Echilibrul pe piata muncii intr-o economie deschisa

Cererea şi oferta de forţă de muncă sunt forţele interdependente cele mai importante ale pieţei muncii, fiecare dintre eie fiind condiţionată de un ansamblu eterogen de factori tehnici, demografici, economici, sociali, psihologici etc. Interacţiunea dintre aceste forţe vizează realizarea unui echilibru relativ, a unei concordanţe între cantitatea, calitatea şi structura factorului uman activ şi nevoile de resurse de muncă ale utilizatorilor.

Echilibrul dintre cererea şi oferta de forţă de muncă, privit pe ansamblul pieţei muncii şi pe fiecare segment al acesteia, reliefează următoarele aspecte:

1. a) este un echilibru dinamic, ceea ce înseamnă că zonele de contact ale cererii cu oferta de forţă de muncă si invers, ale ofertei cu cererea, îmbracă forme de manifestare complexe şi mereu schimbătoare, iar fluxurile dintre ele se amplifică, în timp şi spaţiu, dar în proporţii diferite şi la momente diferite. Cererea de foiţă de muncă este condiţionată de consecinţele progresului tehnic şi de particularităţile activităţilor economico-sociale; oferta de forţă de muncă este rezultanta proceselor demografice, economice, sociale şi psihosociale. Confruntată cu cererea, oferta de forţă de muncă îşi modifică volumul, structura şi calitatea;
2. este un echilibru funcţional care defineşte zona de compatibilitate a ocupării forţei de muncă şi evoluţiei productivităţii muncii, în condiţii de producţie strict determinate. Necesarul absolut de forţă de muncă pentru obţinerea unui volum dat al producţiei se află în raport invers proporţional cu creşterea productivităţii muncii;
3. este un echilibru structural, adică exprimă modul de repartizare a forţei de muncă pe sectoare, ramuri, activităţi, profesii, calificări, în profil teritorial;
4. este un echilibru concurential în care atât ofertanţii cât si solicitanţii de forţă de muncă acţionează în conformitate cu regulile pieţei, pentru a obţine o situaţie cât mai favorabilă. Instrumentul de echilibru în corelarea cererii cu oferta de forţă de muncă este salariul real, respectiv salariul de echilibru.

            Dacă piaţa muncii ar fi o piaţă perfectă, atunci salariul de echilibru ar rezulta din jocul liber al cererii şi ofertei de forţă de muncă.

            Ecuaţia care redă echilibrul pe piaţa muncii devine:

            OL = CL                                                                   (8.13.)

            în care:

            OL – este oferta de forţă d emuncă;

            CL – este cererea de forţă de muncă.

            Cererea de forţă de muncă din partea întreprinzătorilor (CL), adică numărul de locuri de muncă ce se oferă lucrătorilor, se defineşte ca fiind CL = CL (W); ea este o funcţie descrescătoare faţă de nivelul salariului (W), deci dCL /dW<0, Oferta de forţă de muncă din partea salariaţilor, respectiv solicitarea unui număr de locuri de muncă din partea acestora (OL) se defineşte ca fiind OL = OL(W) şi este funcţie crescătoare faţă de salariu (W), adică dOL/dW>0.

            Ecuaţia de echilibru devine:

            OL(W) = CL(W)                                                     (8.14.)

            Reprezentând pe abscisă evoluţia cererii şi ofertei de forţă de muncă (L) şi pe ordonată evoluţia productivităţii muncii, echilibrul pieţei muncii, la nivel microeconomic, se prezintă după cum urmează în graficul nr.8.1.

            Nivelul salariului fiind dat de eficienţa muncii prestate de lucrător în întreprindere (salariul de eficienţă), evoluţia sa este sinonimă cu evoluţia productivităţii muncii. Crescând productivitatea muncii într-o proporţie (Wj, W₂,…,W_n) cantitatea de muncă pentru acelaşi volum al producţiei se reduce corespunzător, iar cererea de forţă de muncă se reduce şi ea continuu (de la CL_n,…., CL₃, CL₂, CL_{). Invers: o scădere a productivităţii muncii (de la W_al_nWj) conduce la creşterea cererii de forţă de muncă (de la CL_{ CL/2v”> t-‘LjJ.

