Accentuarea interdependenţei dintre economiile naţionale după cel de al doilea război mondial şi înmulţirea dificultăţilor cu care se confruntă economia mondială şi implicit, economiile naţionale (creşterea incertitudinii, adâncirea decalajelor dintre ţări, înmulţirea şi agravarea crizelor globale etc) în această perioadă au ridicat noi probleme pentru specialiştii din domeniul comerţului internaţional.
R.A.Johns semnala încă în 1985 că “Datorită transformărilor istorice structurale din economia mondială, descrise înainte, a apărut un vizibil decalaj de credibilitate între teorie (autorul citat se referă la teoria liberală clasică şi neoclasică a comerţului internaţional) şi practică, încât aceasta a dus la unii (gânditori) la sentimentul că teoriile generale din trecut constituie cea mai directă formă de ficţiune în ştiinţele sociale”.
Cam în aceeaşi perioadă de final a secolului al XX-lea ţinând seama şi de schimbarea de mentalitate în rândul economiştilor contemporani, economistul britanic postkeynesist Jan Stecdman scria în 1979 că “Se poate spera în mod îndreptăţit că o îmbinare atentă de teorii care să dea o imagine mai amănunţită despre relaţiile referitoare la formarea preţurilor şi repartiţia veniturilor în cadrul unei analiza îndreptate spre predenţie, cu teorii întemeiate pe consideraţiunile keynesiste despre cererea efectivă, ar putea să ofere o înţelegere mai folositoare şi mai cuprinzătoare asupra comerţului internaţional şi a investiţiilor (externe) decât a fost oferit până acum în cadrul modelului Heckscher-Ohlin-Samuelson, dar această înţelegere rămâne să fie realizată de aici înainte”.
Prin urmare, la graniţa dintre mileniile II şi III după Christos, specialiştii în comerţul internaţional nu mai pot recepta ca suficient de relevante explicaţiile generalizatoare bazate numai pe avantajul absolut (A.Smith, secolul XVIII), numai pe avantajul relativ (A.Ricardo, secolul XIX), numai pe înzestrarea cu factori naturali de producţie (modelul H-O-S, secolul XX), etc, ci sunt nevoiţi să caute explicaţii mai plauzibile pentru problemele tot mai complexe care decurg din amplificarea comerţului internaţional în condiţiile adâncirii decalajelor dintre ţări şi a creşterii exorbitante a datoriei externe a majorităţii ţărilor în dezavoltare faţă de centrele financiare hiperdezvoltate de pe planetă.
O anumită încercare de sinteză între opinii anterior divergente încearcă economiştii francezi B.Lassudine-Duchane şi J.L.Mucchielli (1987, 1991). Ei pleacă de la ideea că la baza comerţului internaţional stau numeroase cauze. Dacă bunurile care se schimbă pe piaţa mondială ar fi identice, atunci – susţin cei doi autori – comerţul internaţional nu ar avea rost. În opinia acestora, la baza comerţului internaţional stă “cererea de diferenţă”, fie că este vorba de schimbul de produse de bază (materii prime) pe produse prelucrate (manufacturate), fie că este vorba de schimbul intraramuri, respectiv de produse similare (industriale), dar nu identice (sortimente diferite). În acest ultim caz, ei vorbesc de diferenţiere verticală (de exemplu, poşete din piele naturală şi poşete din piele sintetică) şi de diferenţiere orizontală (poşete din piele naturală, dar de culori diferite).
Luând în considerare cele mai recente contribuţii la aprofundarea teoriei comerţului internaţional, economistul francez Alain Samuelson ajunge, recent (1991), la concluzia că “Diferenţele şi asemănările sunt doi factori fundamentali ai expansiunii comerţului internaţional. Ei se combină în grade diferite după produsele şi economiile luate în considerare. Diferenţele de costuri comparative şi în dotarea cu factori de producţie rămân repere fundamentale pentru schimburile dintre economii cu un nivel de dezvoltare inegal şi pentru produsele primare. Dar, comerţul contemporan este tot mai puţin ricardian în măsura în care el este guvernat de gradul de disponibilitate şi de cererea de diferenţă, adică de factori care se raportează numai în mod secundar la costuri şi în principal la elemente calitative. Comerţul nu mai este, de asemenea, decât foarte parţial neoclasic, adică un comerţ de concurenţă pură, în măsura în care el este dominat de politicile statelor şi de strategiile firmelor transnaţionale (sublinierile lui A.S.).
