Introducere
Karl Marx (1818-1883) s-a născut în oraşul Trier din Germania, într-o familie înstărită, cultă, dar nu revoluţionară, de evrei convertiţi la protestentism pe motive de integrare socială. După terminarea liceului, a urmat cursurile Universităţii din Bonn, apoi la cea din Berlin, studiind dreptul, şi îndeosebi istoria şi filosofia. În 1841 prezintă o teză de doctorat în filosofie (asupra filosofiei lui Epicur). Încă din timpul studiilor universitare se asociază organizaţiei tinerilor hegelieni de stânga, la Berlin, care căutau să tragă din filosofia lui Hegel concluzii ateiste şi revoluţionare. Încă nedumerit şi nemulţumit de „platonismul” mijloacelor hegeliene, caută căi mai practice de acţiune, astfel încât în 1842 devine prim-redactor la un ziar de opoziţie (Gazeta Renană) în oraşul Kolonia, interzis de guvernul prusac în 1843, cînd ziarul este suspendat.
În anul 1843 se căsătoreşte cu Jenny von Westphalen, fiica unui aristocrat prusian şi în toamna aceluiaşi an se mută la Paris unde fondează împreună cu Arnold Ruge, o revistă radicală „Analele franco-germane”. În toamna anului 1844 îl cunoaşte pe Friederich Engels cu care rămâne prieten şi colaborator pentru toată viaţa. Cei doi au luptat împotriva diferitelor doctrine ale socialismului mic-burghez şi elaborează teoria şi tactica socialismului proletar revoluţionar sau a comunismului. În anul 1845, la cererea guvernului prusac Marx este expulzat din Paris, ca revoluţionar periculos şi se stabileşte la Bruxelles.
În primăvara anului 1847, Marx şi Engels aderă la o asociaţie secretă de propagandă cu numele de Liga comuniştilor, iar primul produs al acestui „binom teoretic” este Manifestul Partidului Comunist, publicat în 1848. În această lucrare-program este expusă noua concepţie despre lume, materialismul consecvent, care acoperă şi domeniul vieţii sociale, dialectica şi teoria luptei de clasă şi a rolului istoric de importanţă mondială a proletariatului, făuritor al societăţii comuniste. Manifestul oferă o filosofie a istoriei, în care o revoluţie comunistă era nu doar dezirabilă, ci şi demonstrabil inevitabilă. La izbucnirea revoluţiei din februarie 1848, Marx a fost expulzat din Belgia, se reîntoarce la Paris şi de acolo, după revoluţia din martie pleacă în Germania, la Kolonia, unde devine prim-redactor al ziarului Noua Gazetă Renană. În mai 1849 este expulzat din Germania, de unde pleacă la Paris, de unde este expulzat după manifestaţia din 13 iunie 1849. se mută la Londra, unde rămâne până la sfârşitul vieţii sale.
În perioada cât a stat în Anglia, Marx nu a renunţat la ideile sale revoluţionare, implicându-se în înfiinţarea în 1864, a Asiciaţiei Internaţionale a Muncitorilor (Internaţionala I) care a durat 5 ani. Opera sa filosofică, politică, socială şi economică este vastă. Astfel, în 1843 scrie „Critica filosofiei dreptului lui Hegel”; în 1844 „Manuscrisele flosofico-economice”; în 1845 „Ideologia germană” şi „Tezele asupra luiFeuerbach”; în 1846 „Mizeriafilosofiei”; în 1847 „Răspuns lafilosofia mizeriei a lui Proudhon”; în 1849 „Munca salarială şi capital”; în 1859 „Contribuţii la critica economiei politice” , în care îşi expune metoda sa de cercetare şi face o analiză istorică şi teoretică a categoriilor economice de marfă şi bani; în 1865 „Salariu, preţ, profit”; în 1875 „Critica Programului de la Gotha „.
