Dezvoltarea durabilă în context internaţional

Începând din anul 1980, Strategia Mondială de Conservare (concepută de Uniunea Internaţională pentru conservarea naturii, Fondul Mondial pentru Natură şi Programul Naţiunilor unite pentru Dezvoltare) a recomandat tuturor ţărilor să-şi elaboreze stategii naţionale de conservare a mediului. Deci se poate aprecia că deceniul ’80 a fost martorul unor schimbări  fundamentale în privinţa modului în  care guvernele  şi  agenţiile de dezvoltare au abordat mediul ambiant şi dezvoltarea. Se recunoaşte, astăzi, că un mediu ambiant sănătos este esenţial pentru o dezvoltare durabilă şi o economie sănătoasă. Economiştii şi planificatorii au început să înţeleagă faptul că strategiile economice care erodează capitalul natural sunt, adeseori, lipsite de succes. Strategiile şi programele de dezvoltare care nu iau în considerare resursele critice – păduri, terenuri, păşuni, apă dulce, zone de coastă, zone de pescuit, biodiversitate etc. – pot compromite dezvoltarea economică viitoare.

Dar intercondiţionarea cea mai strânsă, dintre cele evidenţiate la nivelul dezvoltării durabile, este cea stabilită cu problematica energiei: pe de o parte, datorită rolului hotărâtor pe care energia îl joacă în fixarea coordonatelor dezvoltării şi, pe de altă parte, datorită impactului major pe care energetica îl are asupra mediului.

Principalii factori care determină consumul de energie sunt creşterea populaţiei, eficienţa cu care este utilizată energia şi creşterea economică.

Explozia demografică exercită o presiune considerabilă asupra ecosferei, mai ales datorită faptului că sporul major de populaţie (90%) se concentrează în ţările în curs de dezvoltare, ale căror perspective de evoluţie spre o creştere a consumului de energie pe locuitor, sunt diminuate de bariere de natură economică, socială şi instituţională.

Eficienta energetică este în atenţia ţărilor industrializate realizându-se paşi importanţi în privinţa scăderii intensităţii energetice. Coeficientul de elasticitate, cu care afectează creşterea economică creşterea consumului de energie, este subunitar. Dar, trebuie urmărită cu atenţie evoluţia intensităţii energetice, pentru ca acesta să se reducă doar ca urmare a unor acţiuni care micşorează consumul de energie fără a afecta în vreun fel calitatea produselor sau serviciilor oferite consumatorilor.

Creşterea economică are o importanţă vitală pentru progresul umanităţii, deşi mulţi economişti au fost şi sunt de părere că indicatorul creşterii trebuie redefinit pentru ca el să fie reprezentativ. Ce fel de creştere şi în ce scop?

Creşterea economică ar fi mai uşor de evaluat, dacă s-ar acţiona în următoarele trei direcţii:

• includerea în preţuri a tuturor costurilor, astfel încât externalităţile sociale şi
  ecologice să fie încorporate în preţuri;
• includerea acestor costuri direct în preţurile cu care se corelează, în loc de a reveni guvernelor sarcina „rezolvării” lor (ceea ce echivalează cu o redistribuire la nivelul tuturor contribuabililor);
• încorporarea obligaţiilor viitoare,   reale sau potenţiale,   în contabilitatea curentă.

Limitele creşterii curente nu sunt impuse de pericolul maltusian al diminuării resurselor, ci de capacitatea de asimilare a poluanţilor antropici de către natură.

În prezent se insistă pe inţelegerea faptului că dezvoltare durabilă nu inseamnă neapărat creştere durabilă.

Dacă impactul activităţilor antropice asupra mediului înconjurător poate fi urmărit pe trei niveluri (global, regional si local), criteriile care permit analiza durabilităţii sunt aceleaşi, independent de nivelul implicat:

• protecţia biosferei;
• utilizarea eficientă a capitalului uman şi natural;
• echitatea. 

