Prin creşterea economică sau dinamica economică se înţelege un ansamblu de teorii şi de modele menite să evidenţieze raportul dintre o unitate din sporul de produs naţional brut (sau de venit naţional) din perioada curentă (AY) şi volumul corespunzător de produs naţional brut (sau de venit naţional) din perioada de bază (Y). prin teoriile şi modelele creşterii economice se urmăreşte conjugarea unor factori ai creşterii în diverse modele care, prin acţiunea lor, adesea cu concursul larg al statului, se asigură o creştere cât de cât stabilă a produsului naţional brut. Sunt constituite, astfel, diferite modele ale creşterii economice care se bazează pe diferite elemente ale societăţii, fie de natură economică, fie de natură socială, politică sau psihologică. Cel mai frecvent sunt luaţi drept factori ai creşterii economice: acumularea de capital şi populaţia ocupată, incluse în model sub forma sumei acumulate S sau a ratei acumulării s = S/y; investiţii, progresul tehnic şi eficienţa utilizării lor incluse în model sub forma coeficientului capitalului (K/Y). rezultanta este rata creşterii.
Pe linia cercetării de specialitate în acest domeniu, economiştii contemporani au contribuţii de seamă, ca: R.Harrod, N.Kaldor, S.Tsuru, O.Uzawa, M.Bronfenbrenner, Kossay, Pasiinetti, Solow, Duesenberry ş.a. Spre deosebire de modelul economic al lui Keynes, neokeynesiştii depăşesc, pur şi simplu, problema prevenirii crizelor şi şomajului, modelele lor fiind dinamice, în sensul că, de pildă, Harrod consideră că S = GC, adică rata economiilor să fie egală cu rata creşterii produsului naţional brut (G) înmulţită cu coeficientul capitalului (C).
Dacă pe Quesnay şi Keynes îi preocupă macroenaliza statică, pe Smith şi Ricardo îi interesa dinamica, dar microeconomică. În perioada ultimilor 50 de ani, asistăm la macroanalizele dinamice, în aproape toată literatura economică mondială. Cel de-al V-lea Congres al Asociaţiei Internaţionale a Economiştilor (Tokio, 1977) a avut ca obiect “Creşterea economică şi resursele ei”. Cu toate că în literatura economică termenul de “creştere economică” este folosit în sens larg, ca sporire a produsului şi venitului naţional, în formă absolută şi pe locuitor, inclusiv modificările de structură, în sens restrâns, ca sporire a venitului naţional pe locuitor, sau în sensuri ca acelea date de termenii de “dezvoltare economico – socială”, “progres istoric”, sau “progres economico – social”, “creşterea economică” dezvăluie cu precădere conţinutul cantitativ şi relaţiile funcţionale între variabilele implicate în acest proces, a factorilor de care depinde mărimea produsului sau venitului naţional (capital, muncă, pământ, informaţie, inovaţie, organizare, conducere, coordonare, progresul tehnic). Asupra acestuia şi-au spus părerea nu numai economiţtii Quesnay, Smith, Ricardo şi Say, dar şi economiştii rom’ni ca: I.N.Gngelescu (“Avuţia naţională a României”, 1915), A.D.Xenopol (“La richesse de la Roumanie”, 1916), V.N.Madgearu (“Evoluţia economiei rom’neşti după războiul mondial”, 1940), N.Georgescu-Roegen (“Avuţia naţională” în Enciclopedia României, 1943), L.Turdeanu (“Avuţia naţională a României”, 1947), Aurel Iancu (“Creşterea economică şi mediul înconjurător”, 1979), N.N.Constantinescu (“Economia protecţiei mediului natural”, 1976), Maria D.Popescu (“Un posibil răspuns la problemele dezvoltării”, 1985), ş.a.
Astfel, pe lângă măsurarea şi evidenţierea rezultatelor microeconomice obţinute de diferiţi agenţi economici care îşi desfăşoară activitatea la nivelul unităţilor economice, devine imperioasă necesitatea de apreciere şi activitatea agenţilor economici agregaţi, aspect sub care rezultatele activităţii economice apar sub forma celor mezo- (ramuri şi zone administrativ – teritoriale) şi macroeconomice (teritoriul naţional). Punctul de plecare în determinarea mărimii indicatorilor macroeconomici îl constituie rezultatele microeconomice, care se integrează şi suferă impactul efectelor de antrenare.
