Aplicat unui agent economic individual (un consumator sau o firmă),, „echilibrul înseamnă că nu există nici o presiune sau stimul asupra agentului economic în vederea modificării acţiunilor sale economice”. Când se aplică la pieţe „echilibrul desemnează o situaţie în care consumatorii şi vânzătorii sunt satisfăcuţi, pe ansamblu, de combinaţia curentă a preţurilor şi cantităţilor cumpărate sau vândute, astfel că nu există nici o motivaţie pentru, a-şi modifica acţiunile prezente. Dacă, din anumite raţiuni, nu s-a atins punctul de echilibru, atunci intervin forţe care împing piaţa spre un asemenea punct. Echilibrul de pe fiecare piaţă, este un echilibru parţial; el cuprinde numai o parte a produselor şi serviciilor reprezentată de piaţa izolată a unei mărfi, pornind de la ipoteza că în restul economiei, respectiv pieţei, condiţiile rămân neschimbate. Situaţia în care toate pieţele se află simultan în echilibru, adică atunci când cantităţile şi preţurile de pe toate pieţele nu se modifică substanţial, descrie starea de echilibra general sau echilibrul conjugat al pieţelor.
Condiţia de echilibru pe toate pieţele de bunuri şi servicii (în cadrul concurentei perfecte) este:
p.De = 0 (8.1.)
când De £ 0 şi p ³ 0;
Unde: p – vectorul preţurilor pe toate pieţele
De – vectorul cererii excedentare pe toate pieţele.
Această condiţie de echilibra este cunoscută sub denumirea de legea lui Walras.
Într-o economie fără sectorul “restul lumii”, cererea globală (D) este formată din cererea pentru bunuri de consum (C) şi cererea pentru bunuri investiţionale (I), iar oferta globală (y) este destinată consumului (C) şi economiilor (S). Ca urmare:
D=C + I (8.2.)
Y = C + S (8.3.)
Înlocuind în relaţia (2), structurile lui Y şi ale lui D rezultă ecuaţia de echilibru:
C+S=C+I (8.4.)
Sau
I = S (8.5.)
Într-o economie deschisă, oferta globală (OG) este diferită de mărimea şi struictura producţiei naţionale; ea cuprinde producţia naţională (y) şi totalul importurilor (Im). La rândul său, cererea globală (CG) este formată din cererea de consum a populaţiei (C), cererea de investiţii (I) şi cererea externă de bunuri şi servicii din producţia naţională, exprimată valoric prin volumul exporturilor (Ex). Ca urmare, relaţiile (8.2.) şi (8.3.) devin:
CG = C + I + Ex (8.6.)
OG = C – Ex + Im (8.7.)
Ecuaţia de echilibru va fi:
O¢G = CG (8.8.)
respectiv:
y – Ex + Im = C + I + Ex (8.9.)
Dacă ţinem seama de ecuaţiile de definiţie ale lui y şi D (ecuaţiile 6.2. şi 6.3.), atunci echilibrul macroeconomic ale unei economii deschise (cu comerţ exterior de bunuri şi servicii) devine:
C + S + Im = C + I + Ex (8.10.)
Eliminând pe C din ambele părţi ale ecuaţiei (6.10.) obţinem noile condiţii de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor într-o economie deschisă:
S + Im = I + Ex (8.11.)
Ex – Im = S – I (8.12.)
În contrast cu relaţia clasică de echilibru I = S (pentru o economie închisă) se remarcă două aspecte esenţiale:
- a) exporturile joacă acelaşi rol ca şi investiţiile, apărând ca o injecţie de capital care stimulează activităţile economice;
- b) importurile şi economiile neinvestite se manifestă ca pierderi, deci ca o frână în calea dezvoltării unei economii deschise, care diminuează venitul naţional.
Exporturile se manifestă ca un câştig, iar importurile ca o cheltuială în cadrul balanţei comerţului exterior al unei ţări. De aceea, pentru ca economia naţională să câştige din comerţul exterior, condiţia necesară ar fi ca exporturile să fie egale sau mai mari decât importurile.
