Prin diviziunea mondială a muncii se înţeleg relaţiile care se stabilesc între statele lumii în procesul dezvoltării producţiei şi comerţului mondial, precum şi rolul şi locul fiecărui stat în circuitul mondial al valorilor materiale.
În decursul evoluţiei sale istorice, diviziunea mondială a muncii a cunoscut mai multe schimbări, ca urmare a dezvoltării economiilor naţionale, a modificării structurii acestora şi, pe baza lor, a specializării în producţie a diferitelor ţări.
Specializarea internaţională are ca scop adaptarea potenţialului economic naţional, a economiei interne, la cerinţele pieţei mondiale.
Factorii care determină specializarea internaţională a economiilor naţionale sunt:
- condiţiile naturale, care pot favoriza un anumit fel de producţie (cafea, orez, citrice, extracţia unor minereuri etc.);
- mărimea teritoriului şi a populaţiei – ţările au un potenţial diferit şi, implicit, posibilităţi diferite de a se specializa în producţie;
- nivelul aparatului de producţie şi gradul său de diversificare, inclusiv calificarea forţei de muncă, disponibilităţile de capital etc.;
- tradiţiile economice, care pot favoriza sau defavoriza specializarea în producţia de un anumit fel;
- factorii extraeconomici (războaiele, asuprirea colonială, menţinerea unor puternice rămăşiţe feudale sau a unor mentalităţi anacronice).
În actuala diviziune mondială a muncii există ţări cu grade diferite de specializare internaţională. Astfel, în partea superioară a ierarhiei ţărilor lumii se află grupul statelor care se bazează pe tehnica modernă, care au specializare internaţională de înaltă eficienţă, ceea ce le permite să deţină o pondere însemnată din totalul exporturilor mondiale. La antipodul acestora, la baza “scării ierarhice” se află ţările slab dezvoltate, a căror specializare internaţională este unilaterală şi care deţin o pondere infimă în PNB însumat în exporturile mondiale. Între aceste două mari grupări se află ţările în curs de dezvoltare şi cu nivel mediu de dezvoltare. Aceste grade diferite de specializare internaţională reflectă, în esenţă, potenţialul economic al statelor.
Caracteristică perioadei postbelice este tendinţa generală de creştere a dependenţei statelor de piaţa externă, de accentuare a interdependenţelor între ţările lumii, reflectată de creşterea cotei de export în producţia mondială, manifestată prin următoarele fenomene:
În primul rând, se constată o tendinţă de restructurare a diviziunii internaţionale a muncii, de afirmare a ţărilor în curs de dezvoltare pe piaţa produselor manufacturate. Un număr de 15 ţări în curs de dezvoltare realizează peste 80% din exporturile totale de produse manufacturate.
În al doilea rând, în deceniile şapte-opt ale sec. XX, s-a conturat o nouă structură în diviziunea internaţională a muncii: ţările dezvoltate s-au specializat în domeniile tehnicii moderne şi ultramoderne, în timp ce ţările în curs de dezvoltare devin producători şi furnizori de produse industriale de bază şi clasice.
În al treilea rând, în ţările dezvoltate se manifestă o anumită reorientare spre produsele de bază şi o creştere a coeficientului de corelaţie între industria prelucrătoare şi cea extractivă.
Aceasta se explică, pe de o parte, prin ieftinirea relativă a unor resurse în ţările dezvoltate, iar pe de altă parte, prin politica deliberată a statelor respective de limitare a dependenţei faţă de sursele de aprovizionare (în general, ţări din lumea a treia).
În al patrulea rând, se constată unele regrupări în rândul ţărilor în curs de dezvoltare, de natură să genereze restructurări în diviziunea internaţională a muncii. Astfel, după ce, începând de la mijlocul secolului al XX-lea unele ţări din Asia de Sud-Est au dezvoltat industria textilă (în urma reducerii unor astfel de capacităţi în Japonia), producătorii din Hong-Kong sau Singapore s-au orientat spre articole de modă, iar producţia textilă de serie – care solicită un volum mare de muncă inferior calificată – s-a deplasat spre ţările vecine.
În al cincilea rând, s-a conturat tot mai mult un proces complex şi contradictoriu de adaptare a diviziunii mondiale a muncii la noile condiţii de acces la resursele naturale, îndeosebi la combustibili, la modificarea radicală a raportului de schimb între principalele categorii de produse care fac obiectul comerţului internaţional.
Cu toate schimbările produse, nu a fost depăşită diviziunea muncii bazată pe schimbul inegal şi dependenţa externă, pe discriminări şi restricţii în schimbul mondial de valori.
