Doctrinele economice

Privind lucrurile în evoluţia lor procesuală, doctrina reprezintă rezultanta evoluţiei de la idee la gândire şi teorie economică.

Ideea economică înseamnă produsul prim de reflectare în mintea omului a realităţii economice. Situat, de la începuturile existenţei sale, în faţa ecuaţiei resurse limitate – nevoi nelimitate, ecuaţie dificilă şi adesea fără soluţii acceptabile, omul a trebuit, din capul locului, să aibă reprezentarea ideatică a economiei pentru a găsi căile şi mijloacele cele mai la îndemână şi mai eficace spre a-şi satisface trebuinţele cu minimum de efort. Este clar că suma acestor idei, cumulate în timp, nu înseamnă, ştiinţa despre economie.

Gândirea economică reprezintă procesul de reflectare activă şi raţională în mintea oamenilor a realităţii economice ca şi produsul acestei reflectări. Produsul se poate situa la niveluri diferite în funcţie de calitatea informaţiei deţinute şi prelucrate ca şi cea a „labora­torului” în care are loc procesul; o minte informată, dotată nativ şi instruită „produce” un rezultat de o calitate superioară.

Teoria economică constituie, tocmai un rezultat supe­rior al procesului de gândire. Ea este deci un elaborat care, în forma unui studiu doct, îşi propune dezvăluirea cauzelor, esenţei şi legilor de mişcare care guvernează evoluţia fenomenelor economico-sociale. Elaborarea unui asemenea studiu nu poate fi opera unor neofiţi; dimpo­trivă, este vorba de specialişti, de minţi instruite care apelează, la anumite mijloace şi adoptă metode de lucru specifice.

Doctrina economică redă, într-o primă aproximare, teoria economică activată. Este o teorie (sau un complex de teorii) care nu se mulţumeşte cu o prezentare pur scientistă abstractă, neutră a realităţii; dimpotrivă vine cu partea activă; face aprecieri, realizează jude­căţi de valoare pentru a sugera, pe această cale, proiecte de reformă; face apologia sau condamnă statu-quo-ul; raţiunea ei este de a spune ce trebuie făcut sau nu trebuie făcut. Pe scurt: teoria spune ce este; doctrina spune ce trebuie să fie sau să nu fie; teoria serveşte ca instrument de analiză; doctrina vine, prin intermediul politicii economice, să experimenteze. Dacă teoria economică uzează, în spiritul rigorilor ştiinţei, de metode empirice şi descriptive, doctrina este, în esenţă o gândire normativă; ea sugerează calea, pista pe care efortul uman trebuie consumat spre binele individual şi cel colectiv.

Cunoaşterea doctrinei economice presupune, deci, înţe­legerea atât a trunchiului ideatic, a teoriei pe care se grefează, cât şi percepţia politicii economice prin care se verifică. De aici, calitatea de întreg şi vocaţia de sinteză integratoare a studiului doctrinelor.

Denumirea doctrinei poate veni fie de la cel care în mod substanţial şi-a adus contribuţia la elaborarea ei (doctrina ricardiană, keynesistă, marxistă etc.) fie de la personalitatea politică sub conducerea căreia doc­trina respectivă a fost pusă pe rol (doctrina Reagan, doctrina Adenauer, doctrina Thatcher etc.) deşi respec­tiva personalitate nu are nici o contribuţie ştiinţifică la elaborarea doctrinei ca atare, fie, în sfârşit, de la genul de măsuri pe care îl preconizează: liberală, dirijistă, protecţionistă etc.

Două categorii economice se mai cer a fi explicitate pentru ca demersul nostru să fie cât mai transmisibil, şi anume: şcoala de gândire economică şi curent de gândire.

Şcoala de gândire economică este o formaţiune ştiinţi­fică a unor oameni de specialitate grupaţi, prin propria voinţă, în jurul unui mentor sau/şi idei directoare. Mentorul sau şeful şcolii reprezintă o personalitate consacrată, cu contribuţii ştiinţifice originale recunoscute. El îşi „alege” ucenicii pe care îi recunoaşte sau nu. Şcoala îşi propune ca, într-o manieră proprie, apelând la metode specifice, să sondeze şi să analizeze un anumit domeniu al realităţii economice. De obicei, formaţiunea ştiinţifică respectivă fondează şi fiinţează pe criteriu şi în slujba unui interes naţional. Şcoala fiziocrată a lui Fr. Quesnay a fost prin excelenţă franceză; şcoala economică clasică a fost preponderent engleză. Cunoscute prin contribuţiile lor sunt şcoala de la Cambridge (Anglia) sau, cum era cunoscută în epocă, „CIRCUS”’ avându-l ca mentor spiritual pe J. M. Keynes; şcoala de la Chicago cu liderul spiritual M. Friedman, promotoare a monetarismului; şcoala din Virginia sau „Public Choise”, a preferinţelor publice, avându-l ca protagonist pe J. Buchanan etc. Puţine şcoli au vocaţia universalului şi sunt reprezentate din perimetre teri­toriale diferite. Şcoala neoclasică a fost, în acest sens, un exemplu.

