Cu critica doctrinei elitei Vestului a intervenit istoricul şi filosoful arab Ibn Haldun (13321406). În cartea Exemple instructive si divanul comunicărilor despre zilele arabilor, perşilor si barbarilor şi a contemporanietăţilor sau care au o puterea mare (pe scurt Istoria mare). Două capitole din această carte sunt consacrate istoriei de formare şi dezvoltare a civilizaţiei (statului), rolul factorilor economici în acest proces.
În baza îmbinării abordărilor normative şi raţionaliste, Ibn Haldun evidenţiază interrelaţia dintre fenomene şi dezvăluie conţinutul legilor naturale şi tipurilor naturale ale activităţii care creează avuţia şi satisface necesităţile crescânde a populaţiei (în esenţă pentru prima dată vorbeşte despre legea necesităţilor crescânde a oamenilor).
La modalităţile „naturale de acumularea avuţiei „el atribuie munca în agricultură, meşteşugul şi comerţ.
La modalităţile naturale la care apelează statul (rege) se referă impozite, comerţul de monopol al statului, confiscări judecătoreşti şi captura de război.
În legătură cu aceasta, el determină statul ca aparat de asuprire a poporului propriu. În urma creşterii necesităţilor (îndeosebi a obiectelor de lux), el măreşte impozitele şi prin aceasta micşorează spiritul întreprinzător al populaţiei şi în consecinţă posibilitatea de a plăti impozitele, care constituie baza economică a statului. Şi cu cât statul măreşte impozitele cu atât mai mult slăbeşte el însuşi, „până când nu dispare, cum dispare focul în luminar când se termină uleiul şi luminarul se stinge”.
Dezvoltarea relaţiilor marfa-bani determină necesitatea producţiei sub formă de marfa şi dezvoltarea comerţului. Deci avuţia îmbracă nu numai forma naturală, dar şi de marfă şi bani.
În legătură cu aceasta, Ibn Haldun a atras o mare atenţie asupra categoriilor producţiei de mărfuri, aşa cum sunt preţul, comerţul, profitul, banii. Preţul pe piaţă este determinat de corelaţia ofertei şi cererii.
În partea cererii, preţul depinde de utilitatea şi raritatea lucrului, din partea ofertei depinde de munca cheltuită – prezentă şi trecută. Prin aceasta el completează şi dezvoltă studiul lui Aristotel despre importanţa muncii pentru „comensurarea mărfurilor”. Ce priveşte banii, spre deosebire de Aristotel care consideră că banii sunt rezultatul dezvoltării schimbului, Ibn Haldun, fiind de partea teoriei nominaliste a banilor şi atribuindu-le forma teologică, consideră că banii sunt creaţi de Dumnezeu pentru efectuarea funcţiei de măsurare a plăţii şi acumularea avuţiei în forma bănească (aur şi argint).
Cât priveşte comerţul, atunci el este unul dintre primii economişti care a considerat că comerţul este modalitatea de acumulare a avuţiei prin obţinerea profitului, care apare ca diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare a mărfurilor ca rezultat al creşterii cererii asupra lor.
Prin aceasta Ibn Haldun a arătat că avuţia se creează nu numai în sfera de producţie, dar şi în sfera de circulaţie. Această descoperire, de rând şi cu importanţa aurului şi argintului, ca formă a bogăţiei a fost pusă la baza formării doctrinei noi a Vestului – doctrina mercantilistă.