Opera fundamentală a lui Marx este „Capitalul” cu subtitlul „Critica economiei politice” , care se compune din patru volume : volumul 1, publicat în 1867, intitulat „Procesul de producţie a capitalului”; volumul 2 şi 3 sub îngrijirea lui Engels în 1885, şi respectiv 1894 „Procesul de circulaţie a capitalului” şi „Procesul de ansamblu al producţiei capitaliste” şi volumul 4 „Teorii asupra plusvalorii”(1905-1910), după moartea lui Engels.
Opera lui Marx este un tot unitar : un întreg în care filosofia nu poate fi disociată de sociologie, politologie, etică, morală şi economie. Dincolo de mesajul socio-politic pe care lucrarea „Capitalul” îl transmite, această operă capitală intrată în circuitul literaturii clasice îl prezintă pe Marx ca pe un excelent analist, un teoretician de excepţie, un pionier al teoriei gestiunii (cartea a doua), un pionier al istoriei doctrinelor economice (volumul patru) şi unul din cei mai buni cunoscători ai literaturii economice din timpul său.
5.2. Metodologia lui Karl Marx
Karl Marx a plecat de la principiile materialismului istoric : oamenii sunt cei ce-şi făuresc istoria, lumea este materială, spiritul este un produs al materiei, iar în devenirea şi evoluţia lumii, condiţiile materiale de producţie au un rol determinant. În esenţă este vorba de un materialism dialectic în baza căruia evoluţia lumii şi raporturile economico-sociale pot fi înţelese numai în unitatea lor contradictorie.
Prezentarea lucrurilor în această manieră formează, de altfel, dimensiunea principală a stilului lui Marx : un stil critic, cu accente ironice, adesea de pamflet. Pentru a analiza critic, Marx porneşte şi se foloseşte de instrumentarul clasicilor, construieşte axiome, pleacă de la faptul concret pentru a excela pe terenul abstracţiei. În acelaşi timp, Marx ăşi construieşte un sistem noţional şi categorial propriu, sens în care anunţă câteva descoperiri, cum ar fi : dublul caracter al muncii omeneşti întruchipată în marfă; specificul mărfii-forţă de muncă; compoziţia organică a capitalului; legea acumulării capitaliste, etc. Cu aceste concepte, el operează şi construieşte într-o logică specifică, respectiv logica marxistă.
Înarmat cu o metodă şi un arsenal de mijloace proprii, Marx îşi propune, ca scop principal, desacralizarea şi demitificarea economiei şi societăţii capitaliste şi a ştiinţei economice. În căutarea „misterelor” societăţii capitaliste, Marx este preocupat să demonstreze, că în spatele raporturilor dintre lucruri stau raporturile dintre oameni. Astfel, el ajunge la o interpretare economică a istoriei şi introduce în analiză noţiunea de mod de producţie, înţeles ca unitate dialectică a forţelor de producţie şi a relaţiilor de producţie. Astfel, pentru Marx, fiecare mod de producţie este un tot supus transformărilor şi evoluţiei, este un şantier în mişcare, o verigă în lanţul istoriei. El construieşte, în acest sens, o nouă teorie a claselor sociale şi aluptei dintre clase. Noutatea, faţă de predecesori constă în definirea claselor sociale în funcţie de poziţia lor faţă de mijloacele de producţie. După acest criteriu, societatea capitalistă se împarte în două mari clase : burghezia – posesoare mijloacelor de producţie şi proletariatul – lipsit de mijloacele de producţie şi obligat, în virtutea acestei realităţi, să-şi vândă forţa de muncă, iar ca atare, relaţiile dintre cele două clase nu pot fi decât de exploatare, iar repartiţia se face în favoarea celor care posedă mijloacele de producţie, pentru că repartiţia este, înainte de toate, repartiţia condiţiilor materiale de producţie.