Curentul de gândire economică reprezintă un ansamblu de teorii şi doctrine economice care explică şi susţin un anumit gen al dezvoltării. Poate fi opera unei singure şcoli, de mari dimensiuni (marxismul, keynesis-mul etc.) sau, dimpotrivă, a mai multor şcoli: libera­lismul, neoliberalismul, dirijismul, economia peri­ferică, radicalismul etc.

Criterii de analiză şi apreciere a teoriilor şi doctrinelor economice

Studiul doctrinelor economice nu poate fi o întreprin­dere pur „iluministă”, de simplă cunoaştere. Doctrinele se analizează pentru ca, pe baza unor aprecieri, să se tragă învăţăminte, concluzii, sfaturi practice. În păienjenişul de idei, nu întotdeauna expuse într-o formă clară, acest lucru nu este oricând la îndemână. Pentru a facilita efortul pe o atare direcţie şi pentru o bună şi dreaptă judecată, în analiza şi aprecierea doctrinelor economice ne stă la îndemână un sistem de criterii. Încercăm să le explicăm, succint, pe cele mai reprezentative.

Criteriul epocii sau al timpului, ne arată că orice teorie sau doctrină este produsul unui timp istoric dat, al unui „segment” din evoluţia omenirii. Unei asemenea „felii” îi este specifică o anumită filozofie economică, socială, politică, religioasă; o anumită concepţie despre progres; are sau nu anumite realizări; gene­raţia timpului respectiv îşi însuşeşte un anumit sistem de valori prin prisma căruia percepe realitatea, judecă şi „construieşte”; sistem de valori surprins sintetic prin noţiunea de paradigmă. Numai o transpunere în timpul istoric respectiv poate conduce la o apreciere corectă; şi numai răspunzând la întrebări de genul: Cât de desţelenit era terenul pe care economistul în cauză a scris ? Ce plus a adus acest fapt pentru teorie şi practică? Cum a fost receptată în epocă teoria respec­tivă ? Cui a stârnit interesul, şi ce aprecieri a primit ? etc. Numai aşa vom face judecăţi pertinente. Dacă vom privi şi analiza doctrinele trecutului folosind uneltele şi, mai ales, realizările prezentului, ca termen de comparaţie, vom concluziona strâmb; moştenirea valo­roasă a înaintaşilor nu va avea şansa să se înscrie decât la rubrica unor banale locuri comune.

Criteriul interesului comunică faptul, uşor constatabil, că în spatele oricărei idei economice şi, se înţelege, cu atât mai mult al oricărei doctrine, se ascunde un interes. Interesul poate fi al unui individ, grup social, naţiuni sau, de ce nu, un interes mondoeconomic. Cunoaşterea poziţiei fracţiunii sociale din direcţia din care vine doctrina supusă analizei, faţă de valorile recunoscute a ceea ce înseamnă progres şi evoluţie, este de maximă importanţă; fără a face din contradicţia exacerbată a intereselor şi lupta de clasă – aşa cum a procedat marxismul în varianta sa asiatizată a leninismului – criteriul suprem de judecată şi „firul roşu călăuzitor” al evoluţiei societăţii.

Criteriul relaţiei naţional – internaţional porneşte de la premisa că, cel puţin în limitele actuale ale existentei umane, naţiunea şi spaţiul naţional se dove­desc a fi perimetrele optime permisibile progresului; că fiecare ţară trebuie să-şi aibă programele şi opţi­unile sale bine şi net conturate; că, în consecinţă, fiecare trebuie să-şi aibă propria sa doctrină şi nu traduceri dintr-o altă limbă. Că realitatea economică este mai „încăpăţânată” decât teoria şi că lumea tinde spre integrare, spre Casa Comună sau că relaţiile sunt de la mari la mic, de la dominanţi la dominaţi, aceste fapte nu trebuie să altereze caracterul judecăţilor. Cu doza rezonabilă de realism impusă de însăşi realitatea mozaicată sub care se prezintă lumea, ca premisă de plecare, nu vom putea aprecia totuşi şi califica drept pozitive acele teorii şi doctrine care aduc atingeri principiilor autonomiei şi suveranităţii naţionale, principii recunoscute şi statuate în Carta O.N.U.

