Raportul dintre datoria publică şi PIB al unei ţări este o mărime variabilă în timp, generată de factori complecşi, interni şi externi, economici, politici şi sociali. Experienţa SUA şi a celorlalte ţări dezvoltate, observată într-o lungă perioadă de timp, permite să se desprindă câteva tendinţe ale evoluţiei raporturilor dintre datoria publică şi PIB, comune tuturor acestor ţări:
- a) războaiele, crizele politice şi militare profunde au ca efect creşterea raportului datorie publică – PIB, statul împrumutându-se intens pentru a-şi realiza funcţiile şi sarcinile care îi revin în asemenea perioade;
- b) perioadele de pace şi de stabilitate politică şi socială se caracterizează prin scăderea raportului datorie publică-PIB;
- c) perioadele de prosperitate economică, de creştere rapidă a producţiei naţionale sunt asociate cu bugetele de stat excedentare, ceea ce diminuează raportul datorie publică – PIB;
- d) perioadele de recesiune economică prelungită, când funcţiile social-economice ale statului se intensifică, au ca efect accentuarea deficitelor bugetare şi creşterea raportului datorie publică – PIB;
- e) aplicând cu o intensitate sporită politicile guvernamentale de stimulare a ofertei,cresc cheltuielile şi deficitele bugetului de stat în ritmuri nemaiîntâlnite în perioadele de pace şi prosperitate, iar raportul datorie publică-PIB creşte;
- f) perioadele în care domină politicile guvernamentale de diminuare a cererii globale au ca rezultat diminuarea cheltuielilor publice şi a raportului dintre datoria publică şi PIB.
Efectele datoriei publice asupra economiei, se analizează pe termen scurt şi pe termen lung. Mărimea datoriei publice rămâne neschimbată, pe termen scurt, iar efectul său este cunoscut sub denumirea de “dezlocuire”. Pe termen lung, mărimea datoriei publice variază (aşa cum s-a văzut mai sus) având impact asupra formării capitalului, utilizării forţei de muncă şi consumului, nu numai pentru generaţiile actuale, ci şi viitoare, care poartă “povara datoriei”.
Politicile fiscală şi monetară ajustează datoria publică în fiecare perioadă. Totodată, guvernul investeşte o parte a fondurilor provenite din datoria sa către societate, în lucrări edilitare şi diferite alte investiţii, în programe de stimulare a ocupării şi în protecţia socială.
Patronatele şi diferite grupări politice, privesc investiţiile statului ca fiind nişte cheltuieli care ar submina economia privată. Cheltuielile publice, susţin aceştia, “storc de vlagă naţiunea”, deoarece când un stat debitor cheltuieşte banii cetăţenilor (creditorilor săi) pentru lucrări publice, ocrotirea sănătăţii, educaţia şcolară ş.a., fondurile respective dezlocuiesc investiţiile private (înlocuiesc, dislocă aceste investiţii); cheltuielile publice fac din investiţiile private proiecte cu randamente şi utilitate socială scăzute. Ipoteza pe care se întemeiază teoria dezlocuirii în forma sa extremă este simplu de enunţat: dacă statul investeşte un milion de dolari, investiţiile şi celelalte cheltuieli ale sectorului privat scad cu un milion. Enunţul este axiomatic şi nu reflectă mecanismul care poate să provoace un asemenea fenomen.
În realitate, piaţa monetară şi piaţa financiară reacţionează la orice investiţie făcută de stat cu resurse care provin din datoria publică. Să presupunem că statul derulează programe importante de investiţii publice, având ca efect imediat creşterea cheltuielilor pentru achiziţionarea de bunuri şi servicii, care stimulează creşterea PIB într-o proporţie superioară creşterii investiţiilor (multiplicatorul investiţiilor). Reacţia pieţei financiare nu va întârzia. Întrucât noul PIB este mai mare decât cel anterior, cererea de monedă pentru tranzacţii va creşte, rata dobânzii va creşte, iar băncile vor avea tendinţa să restrângă creditul. Rata dobânzii sporită face ineficiente proiectele de investiţii particulare, deoarece sursele de finanţare ale acestora se scumpesc. Investiţiile în alte cheltuieli private, fiind sensibile la rata dobânzii, sunt dezlocuite şi tind să se reducă la zero.