Protecţia biosferei, în raport cu activitatea industrială, este un criteriu fundamental pentru o dezvoltare durabilă. Introducerea noţiunii de ecocapacitate – care dă substanţă criteriului protecţiei biosferei – sugerează o dublă semnificaţie:

• evidenţiază capacitatea unui ecosistem de a fi flexibil sau de a-şi menţine modul său de comportament în cazul unor perturbări externe anormale, induse de activităţile antropice;
• evaluează capacitatea tipică a sistemului industrial de a rămâne stabil, de a-şi menţine echilibrul in condiţiile de răspuns la fluctuaţiile normale ale mediului său extern;
• se minimizează, astfel, şi riscul potenţial faţă de mediul inconjurător.

Utilizarea eficientă a capitalului uman şi natural. Randamentele de transformare a resurselor sunt definitorii pentru posibilităţile de a satisface cerinţele acestui criteriu. Trebuie aleasă, în mod evident, tehnologia corespunzătoare randamentului care minimizează impactul activităţilor industriale faţă de mediul inconjurător. Impactul poate fi apreciat prin cantitatea de deşeuri evacuate în mediu.

O exprimare sintetică a acestui criteriu se poate face sub forma minimizării consumului de resurse şi a maximizării rezultatelor economice.

Echitatea are mai multe semnificaţii şi anume:

– distribuţia proporţională a cheltuielilor legate de protecţia mediului înconjurător între segmente diferite ale populaţiei sau între ţări diferite; existenţa săracilor şi a bogaţilor, în acelaşi spaţiu economic, complică respectarea criteriului, sărăcia accelerând degradarea mediului inconjurător; la nivel global, criteriul echităţii presupune că ţările dezvoltate, care au ponderea cea mai ridicată in totalul fenomenului de poluare, să suporte cea mai mare parte a costului protecţiei mediului;

• echitatea intre generaţiile umane:  calitatea factorilor de    mediu, gestiunea resurselor neregenerabile, acumularea deşeurilor (in special, a celor radioactive) etc. privesc, în egală măsură, atât generaţiile prezente, cât şi pe cele viitoare;
• egalitatea ţărilor cu privire la dreptul de a realiza procesele industriale cu tehnologii curate şi resurse regenerabile de producere a energiei;
• transferul de tehnologie devine, astfel, o condiţie a dezvoltării durabile.

In proiectul Europa Durabilă – 2010, elaborat în anul 1995 conform metodologiei stabilite de Institutul din Wuppertal – Germania, la orizontul anului 2010, pentru mai mult de 30 de ţări europene, pot fi considerate certe următoarele aspecte:

• închiderea ciclurilor de producţie; rate mari de refolosire şi reciclare, extinderea utilizării ambalajelor returnabile;
• reducerea utilizării combustibililor  fosili,   conservarea  energiei,   diminuarea activităţii sectoarelor energointensive, perceperea de eco-taxe;
• îmbunătăţirea calităţii materialelor; timp de viaţă prelungit al produselor;
• scăderea intensităţii transportului.

Energia şi resursele neregenerabile fiind resurse globale, sunt stabilite criterii limitative pentru fundamentarea politicilor naţionale, bazate pe spaţiul ambiental (ecologic).

Spaţiul ambiental naţional disponibil se defineşte, ca fiind spaţiul ce revine unui locuitor al Europei ( prin împărţirea suprafeţei continentului la numărul total de locuitori ai acestuia), înmulţit cu numărul locuitorilor ţării de referinţă.

Lucrarea Towards Sustainable Europe (Amsterdam, 1995), jalonează tendinţele globale la orizontul anului 2010 (Tabelul 7.1.)

Tendinţele din tabelul 7.1. sunt stabilite pornindu-se de la următoarele argumente:

1. limitarea creşterii temperaturii aerului, ca urmare a efectului de seră, până la t = 2°C în anul 2010;
2. viteza de creştere a temperaturii va fi Δt < 0,1 °C/deceniu;
3. emisia globală maximă de CO₂, înainte de anul 2010, se va situa la cel mult 2 Gt;

d) recomandarea a corespunde pentru o limită superioară de 450 ppm  CO₂ în atmosferă si ţine seama de cantitatea de CO₂ acumulată deja în atmosferă; recomandarea c limitează emisia de CO2 în funcţie de capacitatea de absorbţie a ecosistemului mondial.

