Există argumente conform cărora durabilitatea şi capitalismul – cel puţin în forma sa curentă – sunt incompatibile în ceea ce priveşte obiectivele şi principiile care le conduc. În best-seller-ul său celebru, „Die Kunst des Liebens” („Arta de a iubi”) din anul 1956, specialistul în psihanaliză şi socio-psihologie, Erich Fromm, dă următorul diagnostic:
„Capitalismul modern are nevoie de oameni care să funcţioneze, în număr mare, fără probleme, care să dorească să consume din ce în ce mai mult (…). El are nevoie de oameni, care să creadă despre sine că sunt liberi şi independenţi şi care să pretindă că, în ceea ce îi priveşte, nu există nici o autoritate care să îi conducă, nici un fel de principii şi nici o conştiinţă – şi care să fie gata, în ciuda acestui fapt, să se lase conduşi în a face lucrurile care se aşteaptă de la ei, şi care să se integreze fără probleme în maşinăria socială (…). Şi care ar fi rezultatul? Omul modern se înstrăinează de sine, de semenii săi şi de natură (…)”. El „îşi surmontează … disperarea inconştientă prin cultivarea propriilor plăceri (…), şi, în plus, prin plăcerea de a-şi putea cumpăra permanent lucruri noi, pe care să le înlocuiacă în curând cu altele (…). Caracterul nostru este astfel constituit, în a ne deschide în faţa acestor schimbări, în a achiziţiona lucruri, în a face comerţ şi a consuma. Absolut toate bunurile noastre – fie ele spirituale sau materiale – devin obiecte de schimb şi de consum.”
Având în vedere punctul de cotitură în care ne aflăm, spre o dezvoltare durabilă, această analiză nu poate fi decât corectă. Pentru că, într-adevăr, gândirea noastră economică se bazează pe acelaşi slogan „mai repede, mai sus, mai departe, mai mult”, pe încrederea, că toate problemele pot fi rezolvate prin creştere economică. Faţă de această atitudine, mai noile modele de bunăstare precum „mai încet, mai puţin, mai bine, mai frumos” de-abia răzbesc la suprafaţă.
În viziunea celebrului fizician Fritj of Capra, susţinător al ideologiei holistice, este necesară o schimbare fundamentală a principiilor şi valorilor mondiale. Această schimbare a fost deja iniţiată, dar nu a putut să se impună încă. In domeniul ştiinţelor, ea a fost declanşată de descoperirile epocale din fizica de la începutul secolului XX. În ceea ce priveşte societatea, Capra crede că mişcările ecologiste şi feministe de pe tot cuprinsul lumii vor juca un rol principal în această privinţă.
Problema principală pe calea spre o dezvoltare durabilă este, după Capra, faptul că ne ţinem cu dinţii de nişte principii depăşite, de o imagine mecanistă a vieţii, bazată pe fizica lui Newton. Capra descrie această paradigmă în lucrarea sa „The Turning Point” (1982) după cum urmează:
„Imaginea sau paradigma care pare acum să pălească încetul cu încetul, a predominat în cultura noastră vreme de mai multe secole, influenţând în tot acest timp întreaga lume. Ea cuprinde o serie de idei şi valori, printre care şi concepţia conform căreia universul ar fi un sistem mecanic, bazat pe o fundaţie pur materială; imaginea corpului omenesc ca o maşinărie; înţelegerea vieţii în societate ca o luptă permanentă pentru supravieţuire; încrederea într-un progres material nelimitat prin creşterea economică şi tehnică; şi – nu în ultimul rând! – credinţa că o societate, în care femeile sunt inferioare bărbaţilor la toate nivelele, se bazează pe o lege fundamentală a naturii.Erich Fromm 2000.
Această reformulare va trebui să urmeze o nouă paradigmă, ideologia holistă sau ecologistă. Capra mai foloseşte în acest sens şi termenul de „gândire sistemică”: „În ştiinţele naturale, teoria sistemelor vii, dezvoltată în ultimele decenii, pune la dispoziţie cadrul ştiinţific ideal în vederea formulării noii gândiri ecologiste (…).
Sistemele vii sunt întreguri integrate, ale căror trăsături nu pot fi reduse la unităţi mai mici. În loc de elemente fundamentale, teoria sistemică se concentrează pe principiile fundamentale de organizare. Exemple în acest sens se regăsesc peste tot în natură. Fiecare organism – de la cea mai mică bacterie, la plante şi animale şi până la om – este un întreg integrat şi, astfel, un sistem viu. Aceleaşi aspecte se regăsesc şi la nivelul sistemelor sociale, de exemplu în familii sau comunităţi, la fel şi în sistemele ecologice, compuse dintr-un număr mare de organisme aflate într-o permanentă relaţie de reciprocitate cu materia ne-vie.” [din: Fritjof Capra 1991]
Centrală pentru această accepţiune sistemică este convingerea că întregul este întotdeauna altceva decât simpla sumă a părţilor sale. Conform acestei teorii, doar acele măsuri sunt acceptabile, care sunt şi durabile, adică care nu afectează sistemele vii. În acest sens, această nouă paradigmă ecologică constituie un fundament ideal pentru dezvoltarea durabilă. Schema de mai jos schiţează felul în care se vor schimba valorile ca urmare a aplicării acestei paradigme.