            Creşterea productivităţii muncii şi deci a salariului antrenează creşterea ofertei de forţă de muncă (de la OL, OL₂,…., OLJ; respectiv reducerea continuă a salariului micşorează continuu oferta de forţă de muncă (de la OL_nv…,OL₃, OL^OL,).

 

Graficul nr.8.1. Echilibrul pieţei muncii

 

Intersecţia dintre curba cererii şi cea a ofertei forţei de muncă (E) defineşte echilibrul pieţei muncii, acesta exprimând:

1. egalitatea dintre cantitatea cerută şi cantitatea oferită de forţă de muncă, dintr-o economie naţională;
2. nivelul salariului de echilibru (W_e), care nu este nici cel mai mic salariu posibil si nici cel mai mare.

Pe ansamblul economiei naţionale, starea de echilibru a pieţei muncii presupune adecvarea ofertei ia cerere, în funcţie de mai multe baze de referinţă: la nivel global, pe sectoare social-economice (în funcţie de forrna de proprietate), în profil de ramură, pe profesii şi meserii, pe sexe şi vârste.

În ecuaţia echilibrului pieţei muncii, cererea de forţă de muncă are o importanţă primordială. Cererea de forţă de muncă este rezultanta acţiunii conjugate a mecanismelor tuturor pieţelor specifice; ea cumulează efectele progresului tehnologic şi este influenţată de conjunctura internă şi internaţională, de resursele materiale şi financiare disponibile, de preţuri, salarii, masa monetară, nivelul şi tradiţiile de consum, de tipurile şi modelele culturale, de politica economică ş.a. Factorii care conduc la dimensionarea si structurarea cererii de forţă de muncă si la oscilaţiile acesteia acţionează ca sistem determinnd creşterea sau descreşterea cantităţii de forţă de muncă necesară.

În practica economică, corelarea cererii cu oferta de forţă de muncă este mai puţin o problemă de asigurare a echilibrului dintre cele două
componente ale pieţei muncii şi mai mult un proces de atenuare şi
eliminare a unor dezechilibre care apar în procesul reproducţiei activităţilor
economico-sociale la nivel naţional.

Caracteristica cea mai vizibilă a pieţei actuale a muncii o constituie dezechilibrele dintre cerere şi ofertă, manifestate pe termen lung sub forma rămânerii în urmă a cererii de forţă de muncă în raport cu oferta, ceea ce face ca o parte a populaţiei apte de muncă să nu fie utilizată, cronicizând şi acutizând uneori fenomenul şomajului.

Ocuparea deplină este starea ideală (optimă) a utilizării resurselor de muncă şi s-ar manifesta atunci când resursele de muncă disponibile se transformă în întregime în populaţie ocupată, respectiv, starea în care o economie naţională asigură locuri de muncă pentru întreaga forţă de muncă de care dispune, relaţiile matematice fiind:

                R_md = P_o                                                                       (8.15.)

            Po/Rmd = 1                                                   (8.16.)

în care: R_md – resursele de muncă disponibile; P₀ = populaţia ocupată.

În relaţiile de mai sus, numărul şomerilor este zero, astfel că populaţia ocupată cuprinde în întregime resursele de muncă disponibile; ocuparea este nu numai deplină, ci şi eficientă deoarece asigură echilibrul de pe piaţa muncii (ca echilibru funcţional, structural şi concurenţial), între cererea agregată şi oferta agregată de forţă de muncă, echilibru condiţionat la rândul său de volumul producţiei naţionale şi de productivitatea naţională a muncii. Realizarea echilibrului pe piaţa muncii este rezultatul confruntării cererii şi ofertei de forţă, atât pe ansamblul. pieţei muncii, cât şi pe segmentele acesteia, pe structurile profesionale, de ramură şi teritoriale ale cererii şi ofertei de forţă de muncă. Dacă cererea de forţă de muncă din partea agenţilor economici şi sociali este egală cu oferta de forţă de muncă din partea gospodăriilor, se realizează ocuparea de echilibru care este echivalentă cu ocuparea deplină. Atunci când oferta de forţă de muncă este mai mică în raport cu cererea, apare un deficit de forţă de muncă, iar pentru a se realiza ocuparea de echilibru este necesară, fie o cantitate suplimentară de forţă de muncă, fie creşterea productivităţii muncii. In situaţia în care oferta de forţă de muncă (în cazul nostru resursele de muncă disponibile) este superioară cererii, ocuparea de echilibru a forţei de muncă este inferioară ocupării depline, apărând fenomenul de suhocupare a forţei de muncă.