1. Posibiltati de operaţionalizare  pentru o dezvoltare durabilă.

Capitalul comunitar.

Ţinând seama de caracteristicile geografice (zonă depresionară pe valea unui râu), naturale, economice (monoindustrie legată de mineritul carbonifer), demografice şi sociale, analiza sistemului considerat, prin prisma dezvoltării durabile, se realizează cu ajutorul noţiunii de capital comunitar.

Capitalul comunitar poate fi definit ca o sumă de capitaluri: natural, uman, social şi construit, care interacţionează furnizând comunităţii bunuri şi servicii, şi pe care comunitatea se bazează pentru a-şi continua existenţa.

Deşi noţiunea de capital vine din sfera bancară (capital financiar) sau industrială (capital material), extrapolarea şi aplicarea sa la evaluarea durabilităţii, este justificată şi utilă, luând în considerare caracterul interdisciplinar al dezvoltării durabile.

Toate cele patru tipuri de capital au următoarele trăsături comune:

• sunt necesare funcţionării comunităţii;
• trebuie administrate de comunitate;
• în mod neintrerupt, este necesară protejarea, întreţinerea şi corectarea evoluţiei

Elementul fundamental pentru ansamblul numit capital comunitar îl constituie capitalul natural, compus din: resurse naturale, servicii oferite de ecosistem şi frumuseţea naturii (resurse estetice).

Resursele naturale includ tot ceea ce oferă natura sau ceea ce poate fi preluat din natură pentru a asigura existenţa şi evoluţia comunităţii: energia solară, aerul respirabil, protecţia la razele ultraviolete, apa, ploile necesare recoltelor, văile fertile ale râurilor, plantele, animalele, materialele, existente în sol (nutrienţii pentru agricultură, materiale de construcţie, anumite zăcăminte utile existente la suprafaţa solului) şi în subsol (combustibili fosili, metale, minerale diverse). Toate aceste resurse pot fi utilizate, unele în stare brută, iar altele în urma unor procesări industriale. Rezultatul final se concretizează într-un produs util şi un material deşeu.

Serviciile ecosistemului reprezintă procesele naturale pe care se bazează existenţa şi evoluţia comunităţii. O suprafaţă standard de sol dintr-o fermă agricolă poate produce plante alimentare sau plante industriale care satisfac necesităţi umane esenţiale. Terenurile umede realizează filtrarea apei şi preiau în mare măsură surplusul de apă în cazul inundaţiilor. Estuarele asigură habitatul crustaceelor şi a altor specii de faună şi floră marină utilizate de om. Pădurile asigură filtrarea aerului, stabilizarea solului, reglarea climei şi protecţia impotriva inundaţiilor. Polenizarea, răspândirea seminţelor, controlul insectelor şi ciclurile nutritive sunt servicii furnizate de natură, care consolidează pânza vieţii terestre. Dacă mediile care favorizează aceste procese sunt utilizate în limitele relaxării naturale (reechilibrării prin autoorganizare), iar procesele nu sunt perturbate, serviciile oferite de ecosistem pot funcţiona pe un timp nelimitat. Dacă nu se respectă legile de evoluţie ale ecosistemului (erodarea solului şi pierderea nutrienţilor esenţiali, sedimente excesive şi colmatarea terenurilor umede, tăierea neraţională a pădurilor -reducerea biodiversităţii, navigaţia costieră şi pescuitul intensiv), apar fenomene de degradare şi epuizare ireversibile, iar posibilităţile de reechilibrare, fie sunt foarte costisitoare fie nu mai există.

