viziunea sa, exploataţia agricolă mare, organizată sub forma unei cooperative agricole, urma să păstreze caracterul privat al proprietăţii asupra terenurilor şi a inventarului agricol. El a respins categoric posibilitatea – evocată de alţi teoreticieni ai cooperaţiei, cum era V.Jinga – de transformare treptată, în interiorul cooperativelor agricole, a proprietăţii private în proprietate colectivă.

G.Taşcă a adoptat o poziţie de neîncredere şi după caz, de respingere faţă de proiectele ce preconizau forme alternative de organizare economică. În acest sens, el a combătut teoria social-economică corporatistă elaborată de M.Manoilescu. Eventuala aplicare a recomandărilor acestuia, susţinea G.Taşcă, ar duce la crearea unei structuri artificiale a economiei naţionale, la dependenţa întreprinderilor industriale de subvenţiile bugetare şi la dezorganizarea relaţiilor comerciale internaţionale datorită taxelor vamale insurmontabile. Industrializarea forţată ar avea consecinţe contrarii celor preconizate de M.Manoilescu, adâncind disproporţiile din schimburile dintre industrie şi agricultură în interiorul ţării şi deteriorând poziţia României în economia mondială[13].