Determinarea cuantumului impozitelor are loc în mod diferit, în funcţie de procedeul utilizat la calculul prelevării fiscale, de alegerea cotei impozitului şi de aplicarea unor procedee de modificare a cuantumului monetar al impozitelor.
- Procedee de calcul al impozitelor
Din teoria şi practica fiscală, se desprind două procedee de calcul al cuantumului monetar al prelevărilor fiscale: al repartiţiei şi al cotităţii.
Procedeul repartiţiei constă în stabilirea prin lege a sumei totale a prelevărilor fiscale, pe feluri de impozite, şi repartizarea acesteia, din treaptă în treaptă, pe unităţi administrativ-teritoriale subordonate, până la nivelul fiecărui contribuabil. Repartizarea sarcinii fiscale pe contribuabili se realiza în funcţie de anumite baze de referinţă, considerate ca reflectând venitul şi averea contribuabilului. Bazele de impozitare erau imobile în raport cu materia impozabilă, ceea ce nu reflecta preocuparea pentru asigurarea echităţii fiscale. Pentru constituirea unui sistem fiscal raţional este necesar ca la determinarea veniturilor bugetare să se pornească de la puterea contributivă a tuturor contribuabililor, iar legislaţia fiscală să fie cât mai stabilă în timp.
Dezvoltarea şi creşterea complexităţii relaţiilor economice, diversificarea surselor de venit, creşterea numărului subiecţilor economici, necesitatea sporirii sumei prelevărilor fiscale în raport cu dinamica nevoilor financiare ale statului, preocuparea tot mai mare pentru echitatea fiscală, precum şi necesitatea utilizării instrumentelor fiscale în perioadele de creştere şi recesiune economică au determinat abandonarea procedeului repartiţiei şi utilizarea procedeului cotităţii.
Procedeul cotităţii corectează neajunsurile impozitelor de repartiţie, prin personalizarea impozitului, ceea ce a condus la creşterea echităţii fiscale şi mobilitatea bazelor de impozitare în funcţie de evoluţia materiei impozabile, corespunzător fluctuaţiilor economice. În plus, procedeul cotităţii contribuie la descentralizarea operaţiilor de calcul al impozitelor, la descentralizarea responsabilităţilor şi la un transfer parţial al unor costuri, care anterior reveneau exclusiv în sarcina administraţiei fiscale.
Astfel, responsabilitatea stabilirii mărimii impozitului revine: pe de o parte, administraţiei fiscale, pentru impozitele stabilite pe baza rolurilor fiscale şi pentru impozitele locale directe, iar pe de altă parte, contribuabililor, care sunt obligaţi să întocmească şi să depună la administraţie declaraţii fiscale, sau să calculeze şi să verse impozitele, în cazul celor reţinute prin stopaj la sursă.
Prin această procedură, costurile legate de evaluarea, calculul şi plata obligaţiilor fiscale sunt transferate agenţilor economici, administraţiei fiscale revenindu-i doar costurile legate de control. Competenţele administraţiei fiscale se modifică prin creşterea ponderii activităţilor de control comparativ cu a celor de identificare, evaluare şi calcul al prelevărilor fiscale.