Resursele estetice sau frumuseţea naturii constituie o componentă a capitalului natural, greu de cuantificat, dar care contribuie considerabil la ameliorarea calităţii vieţii fiind esenţială pentru turism şi recreaţie, activităţi, care oferă baza economică pentru anumite comunităţi. Aranjamentele florale de la ferestrele sau din grădinile locuinţelor, peisajele montane, atmosfera litorală, parcurile umbroase în zilele caniculare de vară, cântecul păsărilor, strălucirea stelelor în nopţile senine de iarnă, toate sunt părţi ale resurselor estetice.

Capitalul uman si social este element constitutiv al capitalului comunitar şi este compus din două subsisteme : capitalul uman (populaţie) si capitalul social (relaţii sociale).

Capitalul uman este o sumă a calităţilor personale ale indivizilor din comunitate: calificare profesională, abilităţi, sănătate fizică si psihică, educaţie, spirit si concepţii comunitare.

Capitalul social include relaţiile din cadrul comunităţii şi modul de interacţiune şi de raportare a membrilor comunităţii. La scară redusă, capitalul social este reprezentat de relaţiile familiare, prieteneşti, de vecinătate, de colegialitate. La scara comunităţii, capitalul social reprezintă: relaţiile dintre comunitate şi diferite organizaţii (comitete voluntare, grupări profesionale, sindicate, partide, fundaţii, asociaţii civice), disponibilitatea grupurilor de locuitori de a forma structurile de conducere şi de coordonare ale comunităţii, abilitatea unor indivizi de a forma companii care să producă bunuri şi servicii necesare comunităţii, capacitatea de amorsare a interesului comun pentru soluţionarea problemelor şi buna funcţionare a comunităţii.

Capitalul construit reprezintă totalitatea structurilor construite de omenire pe baza capitalului natural cu concursul capitalului uman şi social. Capitalul financiar (credite şi debite în comunitate), autostrăzile, podurile, căile ferate şi navale, resursele informatice, echipamentul industrial greu, construcţiile industriale şi publice, casele şi blocurile de locuit, bunurile manufacturate, alimentele, îmbrăcămintea, toate sunt părţi ale capitalului construit. Sunt incluse aici şi o serie de bunuri care nu pot fi considerate strict necesare, dar la care, populaţia ţărilor dezvoltate, nu se gândeşte să renunţe, cum ar fi: maşini de spălat rufe si vase, autoturisme, telefoane, calculatoare şi alte articole de lux.

Comunitatea durabilă acţionează în sensul protejării acestor capitaluri şi ameliorării funcţionării lor, în scopul asigurării unei bune calităţi a vieţii pentru toţi membrii comunităţii. A investi capital înseamnă şi a-1 administra în sensul majorării valorii sale, astfel încât capitalul să ofere beneficii atât în prezent cât şi în viitor. Când se investeşte capital monetar, interesul este ca acesta să crească, lucru măsurabil prin profitul obţinut. Când se investeşte în capitalul natural, uman sau social, majorarea valorii este mai greu de cuantificat.

• Educaţia copiilor, măsuri de sănătate preventive, asigurarea „coşului zilnic de cumpărături”, obţinerea bunăstării    prin   munca   proprie,    perfecţionarea   calificării lucrătorilor, dezvoltarea relaţiilor de colaborare şi pace cu alte naţiuni, sunt exemple de investiţii in capital uman şi social, cu rezultate atât în plan economic cât şi în plan socio-
• Păstrarea calităţii solului în fermele agricole, protejarea suprafeţelor umede,
  prevenirea poluării, utilizarea resurselor într-un ritm inferior regenerării lor, administrarea
  ecologică a deşeurilor, sunt exemple de investiţii în capital natural.

O comunitate durabilă trebuie să-şi administreze capitalul în sensul majorării capacităţii acestuia de a suporta evoluţia viitoare a comunităţii. Partea cea mai dificilă în edificarea dezvoltării durabile este modificarea conştiinţei. Până acum a fost adoptată filosofia luptei pentru stăpânirea naturii, cu efectele care se văd. De acum trebuie să ne obişnuim cu ideea conlucrării cu natura, cunoscându-i legile, respectându-i şi protejându-i evoluţia.