În economia reală, ocuparea integrală a resurselor de muncă disponibile rămâne în stadiul de ipoteză, regula fiind existenţa unei diferenţe între volumul resurselor de muncă disponibile şi populaţia ocupată, denumită populaţie neocupată sau resursele de muncă disponibile neocupate (R_mdn).

Deci:        

                R_mdn = R_md –P₀                                                                (8.17.)

în care: R_md > P₀ şi  < 1.

Mai multe împrejurări determină, în mod natural, această stare de lucruri:

1. a) populaţia feminină disponibilă nu poate să fie ocupată deplin oricâte locuri de muncă ar exista, deoarece ea îndeplineşte, pe lângă rolul de forţă de muncă, şi alte funcţii sociale vitale: funcţia de reproducere biologică a speciei umane şi funcţia educaţională (de creştere şi educare a copiilor);
2. unele componente ale resurselor de muncă cum ar fi rentierii, persoanele întreţinute de alte persoane etc., nu solicită decât rareori un loc de muncă;
3. unele persoane apte de muncă şi în. limitele legale ale vârstei de muncă amână momentul căutării (solicitării) unui loc de muncă;
4. d) anumite proporţii ale şomajului (3-6%) sunt considerate
   elemente „naturale” sau normale ale folosirii resurselor de muncă;
5. e) rareori economia naţională poate oferi locuri de mancă pentru
   toate persoanele disponibile.

Teoria economică nu este unitară în privinţa ocupării forţei de muncă. J.M.Keynes considera că volumul ocupării forţei de muncă este dependent de funcţia de ofertă globală de bunuri şi servicii, înclinaţia spre consum şi înclinaţia spre economisire. Numeroşi economişti contemporani susţin că ocuparea deplină este starea ideală a pieţei muncii, care are foarte puţine şanse de a se realiza în economiile actuale.

Rata naturală a şomajului(NAVRU) este considerată acea rată a şomajului care se manifestă atunci când economia naţională produce cu întregul său potenţial. Dacă producţia depăşeşte nivelul său potenţial, rata şomajului rîmâne sub nivelul NAIRU şi invers.

            Monetariştii găsesc în ocuparea deplină a forţei de muncă o sursă de inflaţie şi propun renunţarea la acest concept, prin înlocuirea lui cu noţiunea de rată naturală a şomajului de 3-6 procente, care ar reprezenta soluţia optimă a dezvoltării normale a economiei.

            În condiţiile globalizării, când factorii de producţie circulă tot mai liber pe pieţele internaţionale, a apărut ideea, susţinută de tot mai mulţi economişti, care consideră că spaţiul naţional nu mai este adecvat pentru definirea noţiunii de ocupare deplină a forţei de muncă, aceasta realizându-se simultan la nivel naţional şi internaţional.

            În cadrul pieţei mondiale a muncii se manifestă fenomenul migraţiei internaţionale a forţei de muncă, astfel că fiecare ţară activă pe această piaţă înregistrează simultan două fluxuri contrarii de resurse de muncă disponibile: fluxul de emigranţi care se referă la cetăţenii ţării care îşi caută un loc de muncă în străinătaste, şi fluxul de imigranţi, care cuprinde cetăţenii din alte state care vin într-o ţară pentru a se angaja. Soldul migraţiei internaţionale a forţei de muncă dintr-o ţară reprezintă diferenţa dintre numărul imigranţilor şi al emigranţilor, în anul de referinţă.