Deficitele bugetare au cauze diferite; unele sunt deficite structurale, iar altele sunt deficite ciclice. Dezlocuirea nu este valabilă pentru orice deficit; ea se aplică numai deficitelor structurale rezultate din sporirea transferurilor bugetare, a cheltuielilor sociale, de apărare, a cheltuielilor de finanţare a economiei ş.a. Creşterea deficitului structural al bugetului de stat, realizat prin reducerea cotei de impozitare în raport cu sporirea cheltuielilor guvernamentale, are ca efect creşterea ratei dobânzii şi deci reducerea investiţiilor private; dezlocuirea se accentuează. Dacă deficitul bugetului creşte datorită unei recesiuni economice (deficit ciclic), dezlocuirea nu funcţionează, pentru că orice criză provoacă o reducere substanţială a cererii globale de bunuri şi servicii, dar şi o reducere a cererii de monedă. Concluzia care se desprinde este aceea că nu există un automatism, o legătură obligatorie permanentă între deficitele bugetare şi nivelul investiţiilor. Totodată, dezlocuirea se manifestă numai atunci când efectele politicii fiscale sunt diminuate de reacţiile politicii monetare. Dezlocuirea este doar un efect secundar al creşterii cheltuielilor publice.
Controversele cu privire la dezlocuire apar atunci când trebuie răspuns la două probleme de bază: cu cât se reduc (cu cât sunt dezlocuite) investiţiile şi cheltuielile private ca urmare a deficitelor bugetului public? Şi care sunt sectoarele cele mai puternic afectate? Răspunsul la aceste probleme conduce inerent la două cazuri extreme (din punct de vedere teoretic): dezlocuirea completă şi stimularea investiţiilor, dacă există resurse nevalorificate.
Dezlocuirea completă este cazul extrem, când reacţia pieţei monetare este foarte intensă. Dacă programele guvernamentale de investiţii au un efect expansionist asupra creşterii economice, iar autorităţile monetare anticipează că sporirea producţiei va avea caracter inflaţionist, atunci are loc o majorare a dobânzii, într-o asemenea proporţie încât efectul sporirii dobânzii asupra reducerii masei monetare să fie egal cu cheltuielile publice suplimentare realizate prin programele guvernamentale.
Dezlocuirea completă este cazul extrem, când reacţia pieţei moetare este foarte intensă. Dacă programele guvernamentale de investiţii au un efect expansionist asupra creşterii economice, iar autorităţile monetare anticipează că sporirea producţiei va avea caracter inflaţionist, atunci are loc o majorare a dobânzii, într-o asemenea proporţie încât efectul sporirii dobânzii asupra reducerii masei monetare să fie egal cu cheltuielile publice suplimentare realizate prin programele guvernamentale.
În fig.nr.7.3. cheltuielile totale dintr-o economie naţională, la un moment dat (C+I+G+En) sunt date de o dreaptă continuă care intersectează axa la 450 în punctul E. Semnificaţia notaţiilor este: C – cheltuieli pentru consum, I – cheltuieli pentru investiţii, G – cheltuieli ale guvernului şi En – exporturile nete (diferenţa dintre exporturi şi importuri). Guvernul aplică diferite programe care îi măresc cheltuielile de la G la G¢. Se obţine o nouă dreaptă C + I + G¢ + En, care se plasează deasupra celei iniţiale şi este paralelă cu aceasta. Noua dreaptă intersectează dreapta la 450 în punctul E¢, iar dacă nu există nici o reacţie din partea pieţei monetare, producţia naţională creşte de la Q la Q¢. Reacţia pieţei monetare este însă promptă: ratele dobânzii cresc, reducându-se într-o asemenea măsură nivelul investiţiilor şi al exporturilor nete, încât dezlocuirea devine completă, iar dreapta cheltuielilor C + I¢¢ + G¢ + En¢¢ revine pe poziţia iniţială, cu un nou punct de echilibru (E¢¢) identic cu cel iniţial (E). Revenirea în punctul de echilibru iniţial dovedeşte că producţia socială nu s-a modificat, iar restrângerea masei monetare a compensat în totalitate expansiunea fiscală (creşterea cheltuielilor guvernamentale).