Cele mai consistente schimbări care se impun în prezent şi în viitorul previzibil în teoria comerţului internaţional şi în politicile economice comerciale sunt legate de trei componente majore ale lumii contemporane şi anume: fenomenele de integrare economică zonale sau regionale (uniuni vamale, pieţe comune, sesiuni economice etc), expansiunea spectaculoasă a firmelor multi şi transnaţionale, precum şi agravarea decalajelor economice şi a subdezvoltării, pe fondul creşterii rapide a populaţiei globului pământesc şi a continuării poluării lui, precum şi în condiţiile accentuării fenomenelor de dezvordine mondială.
În momentul de faţă, reconstrucţia teoriei despre comerţul internaţional este, nu numai posibilă, dar şi imperios necesară, chiar urgentă.
Ea este posibilă, pe de o parte, datorită imensului volum de cercetări derulate în ultimele două secole şi jumătate, care constituie o promisă utilă pentru noi generalizări teoretice, iar pe de altă parte, datorită schimbării de mentalitate a specialiştilor, dispuşi într-o măsură crescândă să abandoneze exclusivismul doctrinar care i-a caracterizat în trecut, şi să admită toleranţa în gândire, dublată de rigoarea ştiinţifică, precum şi dialogul, eventual controversele constructive cu adversarii lor.
Ea este necesară, în principal, datorită schimbărilor structurale intervenite în economia mondială (înmulţirea zonelor integrate, sporirea puterii economice a firmelor transnaţionale, modificarea centrelor de putere etc), dar şi datorită restricţiilor care decurg din caracterul limitat al resurselor şi a presiunilor social- politice care se fac pentru apărarea drepturilor omului, în contextul sporirii rapide a populaţiei globului pământesc, însoţită de îmbătrânirea ei în anumite zone geografice, ca şi de combinarea poluării mediului natural).
Ţinând seama de gravitatea sfidărilor cu care se confruntă umanitatea în prezent, este necesară o gândire novatoare şi constructură care să asigure instaurarea unei noi ordini internaţionale, compatibilă cu dezvoltarea tuturor popoarelor lumii şi supravieţuirea umanităţii în pace şi stabilitate durabile, precum şi afirmarea identităţii naţionale a tuturor popoarelor.
În acest context nou şi dramatic, nu mai pot fi abordate şi rezolvate în mod corespunzător problemele comerţului internaţional, dacă ele sunt rupte de celelalte laturi ale economiei (producţia, repartiţia şi consumul de bunuri şi servicii) şi de celelalte laturi ale societăţii (politica, morala, cultura şi nivelul de trai), iar acestea împreună legate la problemele demografice şi de mediu.
Vechea schemă (şcolărească şi simplificatoare) a “mâinii invizibile”, despre care vorbea A.Smith în secolul al XVIII-lea, nu mai poate asigura înţelegerea corectă a schimburilor comerciale dintre ţări în condiţiile în care, aşa cum semnalează G.Abraham-Frois, au intervenit modificări substanţiale în relaţiile: firme-piaţă, pieţe naţionale-piaţa mondială, în sensul că, în anumite limite, “organizaţie” sau “firma” pot să eludeze anumite reguli ale pieţei care se impuneau în mod spontan, impersonal. “În ceea ce priveşte modul cum funcţionează, piaţa şi organizaţia au, evident, o trăsătură comună – arată G.Abraham-Frois; în ambele cazuri este vorba despre un mod de alocare a resurselor şi de coordonare a activităţilor economice pe calea unei combinaţii de decizii individuale.
Dar – continuă autorul citat – opoziţia, evidentă şi clară, este bazată pe perechea preţuri – reguli. În cazul “pieţei”, alocarea resurselor şi coordonarea activităţilor se realizează cu ajutorul preţului, rolul regulilor (deşi nu este exclus) fiind secundar, în timp ce în cazul “organizaţiei” (firmei) este esenţial rolul regulilor (stabilite în mod personal, deci voluntar), iar cel a preţurilor, prezente şi aici, nu este exclus, ci secundar.