Concepţia durabilă presupune ca fiecare individ să-şi realizeze interesul personal trăind în interesul capitalului comunitar. Adică, să obţină beneficii personale în măsura în care contribuie la majorarea capitalului comunitar.

Pentru a se conecta sinergic la dezvoltarea durabilă capitalul comunitar trebuie să acţioneze în trei direcţii principale:

• asigurarea portanţei durabile;
• asigurarea utilizării eficiente a capitalului comunitar;
• asigurarea echităţii.

Portanţa durabilă se poate defini succint drept populaţia care poate fi suportată un timp nelimitat de către sistemul suport. In termeni ecologici, ecocapacitatea (portanţa durabilă) unui ecosistem este dată de mărimea populaţiei şi amploarea activităţilor antropice aferente, care pot fi suportate un timp nelimitat pe baza resurselor şi serviciilor disponibile ale ecosistemului suport. Deci, dezvoltarea durabilă în limitele unui ecosistem, presupune evaluarea următorilor factori:

• mărimea resurselor şi ritmul serviciilor disponibile în ecosistem;
• mărimea populaţiei şi amploarea activităţilor care afectează ecosistemul;
• mărimea resurselor şi serviciilor consumate de fiecare individ.

Portanţa durabilă nu se referă numai la capitalul natural, ci şi la capitalul uman, social şi construit. Cuantificarea portanţei durabile, în aceste cazuri este mai greu de realizat, dar conceptul de bază este acelaşi – consumul oricărui tip de capital trebuie să se facă într-un ritm mai lent decât regenerarea sa.

• O comunitate în care copii locuiesc în condiţii insalubre, sunt deficitar educaţi, insuficient hrăniţi şi îmbrăcati, işi erodează capitalul uman.
• O comunitate în care calitatea interacţiunilor sociale se degradează spre pierderea încrederii reciproce, a respectului şi a toleranţei, işi erodează capitalul social.
• O comunitate în care clădirile, şoselele, podurile, parcurile, facilităţile energetice, reţelele fluidice utilitare (apa, gaz, termoficare, canalizare) şi capacitatea de procesare a deşeurilor, sunt în declin, îşi erodează capitalul construit.

In contextul dezvoltării durabile, portanţa durabilă reprezintă mărimea populaţiei şi amploarea activităţilor antropice aferente care pot fi suportate un timp nelimitat, pe baza resurselor şi serviciilor disponibile în sistemul suport, compus din capitalul natural, social, uman şi construit.

Utilizarea eficientă a capitalului comunitar presupune minimizarea consumului de resurse şi servicii, maximizarea fluxurilor informaţionale şi maximizarea eficienţei proceselor din cadrul componentelor capitalului comunitar.

Echitatea, în contextul dezvoltării durabile, este asigurată, dacă fiecare individ are drepturi similare, şanse şi posibilităţi de acces la toate formele de capital comunitar.

Echitatea inter-generaţională presupune realizarea unui echilibru intre satisfacerea necesităţilor membrilor actuali şi viitori ai comunităţii. Conceptul nu presupune ca membrii actuali ai comunităţii trebuie sa-si neglijeze necesităţile curente, ci faptul că este necesară o partiţionare raţională între satisfacerea necesităţilor prezente şi asigurarea unor rezerve de disponibilităţi pentru satisfacerea necesităţilor viitoare.

Echitatea intra-generaţională se sprijină pe ideea că orice om, din orice parte a planetei, are aceleaşi necesitaţi de bază, care trebuie luate în considerare pentru asigurarea dreptăţii între membrii populaţiei umane. Prezervarea (sau acordarea) drepturilor umane de bază şi satisfacerea necesităţilor umane de bază sunt forţele propulsoare fundamentale care ar trebui respectate în tranzacţiile economice, în interacţiunile sociale şi în consumul resurselor.

