Definirea şi trăsăturile impozitelor şi taxelor

2.1. Definirea. O definiţie legală recentă o avem în Legea finanţelor publice nr. 500/2002, art. 2 pct. 29, care califică impozitul ca „prelevare obligatorie, fără

contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general”.

  În doctrina financiară există numeroase definiţii ale impozitelor. Poate fi reţinută definiţia dată de specialiştii români într-o lucrare de referinţă, conform căreia impozitele reprezintă „plata bănească obligatorie, generală şi definitivă, efectuată de persoane fizice şi juridice în favoarea bugetului statului , în cuantumul şi la termenele precis stabilite de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat”.

2.2. Trăsături. Din definiţiile menţionate şi din ansamblul reglementărilor de specialitate se desprind următoarele trăsături ale impozitelor şi taxelor:

1. Forma pecuniară. Rezultă din perceperea acestora numai în formă bănească, nefiind admisă perceperea lor în natură; întrucât cheltuielile se fac numai prin utilizarea unor sume de bani, este normal ca ele să provină numai din venituri percepute doar în formă bănească; definiţia legală este lacunară relativ la acest aspect, deoarece „prelevarea” poate fi şi în natură, nu numai bănească, ori este cunoscut că impozitele se percep numai în forma din urmă.
2. Natura de plată generală. Rezultă din faptul că legea nu reglementează contribuabili individualizaţi, ci categorii de contribuabili; individualizarea acestora se face numai în cadrul raportului juridic fiscal, generat de premizele prevăzute de lege.
3. Caracterul definitiv. Are semnificaţia nerestituirii („nerambursabil”, „definitiv”) sumei plătite cu titlu de impozit sau de taxă, întrucât definitive sunt şi cheltuielile de interes public efectuate din aceste bugete.
4. Caracterul obligatoriu. „Prelevarea obligatorie” sau „plata obligatorie” au semnificaţia unei obligaţii reglementate de lege. Temeiul de maximă generalitate al impozitelor şi taxelor îl constituie dispoziţiile Constituţiei care le reglementează ca obligaţii financiare sub forma „contribuţiilor financiare” (art. 53). Impozitele sunt reglementate numai prin lege, ca act scris ce emană de la unica autoritate legiuitoare,

Parlamentul. Alte autorităţi statale, pe nici un alt temei, nu pot institui, primar, impozite şi taxe. Caracterul lor juridic conduce la posibilitatea realizării lor, dacă este cazul, prin forţa de constrângere a statului.

1. Plata impozitului fără vreun echivalent direct şi imediat din partea statului.

Din acest punt de vedere, impozitul are un caracter „unilateral” („fără contraprestaţie”). Această particularitate trebuie diferenţiată de aşa numita „reversibilitate” a impozitelor generată de condiţiile general-economice, social culturale create prin folosirea sumelor de bani provenind din perceperea impozitelor şi taxelor, pentru care au vocaţia toţi cetăţenii unui stat şi nu o categorie sau alta a acestora sau cei care plătesc mai multe impozite sau impozite mai mari. Trăsătura se

justifică, dacă avem în vedere scopul instituirii impozitelor şi anume de colectare a veniturilor publice necesare satisfacerii cheltuielilor publice.

    Aceasta este una dintre trăsăturile care diferenţiază impozitele de taxe. Avem o definiţie legală a taxei – „sumă plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public” (art. 2 pct. 40 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002). Potrivit literaturii financiare, taxele sunt „plăţi băneşti reglementate ca venituri ale bugetului de stat sau ale unor colectivităţi publice, care sunt datorate de cei care beneficiază de anumite servicii, prestaţii ori alte acte sau activităţi ale unor organe sau instituţii publice”. În timp ce impozite au această particularitate, taxele sunt lipsite, de regulă,

de caracterul unilateral; ele sunt datorate, de regulă, pentru serviciile prestate (activităţi, acte). De exemplu, taxa pentru eliberarea unei autorizaţii de construcţie are drept contraprestaţie activitatea de verificare a documentaţiei care însoţeşte cererea de eliberare a actului, întocmirea şi eliberarea actului ca atare de către organul abilitat.

1. Stabilirea autoritară şi unitară. Este o caracteristică ce completează definiţiile date, desprinsă din ansamblul reglementărilor juridice din domeniu şi presupune: instituirea impozitelor şi taxelor exclusiv de către organele de stat competente; reglementarea unitară prin norme aplicabile întregului teritoriu al ţării şi tuturor contribuabililor.
2. Utilitatea publică. Rezultă din sintagma „satisfacerea necesităţilor de interes general”, sintagma „plăţi în favoarea bugetului statului” fiind depăşită actualmente ca urmare a separării bugetelor din cadrul sistemului unitar de bugete şi punctând doar bugetul la care se fac venituri impozitele şi taxele. Fondurile băneşti care provin din impozite şi taxe sunt destinate efectuării cheltuielilor publice din cuprinsul „sistemului unitar de bugete” sau din „bugetul public naţional”. Relaţia impozitecheltuieli publice este evidenţiată şi în Constituţie, care prevede îndatorirea fundamentală a cetăţenilor de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice.