Prin urmare, în cazul extrem al unei puternice reacţii din partea pieţei monetare, investiţiile sunt complet dezlocuite de creşterea cheltuielilor publice.
Tot un caz extrem poate să apară atunci când investiţiile sunt stimulate prin creşterea deficitelor. În cazul anterior (fig.nr.7.4.) ratele ridicate ale dobânzilor îi descurajează pe investitori, astfel că principiul multiplicatorului nu poate să fie pus în funcţiune. Dacă resursele existente (capacităţile de producţie) nu sunt utilizate integral, poate să fie utilizat principiul acceleratorului, potrivit căruia creşterea producţiei stimulează investiţiile, iar investiţiile sporite accelerează creşterea economică. Astfel, atunci când capacităţile de producţie sunt folosite mai intens, firmele achiziţionează mai multe bunuri de capital, iar producţia naţională creşte.
Investiţiile pot să fie stimulate prin politici fiscale. Spre deosebire de dezlocuirea completă, unde investiţiile reveneau la nivelul iniţial (rămâneau constante, în final), investiţiile stimulate au o pantă ascendentă (de la I la I¢) şi reliefează faptul că investiţiile cresc o dată cu PIB, ca urmare a efectului accelerator. Dacă rata dobânzii nu creşte rapid, deci nu produce un efect de dezlocuire, noua dreaptă a cheltuielilor totale intersectează dreapta la 450 într-un alt punct de echilibru, corespunzător creşterii PIB (producţiei), dacă investitorii reacţionează pozitiv la creşterea producţiei. Investiţiile sunt stimulate şi ating un nivel superior celui dinaintea expansiunii fiscale.
Fig.nr.7.4. demonstrează că investiţiile pot să fie stimulate prin creşterea deficitelor bugetului public (finanţarea cheltuielilor publice prin împrumuturi ale statului), atunci când există resurse neutilizate, iar investitorii reacţionează pozitiv la creşterea producţiei. Cheltuielile totale iniţiale sunt: C + I + G + En, iar dreapta prin care sunt reprezentate intersectează dreapta la 450 în punctul E, căruia îi corespund nivelul I al investiţiilor iniţiale şi volumul producţiei naţionale Q. Guvernul sporeşte cheltuielile publice, de la G la G¢ dând un nou impuls producţiei, care creşte de la Q la Q¢. Investitorii reacţionează şi ei pozitiv, mărind volumul fondurilor de investiţii de la I la I¢. Noua dreaptă a cheltuielilor va fi dată de relaţia: C + I¢ + G¢ + En şi se va plasa deasupra dreptei iniţiale (C + I + G + En); ea va intersecta dreapta la 450 în punctul E¢ şi va determina echilibrul final al cheltuielilor şi producţiei.
Deficitele bugetare, transformate în datorie publică, şi modul în care guvernele mobilizează resursele necesare pentru a plăti datoria publică au un impact puternic pe termen lung asupra procesului de formare a capitalului din economia naţională, asupra creşterii şi dezvoltării economice, asupra bunăstării oamenilor.
Achitarea datoriei statului nu se poate face în ultimă instanţă decât percepând impozite. Toate impozitele produc efecte de distorsiune asupra motivaţiilor plătitorilor. Aceştia, fie vor trebui să muncească mai mult pentru a plăti impozitele sporite, fie vor putea economisi mai puţin. În ambele cazuri se produc distorsiuni în privinţa eficienţei şi nivelului de trai.