2. Criterii de alegere a indicatorilor dezvoltării durabile.

Indicatorul poate fi definit ca un mijloc de a evidenţia un rezultat sau o condiţie. Rolul indicatorului este de a verifica modul de funcţionare a sistemului vizat şi direcţia în care trebuie acţionat pentru a obţine rezultatul dorit. Deşi varietatea indicatorilor este multiplă, totuşi se pot stabili o serie de trasături comune:

– Un indicator util trebuie să fie relevant; adică să scoată în evidenţă informaţia solicitată despre sistem.

– Un indicator util trebuie să fie uşor de înţeles şi de interpretat, de către orice individ nu numai de către experţi.

– Un indicator util trebuie să fie verosimil; adică informaţia furnizată de indicator să fie corectă şi să permită stabilirea unor concluzii valabile.

– Un indicator util trebuie să ofere informaţia în intervalul de timp necesar luării unor măsuri pentru corectarea funcţionării sistemului.

Indicatorii dezvoltării durabile ai unei comunităţi respectă aceste trăsături comune, răspunzând în plus unor criterii specifice scopului lor – de a puncta interconexiunile dintre schimbările din economie, mediu şi societate, favorizând alegerea modului de acţiune necesar evoluţiei durabile, pe termen lung, a comunităţii, din punct de vedere economic, social şi ambiental:

– Să evidenţieze efectele asupra portanţei durabile.

– Să puncteze interdepedenţa dintre buna funcţionare a componentelor comunitare: economică, socială şi ambientală.

– Să poată fi utilizat de toţi membrii comunităţii.

– Să fie centrat pe obiective cu perspectivă mare de timp

– Să poată cuantifica măsura în care durabilitatea locală nu provoacă degradarea durabilităţii altor comunităţi sau a durabilităţii globale

Evaluarea indicatorilor se realizează pe baza unor întrebări – obiectiv [Maureen Hait], formulate astfel încât să poată evidenţia în ce măsura indicatorul este bun şi util:

1. Indicatorul se adresează portanţei durabile a resurselor naturale – regenerabile şi neregenerabile, locale şi nelocale – pe care se bazează funcţionarea comunităţii?

Alegerea indicatorului se realizează în funcţie de resursele naturale specifice fiecărei comunităţi. Dacă este vorba de o comunitate dintr-o zona montană împădurită, cu râuri şi lacuri, indicatorul va viza: rata tăierilor de copaci în comparaţie cu rata plantărilor sau regenerării naturale a pădurii, ritmul de culegere a plantelor şi fructelor de pădure în comparaţie cu ritmul de refacere naturală, ritmul pescuitului în comparaţie cu ritmul repopulării apelor cu peşti.

O zonă minieră în care zăcământul util este vital pentru economia comunităţii, poate avea ca indicator utilizarea ciclică a acestei resurse neregenerabile.

2. Indicatorul se adresează portanţei durabile a serviciilor ecosistemului (local, din surse situate la distanţă, global), pe care se bazează comunitatea?

La aceasta întrebare răspund indicatorii care se referă la exploatarea durabilă a pădurilor, terenurilor agricole, suprafeţelor de apă, crescătoriilor de peşti.

3. Se adresează indicatorul portanţei durabile a calităţilor estetice – frumuseţea şi vitalitatea naturii – în măsura importanţei lor pentru comunitate?

Pentru o comunitate, a cărei economie se bazează pe turism, indicatorul trebuie să exprime numărul turiştilor care pot vizita zona periodic fără a degrada calităţile acesteia.

4. Se adresează indicatorul portanţei durabile a capitalului uman al comunităţii- calificările, abilităţile, sănătatea şi educaţia populaţiei din cadrul comunităţii?

Un indicator care măsoară rata absolvenţilor de studii superioare sau raportul dintre absolvenţii de liceu şi elevii care au început liceul, este o măsura a capitalului uman oferind informaţii asupra nivelului educaţiei în comunitate.

5. Indicatorul se adresează portanţei durabile a capitalului    social comunitar – conexiunile indivizilor din comunitate: relaţii familiare, prieteneşti, de vecinătate, de colegialitate, grupuri sociale sau profesionale, afaceri, administraţie şi abilitatea de a coopera, conlucrarea şi interacţiunea în beneficiul comunităţii?