Sunt diferit formulate în doctrină, cu nuanţări de la un autor la altul, aici fiind

enunţate cele mai semnificative:

3.1. Principiul impunerii echitabile sau egalitatea în faţa impozitelor, ce comportă următoarele aspecte:

– inexistenţa diferenţelor de tratament fiscal de la o zonă a ţării la alta (ex. impunerea diferenţiată, în funcţie de sediul sau domiciliul contribuabilului);

– caracterul uniform al impunerii, pentru toţi contribuabilii, indiferent de forma de organizare a acestora şi de tipul de proprietate, aspecte ce conduc la neutralitatea impozitului;

– posibilitatea diferenţierii sarcinilor fiscale de la o persoană la alta, în funcţie de unele criterii, prevăzute expres în lege (ex. mărimea absolută a materiei impozabile, situaţia personală a subiectului impozabil, natura şi provenienţa bunului), prin aceasta, egalitatea prin impozit nefiind ştirbită.

3.2. Principiul politicii financiare, potrivit căruia fiecare impozit nou instituit trebuie să se caracterizeze prin:

– randamentul fiscal ridicat, atins atunci când impozitul trebuie datorat de toţi care realizează venituri din aceeaşi sursă şi realizează acelaşi gen de avere, când nu este susceptibil de evaziune fiscală şi când nu necesită cheltuieli mari pentru percepere;

– stabilitate, atunci când nu este supus unor modificări determinate de conjunctura economică;

– elasticitate sau adaptabilitate, în sensul de majorare sau diminuare, în funcţie de creşterea, respectiv diminuarea cheltuielilor pentru nevoi bugetare;

3.3. Principiul politicii economice, potrivit căruia impozitul reprezintă o pârghie care să permită stimularea (ex. sporirea exportului) sau frânarea unor activităţi (ex. sporirea consumului unor bunuri indigene, ca urmare a suprataxării unor bunuri din import), după caz.

4. Elementele impozitelor şi taxelor

Impozitele şi taxele sunt obligaţii cu caracter fiscal, a căror integralitate rezultă din elementele lor structurale. Împreună, au menirea de a conduce la individualizarea obligaţiei reglementate cu specificul impozitului, ce revine unui contribuabil într-un raport juridic concret.

Doctrina juridică şi economică (financiară) au suplinit lacunele legii fiscale, prin încercarea de a defini elementele structurale ale impozitelor şi taxelor care sunt reglementate de lege, pentru fiecare impozit şi taxă în parte, fără a le defini. Terminologia este aproape unitară, iar ca număr ele sunt aceleaşi: subiectul impozabil, plătitorul de impozit, baza impozabilă, cota de impunere,

rezidenţa/nerezidenţa.

1. Denumirea venitului bugetar

– pe de o parte, avem o denumire generică, în raport cu natura economicofinanciară şi juridică a venitului bugetar, care are menirea de a grupa şi separa categoriile de venituri bugetare: impozite, taxe, contribuţii, prelevări, vărsăminte etc.;

– pe de altă parte, o denumire pentru fiecare venit bugetar, ce are menirea de a-l separa de veniturile asemănătoare, din aceeaşi categorie (impozitul pe profit, impozitul pe veniturile agricole, impozitul pe venit; taxa pe valoarea adăugată, taxă vamală, taxă de timbru, taxă consulară; contribuţie de asigurări sociale, contribuţie pentru asigurări sociale de sănătate, contribuţie pentru fondul de şomaj). Este denumirea legală, specifică, folosită ca atare în toate documentele şi evidenţele financiar-contabile.

