În condiţiile economiei contemporane, circulaţia liberă a capitalurilor este o realitate, iar numeroase persoane fizice şi juridice desfăşoară activităţi diverse, din care obţin venituri sau deţin averi în mai multe ţări. Datorită acestei realităţi, pentru amplificarea cooperării economice şi financiare internaţionale, a devenit o necesitate ca autorităţile publice competente să procedeze la impunerea veniturilor realizate şi a averilor deţinute de persoane fizice şi juridice în alte ţări decât ţara căreia îi aparţin, astfel încât să se evite dubla impunere fiscală.
Dubla impunere fiscală internaţională reprezintă supunerea la impozit a aceleiaşi materii impozabile şi pentru aceeaşi perioadă de timp, de către două autorităţi fiscale din ţări diferite.
Dubla impunere fiscală se manifestă sub două forme, şi anume:
- ca dublă impunere economică, respectiv supunerea, în cadrul unei ţări, a aceluiaşi venit sau a aceleiaşi averi, la mai multe impozite;
- ca dublă impunere juridică, respectiv impunerea aceleiaşi materii impozabile, de două ori, în ţări diferite.
Dubla impunere fiscală internaţională poate apărea în cazul impozitelor directe, respectiv al impozitelor pe venit şi al celor pe avere, deoarece pentru mărfurile şi serviciile cumpărate de cetăţenii unei ţări din altă ţară, ei nu mai plătesc în ţara lor impozite indirecte similare cu cele incluse în preţul de cumpărare al mărfurilor sau serviciilor respective.
Apariţia dublei impuneri se datorează modului în care sunt aplicate criteriile care stau la baza impunerii veniturilor sau averii. În practica fiscală internaţională, criteriile care stau la baza impunerii veniturilor sau averii sunt:
- criteriul rezidenţei (sau al domiciliului fiscal), potrivit căruia impunerea veniturilor sau averii se realizează de autoritatea fiscală din ţara căreia îi aparţine rezidentul, indiferent dacă veniturile sau averea care fac obiectul impunerii sunt obţinute sau se află pe teritoriul acelei ţări sau în afara acesteia;
- criteriul naţionalităţii, potrivit căruia o ţară impune rezidenţii săi, care realizează venituri sau posedă avere din (în) ţara respectivă, indiferent dacă aceştia locuiesc sau nu în ţara lor;
- criteriul originii veniturilor (teritorialităţii), potrivit căruia impunerea se efectuează de către organele fiscale din ţara pe al cărei teritoriu s-au realizat veniturile sau se află averea, indiferent de rezidenţa sau naţionalitatea beneficiarilor de venituri.
Modul în care sunt aplicate criteriile prezentate anterior poate conduce la apariţia dublei impuneri. De exemplu, dacă în ţara A impunerea se bazează pe criteriul rezidenţei, iar în ţara B pe criteriul originii veniturilor, atunci o persoană din prima ţară, dacă realizează venituri în ţara a doua, va trebui să plătească impozite pe veniturile sale, atât în ţara de rezidenţă, cât şi în ţara de origine a veniturilor.
Efectele negative pe care dubla impunere le are asupra dezvoltării relaţiilor economice şi financiare dintre diferite ţări au determinat găsirea unor soluţii pentru înlăturarea ei. Dubla impunere poate fi evitată, fie pe baza unor măsuri legislative unilaterale, fie prin încheierea unor acorduri bilaterale sau multilaterale între diferite ţări. Evitarea dublei impuneri prin măsuri legislative unilaterale este mai dificil de realizat, deoarece fiecare ţară este interesată să realizeze venituri fiscale cât mai mari. Soluţia optimă pentru evitarea dublei impuneri o reprezintă încheierea unor convenţii bilaterale sau multilaterale între ţări, având la bază modelele date publicităţii în anii 1963, 1977 şi 1994 de către Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) şi convenţia-model O.N.U. din 1981.
Pentru evitarea propriu-zisă a dublei impuneri, în practica fiscală internaţională se aplică mai multe metode sau procedee tehnice, cum sunt:
- metoda scutirii (exonerării) totale, conform căreia veniturile obţinute de rezidentul unei ţări într-o ţară străină şi supus impunerii în acea ţară se deduc din venitul impozabil global în ţara de reşedinţă;
- metoda scutirii (exonerării) progresive presupune însumarea veniturilor obţinute de rezidentul unei ţări în străinătate cu veniturile realizate de acesta în ţara de reşedinţă, obţinându-se, astfel, venitul impozabil global. La acest venit, se stabileşte cota progresivă corespunzătoare. Pentru determinarea impozitului, cota stabilită se aplică doar asupra venitului obţinut în ţara de reşedinţă;
- metoda „creditării” (imputării) obişnuite (ordinare) constă în aceea că impozitul plătit ţării străine pentru venitul realizat pe teritoriul acesteia, de către rezidentul altei ţări, se deduce direct din impozitul total calculat în ţara de reşedinţă. Impozitul plătit în străinătate se deduce numai până la limita impozitului intern ce revine la un venit egal cu cel obţinut în străinătate;
- metoda „creditării” (imputării) integrale constă în aceea că impozitul plătit în străinătate, pentru veniturile realizate acolo, se deduce integral din impozitele datorate în ţara de reşedinţă, inclusiv în situaţiile în care impozitul plătit în străinătate este mai mare decât impozitul intern aferent aceluiaşi venit.