5.3. Teoria valorii
Marx face distincţie clară între valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb, în sensul că orice marfă este în acelaşi timp şi în mod contredictoriu, valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb. Aceasta înseamnă că analizei marxiste nu îi este deloc străin conceptul de utilitate, în sensul că o marfă nu este produsă efectiv decât dacă este utilă, dacă ea poate să satisfacă nevoile exprimate de societate. Schimbul de mărfuri nu poate fi deci considerat ca un schimb de valori de întrebuinţare, căci schimbul implică o compensaţie, o posibilitate de a găsi un echivalent. Ori, valoarea de schimb „apare înainte de toate ca raportul cantitativ, ca proporţia în care valori de întrebuinţare de un fel se schimbă pe valori de întrebuinţare de alt fel”.
Astfel, nu poate avea valoare de schimb decât un bun care satisface o necesitate, un bun care a fost obiectul unui schimb. Totuşi, Marx spune „nu schimbul este cel care reglează cantitatea de valoare a unei mărfi, ci, din contră, cantitatea de valoare a unei mărfi este cea care reglează raporturile sale de schimb”.
În acelaşi timp, o singură caracteristică rămâne comună tuturor mărfurilor, şi anume aceea de a fi produse ale muncii : „munca este unica sursă a valorii sau mai exact, însăşi substanţa acesteia”. Mărfurile ca valori de schimb nu sunt decât măsuri determinate de timp de muncă solidificat, cristalizări ale muncii. Deci, cantitatea de muncă, mărimea substanţei creatoare de valoare este cea care determină şi permite măsurarea valorii unei mărfi.
În trecerea de la muncă la valoare apare distincţia dintre munca concretă şi munca abstractă. Prima formă de muncă, aceea care are drept scop crearea obiectivului util, satisfacerea nevoilor oamenilor, este numită de Marx, muncă utilă sau muncă concretă. În acest sens, el notează : „diferitele valori de întrebuinţare sunt produse ale activităţii unor indivizi diferiţi, deci, rezultatul unor feluri de muncă individual diferite”. Cu toate acestea, mărfurile sunt şi valori de schimb, ca atare, ele reprezintă muncă identică, lipsită de deosebiri, adică munca în care individualitatea lucrătorilor este ştearsă. De aceea, munca creatoare de valoare de schimb este munca abstract-generală („toate mărfurile sunt transformate într-o substanţă identică, eşantioane ale aceleiaşi munci nediferenţiate”).
Pe de altă parte, el face diferenţiere în definirea muncii simple şi a muncii complexe. Astfel, munca simplă reprezintă o cheltuire de forţă de muncă pe care o posedă în medie în organismul său fizic orice om obişnuit, fără vreo formare specială. Despre munca complexă, Marx, spune că în cadrul acesteia se manifestă o forţă de muncă mai greu de format („o cantitate mai mică de muncă complexă este egală cu o cantitate mai mare de muncă simplă „).
În acelaşi timp, Marx admite faptul că mărimea valorii unei mărfi variază direct proporţional cu cantitatea de muncă, şi invers proporţional cu forţa productivă a muncii. Aceasta din urmă este determinată de împrejurări variate, între altele de „media de îndemânare a muncitorilor, de gradul de dezvoltare a ştiinţei şi a aplicabilităţii ei tehnologice, de combinarea socială a procesului de producţie, de volumul şi de eficacitatea mijloacelor de producţie, precum şi de condiţiile naturale”.
Valoarea unui bun este definită ca sumă a muncii indirecte şi a muncii directe. Munca indirectă, munca trecută, reprezintă cantitatea de muncă încorporată pe parcursul unor cicluri de producţie anterioare, în mijloacele de producţie folosite în cursul procesului respectiv. În ceea ce priveşte munca directă, aceasta poate fi capital variabil -munca necesară pentru reproducerea forţei de muncă) şi supramuncă, respectiv munca neplătită. Valoarea unui bun apare deci, ca sumă a capitalului constant (c), utilizat pentru producerea bunului respectiv, a capitalului variabil(v) şi a plusvalorii (p) :
M = c + v + p sau M = muncă indirectă(c) + muncă directă(v+p).
