Intreprinderea reprezinta o entitate socio-economica desinestatatoare, cu o structura proprie, delimitata in timp si spatiu, astfel incit partenerii sai sunt considerati ca facind parte din interiorul sau, iar altii din esteriorul sau. Pentru a fi viabile si pentru a putea desfasura o activitate continua in mediul lor institutional, intreprinderile intra in relatii de interconditionare cu factorii existenti in mediul lor ambiant, fiind sustinute in demersul economic de clienti, furnizori, forta de munca, banci, intitutii guvernamentale si bugetare, etc., cu intentia declarata sa demonstreze ca sunt capabile sa desfasoare o activitate eficienta.
Problema gestionarii si administrarii intreprinderii, indiferent de obiectiv de activitate si scopul propus, este complexa. Aprecierea diferentelor de performanta depinde de natura intreprinderii si de sistemul instrumentelor utilizate in gestionarea patrimoniului, ceea ce presupune in mod necesar existenta analizei pentru cunoasterea starii economice si financiare a acestora, pe de o parte, iar pe de alta parte, pentru fundamentarea deciziilor operative, tactice si strategice privind alocarea, dimensionarea si utilizarea eficienta a resurselor, precum si aplicarea deciziilor si urmarirea realizarii acestora.
Analiza reprezinta o metoda de cercetare care consta in descompunerea sau desfacerea unui intreg in elementele sale componente, pornind de la identificarea factorilor, cauzelor si conditiilor care l-au generat si, respectiv, influentat.
Diagnosticul economico-financiar este un instrument la îndemâna managerilor care permite formularea unor judecăţi de valoare calitative şi/sau cantitative privind starea, dinamica şi perspectivele unui agent economic, evidenţierea forţelor şi slăbiciunilor acestuia, a capacităţii de a se dezvolta într-o manieră profitabilă.
Cuvântul „diagnostic” este de origine greacă şi înseamnă „apt de a discerne”. El are în economie aceeaşi accepţiune ca şi în medicină. Indiferent de domeniul de utilizare, demersul diagnosticului impune, ca fază prealabilă, analiza complexă a mecanismului de formare şi modificare a fenomenelor specifice.
Analiza activităţii întreprinderii reprezintă un ansamblu de concepte, tehnici şi instrumente care asigură tratarea informaţiilor interne si externe în vederea formulării unor aprecieri pertinente referitoare la situaţia economico-financiară şi strategică a acesteia, la nivelul şi calitatea performanţelor sale, la gradul de risc într-un mediu concurenţial extrem de dinamic.
Astfel definită, analiza economico-financiară integrează trei accepţiuni: analiza ca disciplină ştiinţifică, analiza ca activitate de cercetare, respectiv analiza ca activitate practică.
În oricare din aceste accepţiuni analiza economico-financiară este deosebit de complexă, deoarece în economie:
- acelaşi efect poate fi generat de cauze diferite;
- efecte diferite se pot combina dând o rezultantă a complexului de acţiuni şi forţe;
- complexitatea şi intensitatea cauzei pot determina nu numai intensitatea fenomenului dat, ci şi calitatea lui;
- în fenomenul analizat pot apărea însuşiri pe care anterior nu le-a avut nici unul din elementele fenomenului;
- în realitatea obiectivă, însuşirile esenţiale se combină cu cele neesenţiale, secundare sau întâmplătoare.
De asemenea, întreprinderea care face obiectul analizei economico-financiare este o organizaţie socială, cu o anumită structură specifica, dinamică şi complexă.
Analiza constituie un instrument general de cunoaştere folosit în toate ştiinţele. Analiza fenomenelor de natură economico-financiare, spre deosebire de analiza fenomenelor fizice, chimice, biologice, prezintă câteva particularităţi esenţiale:
- Analiza economico-financiară se bazează pe puterea de a cunoaşte în mod analitic comportamentul fenomenelor şi proceselor economico-financiare desfăşurate într-o unitate economică, ramură sau la nivelul economiei naţionale, deci la diferite nivele organizatorice, precum şi în profil teritorial.
- Analiza economico-financiară constituie un proces complex de cercetare determinat de însăşi complexitatea fenomenelor din domeniul economico-financiar, sub aspectul studierii relaţiilor cauză-efect localizate strict în acest domeniu, precum şi al relaţiilor de interdependenţă dintre fenomenele economico-financiare cu cele demografice, sociologice, psihologice, sanitare etc.
