O formă importantă a fluxurilor externe de capital în economia contemporană o constituie împrumuturile sau creditele externe. Ele reprezintă capitalurile care se acordă pe un anumit termen de către firmele străine sau de către state altor ţări sau firme şi care se restituie la scadenţă, împreună cu dobânda convenită. Alături de investiţiile directe şi de portofoliu, creditul extern face parte dintre resursele exogene ale dezvoltării unei ţări, cu rol complementar faţă de resursele interne.
Datoria externă este un post de activ, cu ajutorul căruia se echilibrează balanţa de plăţi externe, reprezentând un element de “finanţare compensatorie” a acesteia.
Influenţa împrumuturilor externe asupra balanţei de plăţi este diferită, după cum este vorba despre momentul contractării sau despre perioada de timp pentru care împrumutul a fost contractat. În momentul contractării, balanţa de plăţi externe înscrie, la activ, suma netă care a fost realizată prin plasarea titlurilor împrumutului pe pieţele externe.
Pe parcursul anilor, până la rambursarea totală a împrumutului, balanţa de plăţi externe se încarcă, la pasiv, cu dobânda anuală pe care debitorul s-a angajat să o plătească creditorului, cu unele comisioane şi alte speze bancare, precum şi cu amortizarea, respectiv cu suma plătită periodic de către debitor pentru rambursarea treptată a împrumutului.
Cotele scadente de amortizare a unui împrumut, împreună cu dobânzile aferente, reprezintă anuitatea împrumutului sau serviciul datoriei externe. Ea este un element de pasiv al balanţei de plăţi externe a statului debitor şi un element de activ pentru creditor.
Datoria externă are două categorii de efecte:
- efect amplificator, generat de utilizarea resurselor externe atrase;
- efect limitativ, produs de diminuarea resurselor interne atât ca urmare a rambursării creditelor care au generat efectul amplificator, cât şi ca urmare a plăţii dobânzilor, comisioanelor şi altor speze bancare la aceste credite.
De aceea, în practică, trebuie avute în vedere condiţiile în care îmbinarea celor două efecte poate avea urmări pozitive asupra dezvoltării.
Astfel, dacă serviciul datoriei externe se ridică peste o anumită mărime, sporirea în continuare a creditelor externe poate deveni împovărătoare, reducându-se posibilităţile de realizare a echilibrului balanţei de plăţi externe. În acelaşi timp, credibilitatea externă a ţării se micşorează, devenind tot mai restrictive condiţiile cerute de partenerii externi. Cu alte cuvinte, strategia în domeniul datoriei externe trebuie să aibă în vedere resursele din care se vor rambursa împrumuturile contractate şi riscul acumulării unui volum prea mare a datoriei externe pe termen lung.
Ca urmare, nivelul îndatorării maxime constituie limita ce nu trebuie depăşită pentru menţinerea capacităţii de a suporta serviciul datoriei externe. El reprezintă procentul din încasările din export, care poate fi utilizat pentru plata serviciului datoriei externe şi indică, în acelaşi timp, creşterea datoriei care se poate suporta fără probleme deosebite.
Datoria externă nu este, prin ea însăşi, un fenomen negativ. Ea face parte, în economia contemporană, pentru multe ţări, dintre resursele exogene ale dezvoltării, dacă este un factor real al creşterii şi dezvoltării economice durabile, iar echilibrele macroeconomice ale unei economii deschise nu sunt afectate, putându-se achita anuităţile la scadenţă.
În cercetarea procesului de îndatorare externă trebuie luaţi în considerare nivelul şi evoluţia unor indicatori semnificativi:
1- gradul de îndatorare externă, determinat în două moduri:
a). ca raport dintre soldul datoriei externe la sfârşitul anului analizat şi P.I.B. din acel an (limita critică se consideră a fi 80%);
b). ca raport dintre acest sold şi exportul de mărfuri şi servicii realizat în perioada respectivă (limita critică considerată 100%);
2- rata serviciului datoriei externe, calculată ca raport dintre serviciul datoriei externe din perioada analizată şi exportul de mărfuri şi servicii din perioada respectivă (limita critică fiind considerată 20%).