5.4. Teoria plusvalorii
Adoptând termenul de plusvaloare pentru diferenţa dintre ceea ce creează muncitorii (valoare nouă) şi ceea ce primesc ei în schimb de la patron (salariu), Marx a aşezat această categorie economică în centrul sistemului categorial al economiei de piaţă, considerând că preocuparea capitaliştilor de a obţine cât mai multă plusvaloare reprezintă însuşi scopul activităţii lor şi principalul lor stimulent. Marx a analizat plusvaloarea în afara formelor sub care apare ea la suprafaţa societăţii capitaliste (profitul industrial, dobândă, rentă) şi a demonstrat că producţia plusvalorii se realizează în deplină concordanţă cu legile obiective ale producţiei de mărfuri.
Producţia capitalistă este nu numai o producţie de valori de schimb, ci şi de plusvaloare : banii se transformă în capital; valoarea devine o valoare progresivă, crescătoare, bani care produc bani, şi ca atare, capital. În acest sens, Marx subliniază diferenţa dintre bani ca bani şi bani sub formă de capital. Forma nemijlocită a circulaţiei mărfurilor este M-B-M, însă alături de această formă există şi o altă formă, diferită de prima, anume B-M-B’, transformarea banilor în marfă şi retransformarea mărfii în bani, a cumpăra pentru a vinde. Banii care în mişcarea lor parcurg această ultimă formă de circulaţie se transformă în capital, devin capital şi sunt capital prin însăşi destinaţia lor.
În timp ce în cadrul primei forme de circulaţie, banii nu sunt decât un intermediar care permite procurarea unei mărfi diferite de cea care era deţinută iniţial, cea de-a doua formă a circulaţiei arată că obiectivul principal al capitalistului este de a face bani, este vorba despre „a cumpăra pentru a vinde, sau mai exact, a cumpăra pentru a vinde mai scump, B-M-B’ este într-adevăr formula generală a capitalului aşa cum apare nemijlocit în sfera circulaţiei”.
În forma sa pură, procesul de circulaţie al mărfurilor presupune schimb de echivalenţe; în realitate însă, lucrurile nu decurg în formă pură. În cazul în care are loc un schimb neechivalent, adică un schimb în care vânzătorul reuşeşte să vândă la o valoare mai mare, aceasta determină o schimbare în repartiţia valorii, dar nu şi o creştere a totalului acesteia. „Formarea plusvalorii, şi deci transformarea banilor în capital, nu poate fi explicată nici prin aceea că vânzătorii vând mărfurile peste valoarea lor şi nici aceea că, cumpărătorii le cumpără sub valoarea lor”.
Ţinând seama de toate acestea, Marx concluzionează : „circulaţia sau schimbul nu creează valoare”. Transformarea banilor în capital trebuie demonstrată pe baza unor legi proprii schimbului de mărfuri, luându-se ca punct de plecare un schimb echivalent, de unde contradicţia enunţată de Marx : „posesorul de bani, care nu mai există decât sub formă de cristalidă de capitalist, trebuie să cumpere mărfurile la valoarea lor, să le vândă la valoarea lor şi totuşi să obţină la sfârşitul procesului mai multă valoare decât a aruncat în el”.
Plusvaloarea apare ca diferenţă între valoarea nou creată de forţa de muncă şi valoarea forţei de muncă. În consecinţă, capitalistul dispune de două căi pentru a face să crească plusvaloarea. El poate acţiona în sensul prelungirii zilei de lucru şi se ştie că, la începutul revoluţiei industriale, aceasta a fost o cale importantă de mărire a volumului de muncă efectuată gratuit în favoarea capitalistului. Marx vorbeşte în acest caz, de producerea de plusvaloare absolută. Pe de altă parte, plusvaloarea relativă este definită astfel : „pentru a prelungi supramunca, munca necesară este diminuată prin metode care permit ca echivalentul salariului să fie produs într-un timp mai scurt. Producerea plusvalorii absolute nu afectează decât durata muncii, producerea plusvalorii relative transformă din temelii procedeele tehnice ale muncii şi combinaţiile sociale”. Plusvaloarea relativă rezultată din reducerea timpului de muncă necesar şi din schimbarea corespunzătoare în raportul de mărime dintre părţile componente ale zilei de muncă.