Un indicator care măsoară rata participării la vot sau numărul acţiunilor voluntare în folosul societăţii, cuantifică sugestiv conexiunile dintre membrii comunităţii.

6. Evidenţiază indicatorul portanţă durabilă a capitalului construit al comunităţii – produse ale activităţii umane (clădiri, parcuri, locuri de distracţie, infrastructura şi informaţie) necesare calităţii vieţii şi abilitatea comunităţii de a menţine şi îmbunătăţi aceste produse cu resursele existente?

Capitalul construit este un produs al capitalului natural şi al capitalului social, deoarece materialelor brute, pentru a deveni produse manufacturate sau obiecte construite, trebuie să li se asocieze calificarea, abilitatea şi cooperarea umană. De aceea un indicator al capitalului construit trebuie să vizeze aceste aspecte. Un indicator, care măsoară cantitatea deşeurilor generate, poate fi punctat pentru capitalul construit. Exista posibilitatea ca un indicator să evidenţieze mai multe laturi ale capitalului comunitar. Un indicator de genul „Numărul   caselor  noi,   construite  prin  utilizarea  materialelor  de  construcţie  durabil realizate” va primi un punct pentru capitalul construit şi un punct pentru capitalul natural.

7. Este capabil indicatorul să furnizeze o vedere pe termen lung asupra evoluţiei comunităţii?

Indicatorul dezvoltării durabile trebuie sa ofere posibilitatea măsurării progresului realizat pentru un obiectiv stabilit pe termen lung. De exemplu, indicatorul „numărul locurilor de muncă plătite cu salarii adecvate” nu furnizează o perspectivă asupra comunităţii, deoarece nu evidenţiază de câte locuri de muncă este nevoie. Un indicator care măsoară o tendinţă pe termen lung este „procentul din populaţie care are locuri de muncă adecvat plătite”, deoarece oferă informaţii asupra procentului din populaţia totală care necesită locuri de muncă.

8. Este capabil indicatorul să evidenţieze diversitatea economică, socială sau biologică din comunitate?

Un sistem economic, social sau ambiental divers, rezistă mai bine la stress decât un sistem omogen. O comunitate a cărei economie se bazează pe un singur tip de industrie este mai puţin stabilă şi durabilă decât una a cărei economie este diversificată. O zonă monoindustrială se degradează mai uşor şi există posibilitatea de a fi supusă stressului ambiental, în comparaţie cu o zonă cu obiective industriale diverse, cu agricultură şi cu activităţi turistice performante. Trebuie făcută precizarea că termenii, diversitate economică, diversitate socială, diversitate culturală şi biodiversitate, nu sunt indicatori ai durabilităţii.

Pot fi consideraţi indicatori ai diversităţii, de exemplu, următorii termeni: numărul industriilor diferite din comunitate, numărul locurilor de muncă cu diferite nivele de salarizare şi numărul diferitelor pasări din inventarul anual al pasărilor.

9. Este capabil indicatorul să evidenţieze utilizarea eficientă a capitalului comunitar?

In acest caz indicatorul trebuie să măsoare gradul de inchidere a ciclurilor de producţie, mărimea ratelor de refolosire şi reciclare, extinderea utilizării ambalajelor returnabile sau biodegradabile, majorarea eficienţei utilizării resurselor, îmbunătăţirea calităţii materialelor; timp de viaţă prelungit al produselor.

lO. Indicatorul oferă posibilitatea aprecierii echităţii – fie între actualii rezidenţi ai comunităţii (echitate intra-generaţională), fie intre rezidenţii actuali şi cei viitori (echitate inter-generaţională)?

O măsură a echităţii intra-generaţionale ar fi stabilirea, diferenţei dintre veniturile celor 20% din populaţie care se află la partea superioară a grilei veniturilor şi 20% din populaţie care se află la partea inferioară a grilei veniturilor.