Indicatorii mondoeconomici constituie ieşirile (output) din activităţile agenţilor economici agregaţi, societatea recunoscând utilitatea acestora de a exprima multitudinea nevoilor sociale şi de a-i măsura în instituţii specializate. Pentru agenţii macroeconomici, constituie punctul de plecare pentru luarea deciziilor privind orientarea viitoare a atragerii factorilor de producţie, stabilirea dimensiunii, structurii şi calităţii cererii şi ofertei de bunuri economice. De asemenea, ei sunt utili pentru comparaţii internaţionale privind potenţialul economic, eficienţa şi competitivitatea bunurilor, produse în diverse ţări şi se stabileşte locul fiecăreia în ierarhia economiei mondiale.
Măsurarea rezultatelor de ansamblu ale economiei naţionale se fundamentează pe o anumită teorie şi concepţie metodologică. Sub acest aspect, se disting două sisteme metodologic, pe baza cărora se calculează şi se măsoară rezultatele macroeconomice – sistemul conturilor naţionale. Sistemul conturilor naţionale se fundamentează pe teoria factorilor de producţie, potrivit căreia participanţii la multiplele activităţi economice sunt recompensaţi în raport cu serviciile aduse.
Keynes a fost primul economist care a propus un mondomodel bazat pe realităţile economice interbelice, el asociind conceptele cu existensiune specific macroeconomică, instrumentele adecvate de măsurare şi corelare. În perioada de după al doilea război mondial se realizează, în plan teoretic, sinteza propriu-zisă dintre abordarea macroeconomică şi abordarea dinamică, întruchipată, la început, de neokeynesişti. Se conturează, astfel teoria creşterii economice, ca o componentă a ştiinţei economice contemporane, aflată în contact direct cu o serie de discipline conexe şi cu unele domenii pragmatice, de aplicare programată şi instituţionalizată a creşterii economice. Dintre economiştii occidentali care au abordat problematica mondodinamicii cităm pe: A.S.Lewis, R.Harrod, E.Domar, P.Solow, Franşois Perroux, G.Abraham-Frois, S.Kuznets, H.W.Arndt, W.W.Rostow, P.A.Samuelson, Raul Prebisch, Celso Furtado, P.C.Mahalanobis ş.a. Unii separă trecutul de creşterea economică de cel de expansiune economică. De pildă, Fr.Perroux consideră că prin creşterea economică se înţelege “sporirea dimensiunilor economiei naţionale, exprimată în totalul bunurilor şi serviciilor obţinute în decursul unor perioade de timp, inclusiv a amortismentului”. Dacă – continuă el – sporul cantitativ se obţine pe termen scurt, aceasta constituie o expansiune; dacă se obţine pe termen lung, atunci constituie o creştere economică.
Joseph Schumpeter a fost un proeminent gânditor care s-a ridicat în primul rând, împotriva ideii de statut staţionar, argumentând că “orice tendinţă este repetată de travaliul fantezist şi nefantezist al întreprinzătorilor care să facă lucruri diferite şi mai bine. În viziunea lui Schumpeter, “dacă vrei să înţelegi ce este “capitalismul” trebuie să priveşti înapoi cu 100 sau 150 de ani pentru a vedea procesul schimbărilor tehnologice. Inventatorul inventează. Inovatorul priveşte la profitul invenţiei sale. De aceea, figura centrală a procesului de creştere economică este la el inovatorul sau întreprinzătorul vizionar.
Creşterea tradiţională necontrolată, a fost supusă celor mai diverse critici, printre care: că ar fi mai mult micro decât macroeconomică; că ar fi mai mult naţională decât internaţională; că nu ţine seama de restricţiile protejării resurselor; că nu ar ţinea seama de restricţiile protejării resurselor că nu ar fi însoţită de decalaje de nivel şi de structuri; că ar provoca o creştere necontrolată a populaţiei; că nu ar ţine seama de poluarea naturii etc.
Ţinând seama de aceste critici, economiştii au început, din anii ’70, să înlocuiască modelele micro sau macroeconomice cu modelele globale, mondiale, care aplicate, ar duce la o creştere controlată şi armonioasă între om şi natură, între economiile naţionale şi între creşterea economică şi maximizarea gradului de civilizaţie a lumii. Aceasta a avut caracterul unei crize a gândirii economice pentru aceea că criticii teoriei şi modelelor creşterii economice tradiţionale scoteau în evidenţă fenomenele de dezechilibru, de inegalitate socială şi naţională, de poluare a naturii, de resurse etc., procedând la abordarea creşterii economiei ţinându-se seama şi de schimbările sociale, de orizontul de timp (pe mai multe decenii sau secole) şi de probleme care depăşesc limitele unor graniţe naţionale.
