Primele studii dedicate întreprinzătorului au apărut la începutul secolului trecut. Sintetizând concepţiile referitoare la întreprinzător se poate spune că au existat trei tendinţe. Astfel, o primă concepţie pune accent pe calităţile personale ale întreprinzătorului. Pentru a fi sigur de reuşită, întreprinzătorul trebuie să fie, în acelaşi timp, un cuceritor, un organizator şi un „negociator”. El trebuie să posede următoarele calităţi:
- vivacitate de spirit, adică o judecată rapidă, o gândire perseverentă, distingerea elementelor esenţiale şi identificarea momentului favorabil;
- inteligenţă, respectiv să aibă o imaginaţie constructivă, idei şi proiecte de activitate;
- perspicacitate, respectiv cunoaşterea oamenilor, aprecierea corespunzătoare a colaboratorilor, supleţe şi forţă sugestivă.
După W. Sombart, tipurile clasice de întreprinzători sunt: proprietarul funciar, birocratul, speculatorul, negociatorul şi manufacturierul.
O altă concepţie consideră că întreprinzătorul este persoana care realizează combinaţii noi, acesta fiind adeptul schimbărilor economice pe care le face numai ca rezultat al inovării. Întreprinzătorul identifică mai întâi nevoia şi apoi combină manoperă, materialele şi capitalul necesare pentru a satisface această nevoie. El este considerat promotorul schimbărilor pe care le consideră ca ceva obişnuit. În mod normal, întreprinzătorii nu fac ei înşişi schimbările, ci le cercetează şi exploatează ca pe o ocazie favorabilă. Henry Ford, de exemplu, nu a inventat nici automobilul, nici diviziunea muncii, însă a aplicat diviziunea muncii la producţia de automobile într-un mod nou, şi anume, linia de asamblare, folosind astfel informaţii general valabile pentru a face ceva nou. Această concepţie îşi are originea în lucrările lui J. Schumpeter, care consideră că numai combinaţiile noi îl definesc pe întreprinzător, fiind împotriva combinaţiilor tradiţionale.
În sfârşit, o altă concepţie pune accent pe motivarea individuală a întreprinzătorului. Din această perspectivă, mobilurile individuale constituie un element esenţial al actului de a întreprinde.
În acest sens, încă din anii ’60, David McClelland arată că există anumite persoane, în special cele care devin întreprinzători care nevoie de împlinire. Printre motivaţiile întreprinzătorului sunt menţionate: dorinţa de a-şi asuma responsabilitatea, preferinţa pentru risc moderat, respectiv, banii.
Un rol important în stimularea întreprinzătorului îi revine familiei. Şi alţi autori subliniază motivaţia întreprinzătorului. Printre aceste motivaţii se regăsesc următoarele: puterea, prestigiul, siguranţa, serviciile aduse societăţii, independenţa, stima şi aprecierea colectivităţii.
Evoluţia conceptului de întreprinzător a fost puternic influenţată de principiile şi tehnicile managementului, fiind în strânsă interdependenţă cu calităţile personale ale celui ce doreşte să deţină o afacere şi cu mediul său social. Întreprinzătorul este persoana care iniţiază sau preia o afacere, asumându-şi anumite riscuri pe care cei mai mulţi oameni obişnuiţi nu ar face-o.