Pentru a caracteriza exploatarea, Marx defineşte rata plusvalorii, care este „expresia exactă a gradului de exploatare a forţei de muncă de către capital sau a muncitorului de către capitalist”. Rata plusvalorii (p’) este raportul dintre plusvaloare (p) şi capitalul variabil (v), adică p’ = p/v.
Deoarece valoarea forţei de muncă determină partea necesară a zilei de muncă, iar plusvaloarea este determinată, la rândul ei, de partea suplimentară a zilei de muncă, urmează că, plusvaloarea se află faţă de capitalul variabil în acelaşi raport ca supramunca faţă de munca necesară, adică p’ = supramunca/munca necesar. Ambele proporţii exprimă acelaşi raport în forme diferite, odată sub forma muncii materializate, a doua sub cea a muncii fluide. În cazul producţiei capitaliste, dezvoltarea forţei productive a muncii are drept scop să reducă acea parte a zilei de muncă în cursul căreia muncitorul trebuie să muncească pentru sine, pentru a prelungi prin aceasta cealaltă parte a zilei de muncă, în cursul căreia el poate să muncească gratuit pentru capitalist. În ce măsură acest rezultat poate fi atins şi fără ieftinirea mărfurilor se poate ilustra prin metodele speciale de producere a plusvalorii relative, cum sunt : cooperaţia, manufactura, maşinismul şi marea industrie.
În acelaşi timp, masa plusvalorii produse (P) este egală cu mărimea capitalului variabil avansat (V), înmulţită cu rata plusvalorii (p’), cu alte cuvinte, ea este determinată de raportul complex dintre numărul forţei de muncă exploatate în acelaşi timp, de acelaşi capitalist, şi gradul de exploatare al forţei de muncă individuale :
P = V • p’.
Masa plusvalorii exprimă mărimea absolută a exploatării capitaliste. Din această relaţie rezultă şi faptul că reducerea capitalului variabil poate fi compensată prin creşterea proporţională a ratei plusvalorii; mărimile absolute ale valorii şi plusvalorii produse de diverse capitaluri, la o valoare egală a forţei de muncă şi o rată egală a plusvalorii, sunt direct proporţionale cu mărimea componentelor variabile ale acestor capitaluri, adică cu mărimea numărului de lucrători.
5.5. Teoria capitalului
Criticând pe economiştii clasici, marx a arătat că mijloacele de producţie prin natura lor nu sunt capital. Ele devin capital numai în cadrul unor relaţii de producţie determinate, numai atunci când se află în proprietatea privată şi sunt folosite ca instrumente de însuşire a muncii neplătite a muncitorilor salariaţi. „Capitalul este o relaţie socială de producţie între capitalişti ţi muncitorii salariaţi”. Împărţirea pentru prima oară în ştiinţa economică a capitalului de către Marx în constant şi variabil şi analiza comportării acesora în producţie întregeşte imaginea asupra lui ca un raport social al producţiei.
Descoperirea de către Marx a dublului caracter al muncii întruchipate de marfă i-a dat posibilitatea să dezvolte teoria plusvalorii şi să arate rolul diferit al elementelor de producţie, al mijloacelor de producţie şi al forţei de muncă, în procesul de producţie. Capitalul constant este „acea parte a capitalului care se transformă în mijloace de producţie, adică în materii prime, materii auxiliare şi mijloace de muncă şi nu-şi schimbă mărimea valorii în procesul de producţie”. Ea reproduce propriul său echivalent şi un excedent, plusvaloarea, care la rândul ei poate să varieze. Dintr-o mărime constantă, această parte a capitalului se transformă mereu în una variabilă. Aceleaşi componente ale capitalului, care din punct de vedere al procesului de muncă, se deosebesc ca factori obiectivi şi subiectivi, ca mijloace de producţie şi forţă de muncă, se deosebesc din punct de vedere al procesului de valorificare drept capital constant şi capital variabil. Prin împărţirea capitalului în cele două componente, Marx demonstrează că plusvaloarea se creează nu de întregul capital, ci numai de partea sa variabilă, adică de muncitori.