A început, aşadar, să fie investigată creşterea economică globală, mondială în lucrări ale O.N.U. şi organizaţiilor sale specializate (UNCTAD, ONUDI, UNESCO, FAO etc.) ale unor fundaţii ştiinţifice naţionale (Dag Hammarkgold, în Suedia şi Bariloche, în Argentina) şi internaţionale (IFDA – fundaţia internaţională pentru alternativele dezvoltării, Clubul de la Roma, Clubul de la Paris etc.).
Astfel, acestor probleme i-au fost consacrate conferinţele internaţionale ale ONU privind mediul naţional (1972), populaţia (1974), aşezările umane (1976), resursele renegociabile de energie (1981), modelele globale de creştere economică şi dezvoltare de sub egida unor organizaţii naţionale (Radovan Richta, “Civilizaţia la răscruce”, 1969; Jacques Fourastie, “Marea speranţă a secolului XX”, 1963; J.Forrestrer şi D&D Meadows, “Limitele creşterii”, 1972; M.Mesarovic şi E.Pestel, “Omenirea la răspântie”, 1974; Amilcar O.Herrera, “Catastrofă sau o nouă societate?”, 1976; Jan Tinbergen, “Restructurarea ordinii internaţionale”, 1976; D.Gabor, U.Colombo, A.King, R.Galli, “Să ieşim din epoca risipei”, 1978;
- Linnemann, MOIRA, 1977, Barry Commoner, “Cercul care se închide”, 1973, J.J.Servan – Schreiber, “Sfidarea mondială”, 1980; Fr.Perroux, “Pentru o nouă filosofie a dezvoltării”, 1981; A.Toffler, “Şocul viitorului”, 1970, N.Georgescu – Roegen, “Legea entropiei şi procesul economice”, 1971, Willy Bradt, “Nord-Sud. Un program de supravieţuire”, 1982; James Botkin, Mahdi Elmandira, Mircea Maliţa, “Orizontul fără limite al învăţării; 1981, Rodolfo Stavenhagen, “Între subdezvoltare şi revoluţie”, 1981; Alvin Toffler, “Al treiea val”, 1981; “Hrană pentru şase miliarde”, 1983; Bertrand Schneider, “Revoluţia desculţilor”, 1985; Abous Salan, “Ştiinţa, bun al întregii omeniri”, 1983; John Naisbitt, “Megatendinţe”, 1984 etc.
Lucrări privind aspecte globale ale creşterii economice s-au mai publicat şi după aceea, între care prezintă un interes “Raportul global 2000. Intrând în secolul XXI” elaborat de J.O.Barney la solicitarea preşedintelui SUA, în 1980, în 1980, raportul OCDE “Cu faşa la viitor”, în care autorii repun în discuţie problemele populaţiei, resurselor mediului, ritmului creşterii economice, comerţului internaţional.
Clubul de la Roma a fost creat în 1968 de un grup format din 70 persoane din 25 ţări, la iniţiativa economistului italian dr.Aurelio Peccei, care a încredinţat profesorului american Jay Forrester formularea tendinţelor creşterii economice la scară mondială, pentru şapte decenii viitoare. Primul raport către acest club a fost coordonat de Donella şi Dennis Meadows, Jorgen Randers şi W.Behrens de la Massachussets Institut of Technology. Acest proiect urmărea “să examineze complexul de probleme care îngrijorează pe oamenii de pretutindeni; sărăcia în mijlocul belşugului, degradarea mediului înconjurător, pierderea încrederii în instituţii, extinderea necontrolată a robotizării, nesiguranţa ocupării unui loc de muncă, înstrăinarea tineretului, înlăturarea valorilor tradiţionale, inflaţia şi alte crize monetare şi economice”.
În modelul cercetat pe baza modernă a calculatoarelor, autorii au analizat evoluţia, din 1950 până în 2030, a indicatorilor: populaţia, producţia industrială, producţia agricolă, poluarea resurselor naturale. Creşterea economică experimentală implică elemente ce se modifică în timp, greu de înţeles pentru unii care nu cunosc că în structura oricărui sistem, în numeroasele relaţii circulare, interdependente, uneori distanţele în timp dintre componentele acestuia, este adesea tot atât de importantă pentru determinarea comportării sistemului ca şi componentele însele.