- Datorită caracterului dinamic al fenomenelor economico-financiare, al corelaţiilor multiple care se formează şi funcţionează între aceste fenomene şi mediu, analiza economico-financiară abordează în mod inseparabil latura cantitativă şi cea calitativă a acestora.
Analiza economico-financiară conferă procesului decizional al conducerii un conţinut profund ştiinţific, corespunzător situaţiei conjuncturale din fiecare etapă, bazat pe luarea în considerare a factorilor interni şi externi, a impactului progresului tehnico-ştiinţific asupra dezvoltării economice, a tendinţelor cantitative şi, îndeosebi, calitative asupra cererii de consum productiv şi neproductiv.
Analiza activităţii desfăşurate de un agent economic are în vedere studierea fenomenelor economice şi financiare care au avut loc, în mod analitic şi interdependent, pe componente de detaliu, iar pe baza asamblării concluziilor rezultate se ajunge la sinteză. Se dovedeşte astfel că analiza şi sinteza reprezintă etape interdependente proprii oricăror cercetări îndreptate asupra activităţii economico-financiare.
Analiza economică cercetează activităţile sau fenomenele din punct de vedere economic, esenţialul constituindu-l sesizarea relaţiilor structurale (inclusiv funcţionale) şi a relaţiilor cauză-efect.
Analiza unei activităţi din punct de vedere economic înseamnă cercetarea eforturilor angajate într-o activitate, în primul rând, munca şi capitalul în raport cu rezultatele (efectele), respectiv performanţele economico-financiare ce se realizează fără a exclude din ecuaţie echilibrul ecologic.
În analiza fenomenelor economice un rol însemnat îl are puterea de abstracţie, fiind exclusă posibilitatea experienţelor pure, pentru a desprinde acţiunea izolată a unui anumit factor, aşa cum este posibil în ştiinţele naturii. De aceea, în mod implicit un rol însemnat revine logicii pentru asigurarea unei gândiri corecte în procesul analizei economice.
Semnificaţia diagnosticului activităţii întreprinderii
- Diagnosticul este o componentă a sistemului de management care permite atât informarea prealabilă fixării obiectivelor, cât şi cea privitoare la realizarea lor. Diagnosticul nu înseamnă a descrie, ci a identifica variabilele cheie ale stării şi dinamicii fenomenelor, a studia interacţiunea lor în vederea determinării obiectivelor de progres ale întreprinderii. Sursele de progres ce pot fi identificate decurg din incoerenţele, vulnerabilităţile şi potenţialităţile puse în evidenţă de diagnostic.
- Diagnosticul permite, astfel, ameliorarea coerenţei deciziilor importante pentru asigurarea viabilităţii întreprinderii:
- coerenţa între tendinţele întreprinderii şi forţele mediului concurenţial;
- coerenţa dintre obiective şi mijloace;
- coerenţa dintre acţiunile tactice, orientările strategice, sistemul politic şi cultural al întreprinderii.
Această viziune a diagnosticului aplicată într-o economie de tranziţie este comparabilă cu demersul clasic al teoreticienilor şi practicienilor în domeniu. Aşa cum sublinia J.P. Thibaut diagnosticul reprezintă unitatea următoarelor etape:
- identificarea disfuncţionalităţilor şi oportunităţilor;
- analiza situaţiei de fapt (a semnelor, a indicatorilor etc.), căutarea cauzelor interne şi externe şi stabilirea responsabilităţilor;
- propunerea programului de acţiune şi a măsurilor de redresare sau de ameliorare a rezultatelor;
- aplicarea măsurilor propuse;
- controlul realizării obiectivelor.
Se impune totuşi precizarea că în cazul întreprinderilor în tranziţie, fără a minimaliza importanţa diagnosticului propriu-zis, atenţia trebuie orientată spre condiţiile de aplicare a recomandărilor sale. De asemenea, având în vedere incoerenţele multiple şi de natură diferită cu care acestea sunt confruntate, se impune integrarea întregului demers al analizei într-o viziune sistemică, într-o modelare particulară.
- Formularea concluziilor diagnosticului presupune, de regulă, raportarea la anumite referinţe.
În economie, rezultatele obţinute în urma analizei nu pot fi raportate decât la referinţe a căror semnificaţie este adesea discutabilă, în ciuda ameliorării informaţiilor statistice referitoare la comportamentul economico-financiar al întreprinderilor, în general, al celor în dificultate, în special. De exemplu, anumite întreprinderi pot cunoaşte dificultăţi de plată în condiţiile unui fond de rulment pozitiv, în timp ce altele au o solvabilitate satisfăcătoare cu un fond de rulment negativ. Problema bazelor de raportare se pune cu atât mai mult într-o economie în tranziţie, unde veridicitatea reperelor istorice şi actuale este contestabilă.