Raportul dintre mijloacele de producţie şi forţa de muncă este analizat de Marx, atât în expresie naturală, din punct de vedere tehnic, cât şi în expresie valorică. Compoziţia tehnică a capitalului este raportul dintre masa de mijloace de producţie utilizată într-o întreprindere şi masa de forţă de muncă ce pune în mişcare aceste mijloace de producţie. Compoziţia după valoare este raportul valoric dintre capitalul constant şi cel variabil.
Există o legătură strânsă între compoziţia după valoare şi compoziţia tehnică a capitalului, exprimată prin compoziţia organică a capitalului (k), respectiv compoziţia capitalului după valoarea determinată de compoziţia tehnică şi care reflectă schimbările survenite în aceasta din urmă : k = c/v. Caracteristic pentru capitalism, spune Marx, este creşterea compouiţiei organice a capitalului, adică cheltuirea unei părţi din ce în ce mai mari a capitalului sub formă de capital constant şi, corespunzător, a unei părţi descrescânde pentru capitalul variabil.
După felul în care capitalul circulă, după felul în care diferitele sale părţi componente ăşi transmit valoarea asupra produsului, capitalul se împarte în capital fix şi capital circulant. Marx denumeşte împărţirea capitalului în constant şi variabil, împărţire primară, deoarece ea scoate în evidenţă legături interne, esenţiale între fenomene, iar împărţirea capitalului în fix şi circulant o consideră secundară, întrucât ea are în vedere legături între formele exterioare, de suprafaţă ale acestor fenomene. Marx a fost primul economist care a definit, în mod ştiinţific, capitalul fix şi capitalul circulant, clasificare acceptată şi în prezent în ştiinţa şi practica economică.
În privinţa genezei capitalului ca valoare ce aduce un spor de valoare, Marx face distincţie între acumularea primitivă şi acumularea modernă a capitalului. Acumularea primitivă a capitalului a avut loc la începuturile economiei moderne de piaţă cu ajutorul unor mijloace extraeconomice, inclusiv folosirea violenţei, constând în despărţirea brutală a producătorilor direcţi de mijloacele lor de producţie şi formarea a două clase sociale, cu interese diametral opuse : burghezia deţinătoare de capital, proprietara mijloacelor de producţie şi proletariatul, adică muncitorii salariaţi care nu aveau altă proprietate decât capacitatea lor de muncă şi care erau subordonaţi capitalului şi capitaliştilor. Acumularea modernă a capitalului constă în sporirea treptată a volumului capitalului pe cale concentrării lui, adică pe calea acumulării unei părţi din câştigul anual şi a centralizării lui.
Prin originea şi natura lui, capitalul este, după părerea lui Marx, valoarea acumulată, fiind folosit ca instrument de exercitare a puterii economice, inclusiv ca mijloace de exploatare a muncitorilor salariaţi. Marx a insistat asupra rolului de comandă exercitat de capital şi deţinătorii lui în economia modernă de piaţă, în sensul că prezenţa lui influenţează semnificativ toate deciziile economice, începând cu folosirea resurselor, continuând cu organizarea producţiei şi terminând cu repartiţia venitului naţional între diferite categorii de agenţi economice.
5.6. Teoria reproducţiei capitalului social şi ciclul economic
Marx a combătut dogma lui Smith, adică ignorarea capitalului constant din produsul social total, precum şi teoria realizării a lui J.B. Say, care neagă contradicţiile capitalismului şi pe aceea a lui Sismondi, care susţine că nu este posibilă acumularea fără terţe persoane, idealizând mica producţie. În clarificarea problemei realizării, Marx, a pornind de la dublul caracter al muncii materializat în marfă. Datorită acestui lucru, fiecare marfă în parte, şi prin aceasta, produsul social se prezintă sub două aspecte : material şi valoric.