Astfel de situaţii sunt, de pildă: creşterea populaţiei constituie cauza industrializării sau industrializarea este cauza creşterii populaţiei? Care este răspunzătoare pentru creşterea poluării? O producţie mai mare de alimente va duce la creşterea populaţiei şi la hrană insuficientă pentru locuitori? Dacă oricare din aceste elemente va creşte mai repede sau mai încet, ce se va întâmpla cu ritmurile de creştere ale celorlalte?
Aceste lucruri rezultă din “Dinamica industrială” a lui J.Forrester, care arăta că orice mărime care creşte exponenţial este legată, într-un mod oarecare de o buclă pozitivă de conexiune, sau de “cerc vicios” cum ar fi, de exemplu, spirala creşterii preţurilor şi salariilor. Într-o buclă pozitivă de conexiune inversă, un lanţ de relaţii cauză – efect se include în el însăşi în aşa fel încât, se subliniază în primul raport către Clubul de la Roma, creşterea oricărui element în circuit declanşează o secvenţă de modificări care are drept rezultat o creştere şi mai mare a elementului iniţial modificat.
Bucla pozitivă de conexiune inversă, dată ca exemplu, este cea care redă creşterea exponenţială a banilor, în funcţie de rata dobânzii. Aşa stau lucrurile şi cu buclele de conexiune inversă ale populaţiei şi industrializării. “Numeroasele interconexiuni – spune el în lucrarea citată – între aceste două bucle de conexiune inversă acţionează în sensul cuplării sau al decuplării ritmurilor de creştere a populaţiei şi ale industriei.
Se poate observa că buclele de conexiune inversă ale populaţiei sunt fertilitatea (+) şi mortalitatea (-) şi ale capitalului industrial, rata investiţiilor (+) şi durata medie de viaţă a capitalului. Din aceasta rezultă că informaţiile disponibile ale modelului “sunt suficiente pentru a constitui moduri de comportament valabile pentru sistemul mondial”, întrucât “structura buclei de conexiune inversă a modelului este un determinant mult mai important al comportamentului general decât numerele exacte folosite pentru a cuantifica buclele de conexiune inversă. Modificările numerice vor putea influenţa perioada unei oscilaţii sau ritmul de creştere sau momentul unei căderi, dar nu vor afecta faptul că modul de bază este oscilaţia, creşterea sau scăderea.
Din faptul că populaţia a crescut de la 1,6 miliarde în 1900 la 3,5 miliarde în 1970, că rata creşterii populaţiei creşte, trebuie dedus că aceasta va pune sistemul mondial în mişcare, în timp ce creşterea acumulării de capital industrial cunoaşte limite. “Investiţiile – se relevă în lucrare – nu pot să ţină pasul cu
deprecierea capitalului şi baza industrială se prăbuşeşte, antrenând cu sine sistemele de servicii care au devenit dependente de producţia industrială (de pildă: pesticidele, îngrăşămintele, laboratoare din spitale, calculatoare electronice şi mai cu seamă energia necesară mecanizării)”.
Din acest grafic rezultă că pentru omenirea luată în ansamblu, fără diferenţieri, s-au înregistrat creşteri mai mult decât exponenţiale, populaţia şi producţia industrială şi, în acelaşi timp, a scăzut foarte mult curba resurselor.
Care este concluzia autorilor?
Natura exponenţială a creşterii pune în evidenţă, în primul rând, că “modul fundamental de comportare a sistemului mondial este creşterea exponenţială a populaţiei şi capitalului, urmate de prăbuşire”.
Sicco Mansholt declară că “am făcut un calcul foarte simplu: “dacă am vrea ca întreaga populaţie a globului să se bucure de un nivel de viaţă comparabil cu acela pe care-l avem în Occident, dat fiind venitul mondial global, ştiţi la ce cifră ar trebui să se reducă ea? La un miliard de indivizi”.
Această creştere exponenţială, în al doilea rând, reduce resursele naturale şi, împreună cu sporirea poluării, determină aplatizarea curbei creşterii producţiei agricole şi industriale.
In al treilea rând, după părerea autorilor lucrării “limitele creşterii”, “în modelul mondial nu există o variantă unică numită tehnologie. Nu am găsit că ar fi posibil să se pună alături şi să se generalizeze indicaţiile dinamice ale dezvoltării tehnologice, deoarece tehnologii diferite provin din – şi influenţează – sectoare foarte diferite ale modelului”.