1. Subiectul impunerii sau debitorul. Numit şi contribuabil sau suportator, este persoana fizică sau juridică căreia îi revine obligaţia de a suporta un impozit, o taxă, o contribuţie sau alt venit public. Calitatea de contribuabil decurge din deţinerea de bunuri şi/sau realizarea de venituri pentru care legea prevede obligaţia plăţii unui impozit, a unei taxe, sau a altei obligaţii către bugetul public. Persoana fizică sau juridică străină care realizează venituri sau deţine bunuri supuse impozitării este obligată să plătească, ca regulă, aceleaşi impozite şi taxe ca şi persoana română, în virtutea suveranităţii fiscale a statului român.
2. Plătitorul impozitului sau taxei. Apare atunci când plata impozitului se face, în baza legii, de către o altă persoană decât cea căreia îi revine obligaţia de a suporta impozitul în cauză. O definiţie uzuală a plătitorului – persoana care, în baza legii, are obligaţia de a calcula, reţine şi vira impozitul sau taxa datorată de contribuabil. Apare această disociere între plătitor şi contribuabil în cazul impozitelor indirecte, plătitorul având această obligaţie direct în baza legii, de a cărei realizare este direct răspunzător. Apare această disociere, de exemplu, în cazul impozitului pe spectacole, unde suportatorul este cumpărătorul biletului de intrare, în al cărui cost intră şi impozitul, iar ca plătitor este unitatea care organizează spectacolul supus impozitării.
3. Baza impozabilă. Reprezintă suma rezultată după aplicarea deducerilor legale, a pierderilor şi a facilităţilor personale, asupra căreia se aplică cota de impozit, spre a se stabili cuantumul impozitului datorat. Există şi impozite pentru care baza impozabilă nu este exprimată valoric, de exemplu, taxa asupra mijloacelor de transport, unde se are în vedere capacitatea cilindrică a autovehiculului ce intră sub incidenţa acestei taxe (în fapt, un impozit).
4. Unitatea de evaluare. Cuantumul impozitelor si taxelor se determină cu ajutorul unor cote sau tarife de impunere, ce se aplică asupra bazei de calcul. În practica noastră fiscală se folosesc două categorii de cote, în funcţie de natura venitului sau bunului impozitat şi uneori după categoriile de plătitori: Cotele fixe. Sunt stabilite într-o sumă fixă, pe o anumită mărime a venitului sau bunului impozabil, de exemplu, impozitul pe teren se stabileşte anual, în sumă fixă pe metru pătrat, diferenţiat, în intravilanul localităţilor – pe ranguri de localităţi şi zone,

iar în extravilanul localităţilor pe ranguri de localităţi şi categorii de folosinţă a terenurilor, pe zone; Cotele procentuale. Sunt stabilite într-un anumit procent din venitul sau din

valoarea bunului impozabil. Ele sunt de trei categorii:

1. proporţionale, ce conţin un singur procent, unic, ce se aplică asupra valorii venitului sau bunului supus impozitării, indiferent de dimensiunea acestuia, de exemplu, cota de 16% aplicabilă profitului impozabil;
2. progresive, ce conţin mai multe procente, în creştere progresivă, pe tranşe de valori sau de venituri succesive; fiecărei tranşe îi corespunde o cotă procentuală progresivă, suma datorată fiind influenţată direct de valoarea venitului sau a bunului impozabil;
3. regresive, ce descresc pe tranşe valorice succesive sau pentru valorile care depăşesc un anumit cuantum bănesc;

Opţiunea legiuitorului pentru una sau alta dintre aceste cote este ataşată capacităţii contributive a subiectului impunerii, dar ţine şi de politica fiscală a fiecărui stat.

1. Unitatea de impunere. Reprezintă unitatea în care se exprimă obiectul sau materia impozabilă:-leul, în cazul veniturilor, metrul pătrat sau hectarul în cazul construcţiilor, terenurilor etc..
2. Asieta. Reprezintă modalitatea de stabilire (aşezare) a obligaţiei fiscale în sarcina contribuabililor prin: identificarea şi determinarea contribuabilului, a materiei impozabile, evaluarea acesteia şi stabilirea cuantumului de plată, prin utilizarea metodelor de aşezare, permise de lege.
3. Termenele de plată. Impozitele au o scadenţă legală, a cărei depăşire duce la răspunderea juridică a debitorului contribuabil. Termenele sunt diferite, după cum avem un impozit sau o taxă; impozitele sunt datorate periodic: lunar, trimestrial, chiar anual, la zile diferite, în funcţie de fiecare impozit în parte; taxele sunt datorate cu prilejul fiecărei prestaţii supuse taxării şi, de regulă, se plătesc anticipat realizării acesteia.
4. Rezidenţa în România constituie o condiţie pentru a fi subiect al unor impozite şi taxe, stabilite ca atare. Este definită în Codul fiscal; din punct de vedere fiscal, nerezidenţii sunt persoanele fizice care locuiesc în străinătate sau care se află în România pe o durată mai mică de 183 de zile în cursul unui an, precum şi persoanele juridice care nu au sediul în România, aceasta fiind regula. Am abordat elementele comune ale impozitelor şi taxelor, însă fiecare în parte diferă de la un impozit la altul. Fiecare impozit cunoaşte o reglementare diferită şi are specificitatea sa.