- Alegerea cotei impozitului
Alegerea cotelor de impunere reprezintă o decizie politică a guvernelor, constituind o posibilitate de a acţiona în sensul modificării veniturilor fiscale ale statului sau perfecţionării sistemului fiscal. În vederea alegerii cotelor care răspund cel mai bine intenţiei de respectare a principiilor fiscale, trebuie cunoscute criteriile de grupare a acestora:
- în raport cu momentul calculării prelevării fiscale, pot fi: (1) cote determinate ulterior (specifice procedeului repartiţiei, abandonat de practica fiscală. Constă în calcului cotei ca raport între suma totală a impozitului calculat în avans şi bazele de impozitare) şi (2) cote stabilite anterior calculării acestuia (sunt specifice procedeului cotităţii, fiind stabilite prin lege);
- în funcţie de modul de exprimare, în practica fiscală se utilizează: (1) cote specifice, exprimate în unităţi monetare pe unitatea de bază impozabilă (în sumă fixă pe unitatea de impunere). Cotele specifice se utilizează la calculul impozitelor de tip real, şi corespunzător metodei de evaluare pe baza semnelor exterioare în cazul impozitelor directe, iar sfera lor de aplicare este tot mai redusă. La accize se utilizează în prezent o combinaţie între aplicarea de cote fixe şi aplicarea de cote procentuale; (2)cote ad valorem – sunt cele exprimate procentual şi aplicate asupra unei baze de impozitare exprimate valoric. Ele răspund principiului personalizării impozitului, se bazează pe exprimarea valorică a bazei de impozitare şi sunt utilizate în cadrul metodelor de evaluare pe bază de declaraţii, forfetare şi corective;
în raport cu evoluţia cotei de impunere faţă de evoluţia bazei de impozitare, se disting: (1) cote proporţionale – când se aplică aceeaşi valoare a cotei, indiferent de mărimea bazei de impozitare. În acest caz, între baza impozabilă şi cuantumul prelevării fiscale se păstrează aceeaşi proporţie; (2) cote progresive, a căror caracteristică este că sporesc pe măsura creşterii bazei de impozitare. Progresivitatea poate fi simplă (sau globală), când se utilizează cote crescătoare, pe măsura creşterii bazei de impunere (trecerea de la un barem la altul îi dezavantajează pe cei care obţin venituri de o mărime aflată la limita inferioară a baremului, faţă de cei aflaţi la limita superioară a baremului anterior), sau progresivitate compusă (progresivă, pe tranşe), când venitul care trebuie impozitat se divide în tranşe asupra cărora se aplică valori în creştere ale cotelor de impunere. Mărimea prelevării fiscale rezultă din însumarea cuantumurilor parţiale calculate pe fiecare tranşă de venit. Este o modalitate de calcul al impozitelor care răspunde cel mai bine principiului echităţii fiscale verticale. În practica fiscală, de-a lungul timpului, s-au mai utilizat şi (3) cote regresive, care scad pe măsura creşterii bazei de impunere, şi cote degresive, care cresc în ritmuri diferite până la o anumită valoare a bazei impozabile, iar după atingerea unei valori prestabilite a cuantumului impozitului, scad constant în raport cu venitul total.
- Modificarea cuantumului monetar al impozitelor
Recurgerea la asemenea procedee poate avea drept scop:
- personalizarea impunerii – pentru asigurarea unei mai bune corelaţii între capacitatea contributivă reală şi cuantumul obligaţiei de plată sub forma impozitului;
- urmărirea unor obiective economice sau sociale prin măsuri de ordin fiscal.
Modificarea cuantumului monetar al impozitelor se realizează fie prin diminuarea bazei de impozitare (procedeul fiind anterior aplicării cotei impozitului – abaterile şi deducerile), fie prin modificarea cuantumului impozitului (după aplicarea cotei prevăzute de lege – reducerea şi majorarea).
Modificarea cuantumului monetar al impozitelor îmbracă forme diferite, şi anume:
- abaterea – constituie un procedeu de diminuare a bazei de impozitare prin care nu se supune aplicării impozitului o anumită parte a venitului, stabilit fie în sumă fixă, fie sub formă procentuală. Astfel, în cazul veniturilor salariale, practica fiscală obişnuieşte să prevadă un minim neimpozabil;
- deducerea – procedeu de diminuare a bazei de impozitare, prin scăderea valorii unor elemente deductibile (pensii alimentare, contribuţii la fonduri de pensii private ş.a.), sau în limita unei sume care rezultă prin aplicarea unei cote procentuale asupra venitului (deduceri personale de bază sau suplimentare, la îndeplinirea anumitor condiţii şi în limita anumitor sume prevăzute de lege, cheltuieli de sponsorizare, cheltuieli de reparaţii etc.);
- reducerea – acţionează asupra cuantumului impozitului, intervenind după aplicarea cotei acestuia. Scopul este de a diminua sarcina impozitului în anumite situaţii prevăzute de lege, prin intermediul unei valori absolute sau al cotelor procentuale. Astfel, la începutul perioadei de tranziţie, pentru o perioadă scurtă de timp, s-a aplicat o reducere de 20% la impozitul pe salariu pentru persoanele cu copii;
- majorările – acţionează în sensul creşterii sarcinii fiscale, în anumite situaţii prevăzute de lege, cum ar fi: persoanele ale căror venituri globale depăşesc un anumit prag (pentru o contribuţie mai substanţială la formarea resurselor financiare ale statului), veniturile celibatarilor sau persoanelor fără copii (în scopuri demografice) etc.