- Diagnosticul se bazează pe „rezultatele” analizei, fără să se confunde cu aceasta.
Diagnosticul presupune aprecieri, judecăţi şi, în ultimă instanţă, asumarea unei anumite responsabilităţi, în condiţiile unor informaţii fiabile şi corecte, formularea unor judecăţi de valoare pertinente depinde atât de măsura în care analistul stăpâneşte teoria economică, cunoaşte realitatea obiectivă, cât şi de experienţa acumulată de acesta. Consideraţia lui N. Wiener, care preciza că: „în absenţa unor metode standard de calcul sigure, rolul judecăţii experţilor în aprecierea factorilor sociologici, antropologici şi economici este atât de mare, încât un novice, care nu a acumulat încă uriaşa experienţă însuşită de experţi, nu are ce face în acest domeniu, este fundamentală, mai ales într-un sistem economic perturbat, în care viziunea de perspectivă nu se mai bazează pe vechile modele şi soluţii, ci este subordonată exigenţelor schimbării.
Diagnosticul confruntă în permanenţă o situaţie reală cu o ipoteză de referinţă. În perioade stabile, recomandările lor se bazează, de regulă, pe reproducerea modelului de referinţă, într-un sistem perturbat el este obligat să iasă din cadrul clasic, să ia în considerare noile caracteristici ale mediului, care fac imposibilă aplicarea unor soluţii obişnuite.
În formularea aprecierilor şi recomandărilor analiştilor, intuiţia joacă un rol la fel de important ca orice raţionament deductiv. Fiecare întreprindere este un caz particular. De aceea, demersul diagnosticului trebuie să fie suficient de adaptabil, de flexibil şi deschis la această varietate de situaţii.
- Diagnosticul este faza preliminară demersului strategic, care furnizează raţionamentele indispensabile confruntării dezideratelor echipei manageriale cu realitatea internă şi externă. El este un instrument în serviciul voinţei de schimbare şi progres ce animă echipele performante.
Etapele de bază a procesului de analiză a activităţii economice:
Drumul pe care îl parcurge analiza reprezintă inversul evoluţiei reale a fenomenului. Analiza porneşte de la rezultatele procesului încheiat către elemente şi factori.
Conţinutul procesului de analiză a activităţii economice, inclusiv îmbinarea acesteia cu sinteza, poate fi redat în următoarele etape:
- Delimitarea obiectului analizei care presupune constatarea anumitor fapte, fenomene, rezultate. Frecvent, se consemnează rezultatele sub forma exprimării specifice a indicatorilor economici şi financiari. Delimitarea obiectului se face în timp şi spahiu, calitativ şi cantitativ, utilizând anumite metode de evaluare şi calcul.
- Determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat. Desfacerea în elemente presupune o analiză structurală. Factorii se urmăresc, în mod succesiv, trecând de la cei cu acţiune directă la cei care acţionează indirect (prin intermediul celor cu acţiune directă), până la stabilirea cauzelor finale (primare). Cu alte cuvinte, procesul cunoaşterii este adâncit de la o esenţă mai puţin profundă către alta mai profundă (principiul descompunerii în trepte).
- Stabilirea factorilor presupune şi determinarea atât a corelaţiei dintre fiecare factor şi fenomenul analizat, cât şi a corelaţiei dintre diferiţii factori care acţionează. Este necesară deci determinarea relaţiei cauză-efect, respectiv a raporturilor de condiţionare.
Parcurgerea celor trei etape conduce la elaborarea de modele de analiză a fenomenelor şi proceselor economice.
- Măsurarea influentelor diferitelor elemente sau factori, în această etapă intervine analiza cantitativă cu scopul cuantificării influenţelor, al măsurării rezervelor interne, al stabilirii cât mai exacte a rezultatelor.
- Sintetizarea rezultatelor analizei, stabilindu-se concluziile şi aprecierile asupra activităţii din sfera cercetată.
- Elaborarea măsurilor care constituie conţinutul deciziilor menite să asigure o folosire optimă a resurselor (natură, muncă, capitalul) să contribuie la sporirea eficienţei activităţii în
Parcurgerea acestor etape, cu prilejul analizei oricărui fenomen economic, asigură caracterul complet şi, totodată, ştiinţific al analizei.