            Emigraţia forţei de muncă (EL) micşorează oferta de forţă d emuncă în ţara de origine a emigranţilor, iar imigraţia forţei d emuncă (IL) măreşte oferta de forţă de muncă în ţara unde se stabilesc imigranţii.

            Ecuaţia de echilibru pe piaţa muncii (8.14.), în condiţiile luării în considerare a fluxurilor internaţionale de emigranţi şi imigranţi devine:

            OL – EL + IL = CL + IL – EL                    (8.18.)

deoarece:

1. a) oferta globală de forţă d emuncă (OGL) constă din oferta agregată iniţială (OL) din care se scade fluxul de emigranţi (EL) şi se adaugă fluxul de imigranţi (IL):

            OGL = OL – EL + IL                                   (8.19.)

1. cererea globală finală de forţă d emuncă (CGL) este reprezentată de cererea agregată iniţială (CL) la care se adaugă fluxul de imigranţi (IL), considerându-se că de îndată ce au fost acceptaţi pe piaţa naţională este nevoie de forţa lor de muncă şi se scade fluxul de emigranţi (EL):

CGL = CL + IL – EL                                   (8.20.)

Dacă din ecuaţie neglijăm pe rând termenii comuni, adică imigraţia (IL) şi emigraţia (EL), rezultă că echilibrul pe piaţa muncii al unei ţări care participă la fluxurile internaţionale de forţă de muncă va fi dat de relaţiile:

OL – EL = CL – EL                                     (8.21.)

OL + IL = CL + IL                                       (8.22.)

În ultimă instanţă condiţia de echilibru constă în egalitatea fluxului de emigranţi şi a fluxului de imigranţi:

EL = IL                                                         (8.22.)

Fireşte, condiţia de echilibru se manifestă ca o tendinţă, în viaţa reală fluxurile de emigranţi şi cele de imigranţi fiind diferite, soldul migraţiei internaţionale a forţei de muncă (IL-EL) fiind pozitiv, dacă ţara „importă” mai multă forţă de muncă decât „exportă” (IL>EL, respectiv EL<IL) sau negativ, dacă ţara „exportă” mai multă forţă de muncă decât „importă” (IL<EL, respectiv EL>IL). În primul caz, ţara îşi măreşte oferta globală de forţă de muncă, iar în cel de al doilea caz ţara îşi micşorează oferta de forţă de muncă. Echilibrul nu se poate realiza decât în cadrul pieţei internaţionale a muncii.

Emigraţia îndpelineşte un rol asemănător cu cel al investiţiilor suplimentare care creează noi locuri de muncă, deoarece ţara care angajează forţă de muncă străină a investit în capitalul fizic, nu numai pentru forţa de muncă authtonă, ci şi pentru forţa de muncă provenită din afara ţării. Imigraţia forţei de muncă străine într-o ţară, dimpotrivă, se comportă ca o diminuare a investiţiilor necesare creării de noi locuri de muncă pentru populaţia autohtonă a acelei ţări, investiţiile făcându-se simultan pentru forţa de muncă locală şi forţa de muncă străină imigrantă.

Exporturile şi imoprturile de bunuri şi servicii influenţează echilibrul pieţei muncii. Orice creştere a exporturilor de bunurti şi servicii ale unei ţări sporeşte producţia naţională şi atrage în activităţi economice o forţă de muncă suplimentară, adică sporeşte gradul de ocupare al forţei de muncă naţionale. Dimpotrivă, creşterea importurilor de bunuri şi servicii din partea unei ţări multiplică producţia ţărilor de origine a mărfurilor importate şi sporeşte gradul de utilizare a forţei de uncă din acele ţări sau, altfel spus, ţara importatoare contribuie la crearea de locuri de muncă în alte ţări. Menţinerea unui echilibru dinamic între importurile şi exporturile de bunuri şi servicii ale unei ţări contribuie la tendinţa spre echilibru pe piaţa muncii din acea ţară.