Ca o măsură pentru echitatea inter-generaţională se poate alege procentul terenului agricol fertil rămas în regiune. Acest indicator oferă o imagine asupra posibilităţilor generaţiilor viitoare de a utiliza terenul, fie pentru a-şi produce hrana şi îmbrăcăminte, fie pentru satisfacerea altor necesităţi.

ll. Indicatorul este înţeles şi uşor de utilizat de către audienţa căreia i se adresează?

Deşi indicatorii sunt concepuţi de experţi, sensul lor trebuie făcut familiar membrilor comunităţii, astfel încât aceştia să-1 poată interpreta şi utiliza, luând deciziile benefice pentru comunitate. Indicatorii tradiţionali realizează o cuantificare monodimensională, vizând un singur aspect caracteristic comunităţii, cum ar fi: calitatea aerului, calitatea apei, numărul locurilor de muncă. Un indicator al dezvoltării comunitare durabile trebuie să pună în evidenţă legăturile existente între diferitele arii de acţiune ale comunităţii. Următorii trei indicatori se referă la acest aspect.

12. Indicatorul măsoară legătura dintre economie şi mediu?

Un exemplu de astfel de indicator este ,,numărul turiştilor care poate fi suportat de mediul local”.

13. Indicatorul măsoară legătura dintre mediu şi societate?

Indicatorul ,,procentul gospodăriilor care utilizează plante native (plante selectate natural, care nu solicită lucrări agricole pretenţioase – irigaţii, fertilizări şi pesticide)” este un indicator care stabileşte legătura ]ntre mediu şi bunăstarea socială.

14. Indicatorul măsoară legătura dintre societate şi economie?

Un exemplu de indicator care leagă aspectele economice şi sociale poate fi ,,numărul locurilor de muncă plătite cu un salariu care include şi beneficiile educaţionale”.

15. Indicatorul stabileşte în ce măsură obiectivul dezvoltării durabile a unei comunităţi afectează negativ durabilitatea altei comunităţi sau durabilitatea globală?

Acesta este un indicator de excludere. Nu este posibilă dezvoltarea durabilă a unei comunităţi, care face nedurabilă evoluţia altei comunităţi sau evoluţia globală, pozitiv la primele 14 întrebări, conferă un punct indicatorului de evaluare ales. Deci scorul maxim pentru un indicator ar fi de 14 puncte. Puţini indicatori pot acumula mai mult de 8 puncte, deoarece este foarte dificil de conceput un indicator care să măsoare simultan toate cele şase tipuri de capital comunitar, evidenţiind şi legăturile dintre economie, societate şi mediu.

3. Comparaţie intre indicatorii tradiţionali şi indicatorii dezvoltării durabile.

Şi înainte de apariţia conceptului dezvoltării durabile, comunităţile au utilizat diferiţi indicatori pentru evaluarea comparativă a funcţionării sistemului. Aceşti indicatori tradiţionali se adresau de obicei la o singură componentă a capitalului comunitar neglijând interacţiunile.

Evoluţia unei comunităţi este condiţionată de interacţiunile care au loc, atât în interiorul subsistemelor comunitare, cât şi între aceste subsisteme.

După cum se vede din figură, comunitatea nu are componenţe izolate pentru mediu, economie sau societate; există legături şi interacţiuni complexe între aceste domenii. Abordarea tradiţională, care analizează câte o componentă separată, oferă soluţii la probleme individuale. Apare posibilitatea ca o componentă să fie îmbunatăţită iar celelalte degradate – rezultând percepţia eronată, conform căreia calitatea ambientală, vitalitatea economică şi bunăstarea socială sunt incompatibile. De exemplu, pentru a-şi majora profiturile, o companie poate concedia lucrătorii sau să-şi mute producţia în altă ţară cu mână de lucru mai ieftină. Ceea ce rezultă a fi bun pentru companie, afectează negativ segmentul social al comunităţii prin diminuarea numărului rezidenţilor care au de lucru.

Dezvoltarea durabilă impune o viziune integratoare asupra evoluţiei comunităţii, solicitând indicatori multidimensionali care să reliefeze legăturile dintre economia, ambientul şi societatea comunitară.