Impactul negativ cel mai puternic al unei mari datorii publice îl reprezintă înlocuirea (substituirea) capitalului privat de către datoria publică. Dacă sporeşte datoria publică pe seama capitalului naţional, creşterea economică se încetineşte şi are ca perspectivă diminuarea bunăstării.
Mecanismul prin care creşterea datoriei publice afectează starea capitalului din economia naţională este următorul: activele dintr-o ţară se compun din datoria publică şi capitalul privat (la care se adaugă şi bunurile de folosinţă îndelungată), astfel că pe măsură ce populaţia şi ceilalţi agenţi economici acumulează datorie publică şi obligaţiuni de stat şi nu capital privat, disponibilul de capital privat al naţiunii este înlocuit cu datoria publică. Întrucât avuţia naţională (pe termen scurt) este fixă, creşterea volumului obligaţiunilor vândute de stat micşorează volumul celorlalte active care, de fapt, reprezintă disponibilul de capital privat. În cazul extrem, dacă datoria publică sporeşte într-o anumită mărime, iar capitalul şi alte active private scad cu aceeaşi mărime, înlocuirea capitalului prin datoria publică este completă şi reprezintă echivalentul pe termen lung al dezlocuirii complete. Desigur, în practica economică nu este posibilă o înlocuire completă a capitalului, dar sporirea datoriei contribuie la creşterea ratelor dobânzii şi la stimularea economiilor interne. Statul se poate împrumuta din străinătate, caz în care nu-şi diminuează capitalul intern disponibil. Măsura în care datoria publică se împarte în datorie internă şi datorie externă condiţionează proporţiile diminuării capitalului intern.
În situaţia iniţială, adică fără datorie publică, dimensiunile capitalului privat disponibil, în funcţie de raportul dintre cererea agregată şi oferta agregată de capital, erau de 5.000 miliarde de dolari. Datoria publică sporeşte de la 0-1000 miliarde de dolari producând o deplasare spre stânga a curbei ofertei de capital al gospodăriilor, de la OO la OO¢, ceea ce înseamnă o reducere a ofertei agregate de capital.
Datoria publică de 1000 miliarde dolari micşorează oferta de capital al populaţiei, economiile acesteia fiind investite mai ales în obligaţiuni de stat, decât în active fizice (capital real) sau acţiuni şi obligaţiuni ale companiilor private; punctul de echilibru al pieţei de capital se deplasează în sus pe curba cererii de la A la B, rata dobânzii creşte de la 5% anual la 7,5% anual, iar firmele cumpără mai puţine componente ale capitalului fizic (în cazul nostru, cu o valoare de 1000 de miliarde de dolari). Dacă înlocuirea nu este totală, se poate ca 1000 miliarde de dolari spor absolut al datoriei publice să înlocuiască mai puţin de 1000 miliarde de dolari capital (ar putea înlocui 500, 250 miliarde dolari etc.). Efectul de înlocuire există, dar nu se poate estima cu precizie. Totuşi, se poate afirma (pe baza datelor empirice) că datoria publică înlocuieşte parţial capitalul.
Comasând efectele pe care le produce creşterea datoriei publice pe termen lung asupra procesului de creştere economică, constatăm că ea influenţează negativ atât capitalul cât şi producţia naţională. Aplicarea unor politici economice bazate pe mari deficite ale bugetului de stat şi pe acumularea unei imense datorii publice, decapitalizează economia naţională. Pentru a-şi onora serviciul datoriei publice, statul sporeşte fiscalitatea, iar efectele fiscalităţii este scăderea producţiei. Totodată, sporirea datoriei externe determină scăderea venitului naţional şi creşterea părţii din produsul naţional care trebuie alocată serviciului datoriei externe. Producţia şi consumul vor creşte mai lent în condiţiile existenţei datoriei publice, în raport cu situaţia în care nu ar fi existat sau ar fi fost mici datoria publică şi deficitele bugetului de stat.