In al patrulea rând, sistemul lumii actuale “demonstrează că procesul de creştere economică lărgeşte inexplicabil decalajul absolut dintre naţiunile bogate şi naţiunile sărace ale lumii”, contradicţia dintre Nord şi Sud se accentuează, cu toate implicaţiile pe care le conţine. “În lipsa unui efort mondial – se spune în raport – decalajele şi inegalităţile de pe acum explozive, cor continua să crească. Rezultatul nu poate fi decât dezastrul, cu cât ne apropiem mai mult de limitele materiale ale planetei, cu atât mai greu va fi de rezolvat problema”, dacă la “familia de înlocuire”, cu cel mult doi copii.
În al cincilea rând, dacă tendinţele actuale de creştere a populaţiei, întreprinderii, poluării, producţiei agroalimentare şi epuizării resurselor continuă neschimbate, limitele creşterii pe planetă vor fi atinse în secolul următor. Dacă omenirea va trece la modificarea negativă a actualelor tendinţe de creştere, va fi posibilă o stabilitate mai îndelungată demoeconomică şi ecologică. Dar acest “echilibru general” sau “creşterea economică zero” (care nu înseamnă stagnare şi reproducţie simplă), ar însemna că rata creşterii populaţiei să fie diminuată prin rata mortalităţii ei, rata noilor investiţii să fie egală cu cea a amortizărilor mai mari.
În al şaselea rând, soluţia creşterii demoeconomice stopate pentru a evita persul societăţii spre catastrofă, pune în evidenţă o seamă de neajunsuri, între care, pe plan internaţional, îngheţarea decalajelor dintre Nordul dezvoltat şi Sudul subdezvoltat.
În al şaptelea rând, modul de tratare al viitorului speciei umane este, fără îndoială, pesimist. “Concluziile pesimiste ale raportului – recunosc autorii acestei lucrări – au fost şi vor continua să fie, fără îndoială, subiect de dezbateri. După părerea noastră este important să se stabilească adevărata dimensiune a crizei care stă în faţa omenirii şi nivelurile probabile de securitate pe care le poate atinge în următoarele câteva decenii”.
În al optulea rând, sistemul zegist (Zero Economic Growth) este nediferenţiat, din care cauză orice concluzie se aplică deopotrivă şi Nordului şi Sudului, cu toate că acestea se deosebesc foarte mult. Problemele grave cu care se confruntă o parte a omenirii – problemele creşterii economice – sunt implicate deopotrivă întregului sistem mondial, astfel încât toată colectivitatea mondială este supusă, fără excepţii.
Acest manifest zegist a cucerit, în special, tineretul pentru care a produce înseamnă, pur şi simplu, o viaţă plină de hărţuială, abrutizantă, fără idealuri, viaţa pe care o văd la părinţii lor. “Zegiştii sunt stângiştii care refuză sclavia metro- boulot-dodo (metro-slujbă-somn), zegiştii sunt bărboşii care cântă la ghitară şi redescoperă meritele alimentelor naturale, zegiştii sunt apărătorii mediului ambiant, cei care condamnă industria în aceeaşi măsură ca şi poluarea.
De aceea, cum spunea Erhard Eppler, ministru pentru cooperarea economică în 1972, “cantitatea ne-a adus eroare. Ne întrebăm dacă este bine ca oamenii să aibă:
- autostrăzi tot mai largi pe care să poată trece mai multe automobile;
- centrale economice tot mai mari care să corespundă unui tot mai mare consum de energie;
- un ambalaj tot mai costisitor pentru nişte bunuri de consum din ce în ce mai îndoielnice;
- aeroporturi din ce în ce mai mari pentru avioane din ce în ce mai rapide;
- un număr din ce în ce mai mare de pesticide care să asigure recolte tot mai bogate;
- şi, să nu uităm, un număr tot mai mare de oameni pe suprafaţa globului, care devine din ce în ce mai neîndestulătoare.
De aceea, o nouă tentativă a Clubului de la Roma se impunea. Aceasta a apărut, doi ani mai târziu, sub forma lucrării lui Mihailor Mesarovic şi Eduard Pestel, “Mainkind at the Turning Point” (“Omenirea la răspântie”), care a pus în circulaţie o nouă teorie şi un nou model al creşterii economiei globale – creşterea organică.