Sub aspect material, produsul social se compune din mijloacele de producţie şi obiecte de consum. Ca atare, producţia socială se va împărţi în două mari sectoare : sectorul I, constituit din ramurile economiei care produc mijloace de producţie şi sectorul II, format din ramurile economiei care produc obiecte de consum. Sub aspect valoric, produsul social cuprinde trei părţi : o parte care înlocuieşte capitalul constant (C), o parte care înlocuieşte capitalul variabil (V) şi o a treia parte, care reprezintă plusvaloarea (P) :
M = C + V + P.
Karl Marx deduce condiţiile realizării produsului social în cadrul reproducţiei simple şi lărgite, parte integrantă a modelului corelaţiilor între sectoarele economiei naţionale pentru ca economia să funcţioneze în mod echilibrat, face o analiză a cauzelor structurale (proprietatea privată şi riscurile pe care le comportă ea) şi funcţionale (sistemul repartiţiei venitului naţional propriu economiei moderne de piaţă, caracterizat prin puternice inegalităţi), care împiedică respectarea acestor condiţii şi generează dereglări în desfăşurarea reproducţiei sociale. În strânsă legătură cu aspectele realizării produsului social sunt analizate principalele contradicţii din economia modernă de piaţă, care stau la originea crizelor economice, precum şi a mecanismului de declanşare, desfăşurare şi depăşire a crizelor economice, respectiv fazele ciclului economic, consecinţele lor sociale. Din analiza consacrată crizelor economice de supraproducţie poate fi reţinută ideea generală conform căreia, crizele nu sunt un simplu accident din cadrul mişcării; ele decurg din însuşi procesul de acumulare şi contribuie la modificarea desfăşurării ulterioare, acţionând chiar asupra conţinutului acesteia. Criza are loc pentru că „la un moment dat, piaţa este prea mică pentru producţie”. Excesul de marfă, în raport cu cererea efectivă, se traduce prin nevânzarea unei părţi din producţie, de unde decurge o scădere a preţurilor şi a profitului, o restrângere a schimburilor, un blocaj în ciclul capitalului. Scăzând rata profitului, capitaliştii îşi diminuează investiţiile, încetează parţial sau total să-şi transforme banii în capital, iar falimentele şi concedierile se multiplică.
Pentru Marx, criza este, mai ales, momentul prielnic realizării inovaţiilor, progreselor tehnice care permit anumitor întreprinderi să iasă din criză mai puternice. Are loc, în acelaşi timp, o accentuare a concentrării, ca urmare a fuzionării, a absorbţiei întreprinderilor în dificultate, dar şi o adaptare de către întreprinderile cele mai performante, a unor procedee de fabricaţie mai perfecţionate. La rândul lor, aceste schimbări tehnice vor modifica profund desfăşurarea ulterioară a procesului de acumulare.
În modul de producţie capitalist, clasa capitaliştilor, din dorinţa de profit, transformă plusvaloarea într-un nou capital şi acumulează astfel mijloace de producţie suplimentare care îi permit să obţină şi mai multă plusvaloare, care va fi capitalizată la rândul ei. Ori, datorită progresului tehnic, această acumulare se realizează în forme noi, care modifică profund condiţiile acumulării ulterioare. Progresul tehnic are un rol determinant : crizele de supraproducţie sunt nu numai posibile, ci pot chiar să se agraveze. Aşa cum a explicat Marx, progresul tehnologic este nu numai un însoţitor al capitalismului, ci şi un ingredient vital al acestuia.
Pe de altă parte, capitalizarea plusvalorii determină schimbări calitative, o evoluţie a compoziţiei capitalului şi crearea unei armate industriale de rezervă. Şomajul este pentru Marx, consecinţă a funcţionării modului de producţie capitalist, el decurge din modificarea compoziţiei tehnice a capitalului în urma căreia se reduce relativ cererea de muncă.
