Având în vedere specificul perioadei de tranziţie, utilizarea surselor de finanţare amintite, precum şi a altora a necesitat o politică bugetară caracterizată prin prudenţă, care să fie corelată cu politica fiscală, monetară, de preţuri ş.a.
Ca şi în alte ţări aflate în tranziţie la economia de piaţă, procesul de privatizare, mai mult sau mai puţin accentuat, a condus la apariţia unor venituri publice în legătură cu care au fost vehiculate păreri diferite privind utilizarea lor. Astfel, în alte ţări desprinse din blocul comunist, o mare parte a veniturilor provenite din privatizarea întreprinderilor a fost utilizată pentru restituirea datoriei publice acumulate (R. Cehă). În ţara noastră, economişti de prestigiu[1] se opun acestei destinaţii a veniturilor din privatizare, argumentând că „procedând în acest fel, ajungem să consumăm în prezent ceea ce am acumulat cu mari sacrificii şi privaţiuni în perioada conducerii centralizate a economiei”.
Contractarea de împrumuturi publice pentru finanţarea deficitului bugetar trebuia luată în considerare numai în anumite limite, în condiţii acceptabile şi în vederea îndeplinirii anumitor scopuri. Astfel, îndatorarea statului poate fi admisă pentru proiecte ale căror oportunitate, eficienţă şi eficacitate sunt neîndoielnice, fără de care mersul reformei ar fi periclitat sau întârziat.
În ceea ce priveşte opţiunea între credite interne şi credite externe, este indicat să se apeleze la surse externe doar după ce s-au epuizat toate posibilităţile oferite de piaţa internă. Folosirea uneia sau alteia dintre soluţii sau combinarea acestora poate avea efecte atât în domeniul financiar, cât şi domeniul monetar, cu repercusiuni asupra economiei reale şi a nivelului de trai al populaţiei.
În perioada de tranziţie, finanţarea aproape în exclusivitate a deficitului bugetar pe piaţa internă a constituit o constrângere importantă a politicii monetare. Astfel, finanţarea masivă a deficitului bugetar de pe piaţa internă a condus la:
- afectarea calităţii managementului politicii monetare;
- evicţiunea sectorului guvernamental pe piaţa creditului (atragerea capitalului existent cu preponderenţă în sectorul public, în dauna sectorului particular);
- creşterea ratelor dobânzii (datorită decalajului dintre cererea şi oferta de resurse pe piaţa interbancară). Creşterea ratei dobânzii la capitalurile de împrumut a condus la scumpirea creditelor acordate economiei reale.
Având aceleaşi surse de formare (economiile băneşti ale populaţiei, disponibilităţile băneşti temporar libere aparţinând agenţilor economici, băncilor, societăţilor de asigurări etc.), creditul public (împrumutul de stat) a intrat în competiţie cu cel particular (acordat de bănci întreprinzătorilor). Pentru a-şi procura resursele financiare de care are nevoie, statul a oferit deţinătorilor de disponibilităţi băneşti (persoane fizice şi juridice) dobânzi mai mari decât cele practicate de bănci faţă de clienţii lor (agenţi economici care solicitau credite pentru finanţarea şi/sau dezvoltarea activităţii lor). Captarea unei părţi tot mai mari din capitalurile disponibile pentru sectorul public (repetăm: în dauna sectorului particular) a reprezentat un fenomen cu atât mai dăunător, cu cât împrumuturile de stat au servit, în cea mai mare parte, la finanţarea unor cheltuieli de consum.
Finanţarea deficitului bugetar din surse externe (în completarea celor interne) poate avea un dublu efect favorabil pe plan intern:
- oferă posibilitatea majorării rezervelor internaţionale, ceea ce limitează riscurile şi scăderea credibilităţii legate de serviciul datoriei externe;
- atenuează presiunea reprezentată de finanţarea internă a deficitului asupra pieţei monetare.
În perioada de tranziţie, datoria publică a României a provenit în proporţie mai mare de pe piaţa externă de capital – structură caracteristică ţărilor în curs de dezvoltare care nu dispun de o piaţă proprie de capital, capabilă să satisfacă atât necesităţile sectorului particular, cât şi pe cele ale sectorului public.
Contractarea împrumuturilor publice interne şi externe are ca scop o gamă foarte largă de destinaţii. Astfel, datoria publică internă a României a fost contractată pentru următoarele scopuri:
- finanţarea şi refinanţarea deficitelor bugetare înregistrate începând din 1992 (63,7%);
- acoperirea pierderilor înregistrate în activitatea întreprinderilor de stat în perioada de după 1989 – 1990;
- acoperirea creditelor neperformante preluate (de stat) de la băncile de stat.
[1] Iulian Văcărel, Politici fiscale şi bugetare în România 1990 – 2000, Ed. Expert, 2001, pag. 282.