În economia mondială contemporană, eforturile ţărilor în curs de dezvoltare pentru creşterea lor economică ar trebui să fie însoţite de sprijinul financiar internaţional prin credite acordate în condiţii avantajoase.
Impactul creditelor externe asupra economiei naţionale se produce în funcţie de destinaţia care li se acordă şi de modul de utilizare a acestora. Structura economiei naţionale se modifică în condiţiile în care creditele sunt utilizate în procesele productive, în timp ce folosirea lor, mai ales pentru rambursarea datoriei externe sau pentru satisfacerea nevoilor de consum imediate, determină alte tipuri de efecte: pe termen scurt, contribuie la finanţarea unor importuri care vizează ameliorarea condiţiilor de viaţă, dar pe termen lung efectul este doar acela de a crea o cerere în avans asupra unor venituri viitoare.
Pentru a deveni un factor al creşterii economice şi echilibrului dezvoltării, creditele externe trebuie să fie destinate:
– ramurilor economice dotate cu resurse interne, cum ar fi: agricultura, turismul, industria alimentară, industria uşoară;
– domeniilor în care există o îndelungată tradiţie şi care dispun de forţa de muncă necesară;
– efectuării unor investiţii în obiective vitale pentru dezvoltarea economică;
– infuziei de tehnologii moderne cu impact deosebit asupra modernizării structurii economiei ţării şi creşterii competitivităţii produselor pe piaţa mondială.
Totodată, trebuie avut în vedere şi faptul că o datorie externă importantă atrage după sine alocarea pentru plata serviciului acesteia a unei mari părţi a intrărilor în valută convertibilă, determinând scăderea substanţială a investiţiilor. Acumularea unui important debit al datoriei externe este, în sine, un proces dureros pentru ţările care realizează exporturi cu pondere redusă în P.I.B. şi, ceea ce este mai grav, cu competitivitate redusă, constituind, în acest caz, o ipotecă mare asupra generaţiilor viitoare.
În România, înfăptuirea obiectivelor reformei economice ale tranziţiei la economia de piaţă, restructurarea şi retehnologizarea ramurilor economiei naţionale necesită mari resurse financiare, în cadrul cărora un rol important îl pot avea, alături de resursele externe sub forma investiţiilor de capital străin, creditele externe.
Rezultă necesitatea imperioasă a micşorării substanţiale şi rapide a datoriei externe destinate consumului economiei şi populaţiei, astfel încât recurgerea la credite externe să constituie un factor care să contribuie la restructurarea şi modernizarea economiei naţionale, care să fie generatoare de profit şi să influenţeze sporirea competitivităţii mărfurilor româneşti pe piaţa externă. În asemenea condiţii, serviciul datoriei externe devine suportabil şi nu se transformă într-un factor împovărător pentru economia naţională şi pentru generaţiile viitoare.
Ca urmare, deciziile legate de datoria externă trebuie să fie fundamentate pe o strategie pe termen mediu şi lung, având în vedere interesele majore şi de durată ale dezvoltării economiei româneşti, ale infuziei de tehnică şi tehnologie avansate, ale creşterii productivităţii factorilor de producţie şi sporirii potenţialului concurenţial pe piaţa externă.
În acelaşi timp, gradul de îndatorare nu trebuie să depăşească anumite limite; el trebuie să prevină generarea unui dezechilibru extern periculos pentru independenţa şi suveranitatea naţională, având ca urmare reducerea drastică a rezervelor internaţionale. Este necesar să se stabilească şi să se respecte priorităţi fundamentate economic şi social privind volumul optim de credite externe.
Angajarea creditelor externe în scopul dezvoltării trebuie să se bazeze pe studii temeinice de fezabilitate, care să permită modernizarea economiei naţionale, realizarea unor obiective de investiţii de importanţă vitală pentru procesul restructurării şi retehnologizării, crearea de noi locuri de muncă.
Creditele externe, indiferent de forma lor, nu trebuie să aibă prioritate faţă de atragerea investiţiilor străine directe de capital cu performanţe productive de vârf, îndreptate cu prioritate spre retehnologizare sau restructurare şi care să amplifice capacitatea partenerială a economiei româneşti.