Sarcinile noi şi presante ale ştiinţei economice în domeniul schimburilor economice dintre popoarele şi ţările lumii şi implicit a “dezvoltării durabile” a acestora, într-o lume capabilă să asigure pacea mondială şi drepturile fundamentale ale oricărei fiinţe umane, fără discriminare, sunt, după cum se poate observa cu uşurinţă, copleşitoare. Aceste probleme vor putea fi mai uşor rezolvate dacă cei chemaşi să facă faţă acestei complicate probleme au cunoştinţe adecvate privind istoricul acestei problematici şi al confruntărilor care au avut loc de-a lungul timpului pe această temă.
Este neîndoielnic că dacă se doreşte nu numai supravieţuirea societăţii, ci şi continuarea progresului general al umanităţii, respectiv dezvoltarea durabilă, bazată pe gospodărirea raţională a resurselor şi a mediului natural, cei care vor lua decizii în viitor vor trebui să ţină seama de avertismente, apeluri şi sugestii făcute de gânditori ca F.Perroux (“pentru o nouă dezvoltare”), J.K.Galbraith (“pentru o societate perfectă”), de nevoi de atenuare şi apoi lichidare a marilor decalaje tehnologice, economice şi sociale, a dezordinii din economia mondială (Th.de Monthrial, G.Corm, A.King, B.Schneider etc).
În acest spirit umanist, ecologic şi economic, colectivul coordonat de L.R.Brown de la World Watch Institute (SUA) arată că “Este acum evident că prăpastia tot mai adâncă dintre bogaţi şi săraci nu poate fi menţinută într-o lume în care resursele sunt comune. S-ar putea ca edificarea unui viitor durabil să nu fie posibilă fără un efort comun al celor înstăriţi de a soluţiona problema sărăciei şi a celor defavorizaţi”(8, p39).
Este vorba deci de schimbări substanţiale în organizarea economiei. “Tendinţele din ultimii ani sugerează – arată acelaşi autor – că avem nevoie de o nouă busolă morală, care să ne ghideze în secolul al XXI-lea, o busolă bazată pe principiile satisfacerii nevoilor umane în mod durabil. O astfel de etică a durabilităţii ar trebui să aibă ca piatră de temelie conceptul respectului faţă de generaţiile viitoare”(8, p39).
În legătură cu modul în care vor avea loc aceste schimbări şi actorii principali, aceeaşi lucrare consideră că “este, poate, mai relevantă o viziune holistică potrivit căreia tranziţia către curabilitate va fi sistemică – fiind promovată, deopotrivă, de sectorul privat, guverne, grupuri nonprofit şi consumatori”1–8, p39).
Un rol sporit în această tranziţie îl are cunoştinţele informaţiile sistematice despre trecut şi prezent şi capacitatea actorilor acestui proces de a le folosi în mod rapid.
“Aceasta sugerează – spun autorii volumului recent coordonat de Lester R.Brown – că sfidarea fundamentală legată de edificarea unei societăţi durabile este de tip educaţional. Ceea ce gândeşte şi simt oamenii despre lume afectează ceea ce întreprind ca votanţi, în ca votanţi, în calitate de consumatori şi deţinători de resurse, precum şi ca oficiali, diplomaţi şi angajaţi guvernamentali”(8, p.243).
Multiple sfidări cu care se confruntă umanitatea la graniţa dintre mileniile II şi III, inclusiv cele referitoare la schimbul de bunuri şi servicii pe piaţa mondială, ne sugerează, evident, faptul că soluţiile care se impun nu sunt nici uşoare, nici de moment. “Înscrierea pe calea durabilităţii va fi un proces îndelungat şi complex. Guvernele trebuie să joace un rol important, acţionând în interiorul frontierelor şi conclucrând de-a curmezişul lor. Firmele vor trebui să preia multe dintre riscuri, să genereze multe inovaţii şi să creieze noi locuri de muncă. Totodată, acestea vor fi împinse înainte de către societatea civilă, în multiplele ei forme, bazată pe cetăţeni instruiţi.
Ca orice revoluţie economică – arată grupul de autori coordonat de L.R.Brown – aceasta (noua revoluţie eco-industrială) va implica sforţări şi chiar unele sacrificii. Pentru a fi puse în valoare noile industrii şi, astfel, noile locuri de muncă, oportunităţi de investiţii şi produse -, la altele se va renunţa. De fapt, profitul îl va constitui aerul sănătos, apa potabilă sigură, securitatea alimentară şi protejarea diversităţii speciilor de pe planetă – pe scurt, o planetă pe care vom fi mândrii să o lăsăm copiilor noştri. Alegerea ne aparţine”1–8’ p246).