Criteriul progresului general îmbie spre a socoti bune acele doctrine care apără valorile umane recunoscute, precum cinstea, generozitatea, moralitatea, toleranţa etc.; care se raportează la adevăr; care admit şi întreţin dialogul fertil şi confruntarea.

Criteriul finalităţii practice atrage atenţia asupra unui lucru îndeobşte cunoscut: cea care validează sau infirmă o doctrină, în ultimă instanţă, rămâne practica. Dacă viaţa economică evoluează pe o pistă al cărei traiect s-a conturat la intersecţia sugestiilor făcute de o anumită doctrină, este clar că acea doctrină va fi apreciată pozitiv.

Independenţa relativă a teoriei faţă de realitatea economică, obligă la un anumit relativism în raportarea valorilor teoretice ale doctrinei la realizările practicii economice. Această propoziţie se sprijină, înainte de toate, pe specificul relaţiei subiectiv – obiectiv în economie. Teoria şi doctrina nu pot fi decât o reflectare, o oglindă a realităţii. Dar, odată consti­tuite, ele nu mai joacă un rol pasiv; înrâuresc – aceasta le este menirea – evoluţia economiei în sensul dorit de factorul subiectiv. Apoi, se întâmplă adesea ca aceleaşi realităţi să inspire doctrine diferite, în practică nu poate fi aplicată într-un anumit timp decât una. Faptul că celelalte sunt „neproductive” nu înseamnă că sunt şi ilogice; poate veni şi timpul lor pentru a fi sau a nu fi validate. Adăugăm, în al treilea rând, că o doctrină poate fi judecată prin prisma structurii ei interne; prin realismul ipotezelor de lucru, coerenţa construcţiei, logica concluziilor etc. Un specialist al domeniului poate face asemenea aprecieri exacte, fără ca practica să verifice, post factum „rentabilitatea” efortului teoretic.

Criteriul echidistanţei obligă la a analiza orice doctrină de pe poziţii strict ştiinţifice, obiectiv, fără patimă; folosind aceleaşi instrumente de analiză şi când e vorba de Keynes şi atunci când în discuţie este Marx; plasând, pe cât posibil, efortul de apre­ciere dincolo de ideologie; evitând păguboasa suprapu­nere a dihotomiei doctrine bune – doctrine rele pe dihotomia doctrine marxiste – doctrine burgheze; judecând, altfel spus, fără resentimente, fără preju­decăţi.

Asemenea precizări le găsim necesare cu atât mai mult, cu cât noi, românii, ne aflăm într-o fază de tranziţie; de scadenţă istorică şi de schimbare de paradigmă – poate cea mai dificilă.dintre toate mutaţiile posibile; de necesară alimentare a substanţei polemice şi de înlăturare a convenţionalismelor; de trecere de la maniera justificativă de prezentare a lucrurilor la una explorativă; de luptă împotriva unor dogme, a mitului unicităţii discursului economic, a unor inerţii şi sim­boluri vechi dar şi de încercări pătimaşe de a anula în totalitate un anumit trecut cu riscul de a cădea dintr-o extremă în alta, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

Criteriul audienţei la public poate fi un indiciu al veracităţii unei doctrine. El se sprijină pe ipoteza, larg împărtăşită, că oamenii au capacitatea şi „simt” dacă mesajul doctrinar le aduce sau nu un plus de bine în viaţa lor. Priza la public poate fi însă şi înşe­lătoare; oamenii pot bate din palme de frică sau manipulaţi fraudulos pe calea unei propagande minci­noase. Istoria faptelor aduce suficiente dovezi în acest sens.

Pentru a se constitui într-o metodă de lucru, cri­teriile de mai sus nu trebuie utilizate decât ca un sistem. Concluzia finală, pentru a dobândi pertinenţa necesară, nu poate fi decât rezultanta „trecerii” doc­trinei prin toată sita criteriilor; aceasta pentru că un criteriu poate conduce spre o anumită apreciere; un altul poate pune în cauză concluzia anterior conturată. Mai adăugăm, pentru a întări susţinerea că doar sis­temul de criterii poate fi eficient, operant, că economia nu este decât o parte a realităţii sociale; că studiul ei este greu a fi prins în ecuaţii şi fără posibilitatea unor experimentări satisfăcătoare; că ea există într-un context în care politica, filozofia socială, concepţia de viaţă etc. se schimbă; că, în consecinţă, apeluri consistente la istorie, filozofie, sociologie, psiholo­gie, statistică şi matematică sunt absolut necesare. Aceasta ne face să credem că asupra instrumentarului metodologic, a criteriilor de judecată puse la dispo­ziţie, prevalează calitatea cunoştinţelor posedate; un cercetător inspirat şi instruit este întotdeauna dea­supra metodei.