1. Probleme pe calea spre o dezvoltare durabilă:
1.1. Probleme cu conceptul de „dezvoltare”
„Durabilitate: da – dezvoltare durabilă: nu”, aşa sună sloganul critic adresat combinaţiei, devenite între timp omniprezente, a celor doi termeni – durabilitate şi dezvoltare. Motivul pentru respingerea acestei formule sunt rezervele faţă de conceptul de „dezvoltare”. A combina acest concept cu cel al durabilităţii este un paradox, se spune. In timp ce durabilitatea ţine mai degrabă de noua atitudine ecologistă, conceptul de dezvoltare ţine de o atitudine depăşită, mecanistă. „în plus”, spune Wolfgang Sachs, cercetător la Institutul din Wuppertal pentru climă, mediu şi energie (www.wupperinst.org). „prin combinarea termenilor ‘durabil’ şi ‘dezvoltare’ a fost creat terenul pentru constituirea unei ambivalenţe lingvistice. Noul concept a împins astfel, într-un mod subtil, locul geometric al durabilităţii dinspre natură spre dezvoltare; în vreme ce înainte termenul ‘durabil’ făcea referire la resursele regenerabile, el se leagă acum de termenul ‘dezvoltare’. Prin această manevră, percepţia s-a schimbat; înţelesul durabilităţii a trecut din domeniul protecţiei naturii in cel al protecţiei dezvoltării.
Având în vedere faptul că dezvoltarea devenise, din punct de vedere concepţional, o coajă goală, ceea ce trebuia să rămână durabil, a devenit neclar şi controversat. De aceea, în anii ce au urmat, tot soiul de actori politici, ei înşişi apărători înfocaţi ai creşterii economice, au reuşit să-şi îmbrace intenţiile în conceptul de ‘dezvoltare durabilă’. Acest concept a devenit astfel în curând auto-referenţial, aşa cum a confirmat-o de altfel şi o definiţie oferită de Banca Mondială: ‘Ce este durabilitatea? Dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare, care durează.'”
Dacă, în ciuda acestor critici, nu dorim să renunţăm la combinaţia deja devenită celebră a „dezvoltării durabile”, trebuie să definim mai îndeaproape conceptul de dezvoltare şi să îl delimităm de conceptul de dezvoltare al teoriei modernizării, care este deja depăşit. Impulsuri în acest sens ne oferă schema de mai jos.
1.2. Globalizarea şi The Tragedy of the Commons.
Globalizarea înseamnă în mare – cel puţin până la această oră – extinderea la nivel global al capitalismului şi comerţului liber. Economia mondială a depăşit graniţele statelor naţionale şi puterea lor de reglementare politică. Astfel a apărut o relaţie fundamental denaturată între spaţiile politice şi cele economice. Politica şchiopătează în urma economiei…
Protecţia mediului – un risc pentru diferitele locaţii?
Ce înseamnă acest lucru pentru calea adoptată în vederea durabilităţii? Dacă tot mai multe state şi regiuni se încred în piaţă ca (cel mai important) instrument de control, atunci există pericolul, ca în competiţia dintre diferitele locaţii, protecţia mediului să devină o reală problemă, pentru că cerinţele cărora trebuie să răspundă acestea scumpesc procesul de producţie. O regiune sau o ţară cu o protecţie a mediului ridicată ar fi, astfel, evitată de investitori. Din toate acestea rezultă faptul că piaţa nu este în stare să iniţieze, de una singură, calea spre durabilitate, protecţia mediului aflându-se chiar într-o relaţie tensionată cu economia liberă de piaţă.
Deficitele „mâinii nevăzute”
Adam Smith a formulat în secolul al XVIII-lea ideile fundamentale ale economiei libere de piaţă, punând astfel bazele economiei naţionale. Lucrarea sa fundamentală „An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations” (1776) mai constituie şi astăzi un punct de referinţă central al dezbaterilor. Pe lângă alte idei interesante, Smith a formulat în lucrarea sa ipoteza „mâinii nevăzute”:
Omul îşi urmăreşte ca maximizator de foloase propriile scopuri individuale, fiind condus în acest sens „de o mână nevăzută, pentru a-şi urmări scopurile pe care nu a intenţionat de fel să le îndeplinească”. Acest scop este bunăstarea comunităţii. Asta înseamnă că urmărirea ţelurilor egoiste ale fiecărui participant de pe piaţă duce, însumat, la creşterea bunăstării tuturor. Această idee a rămas până în zilele noastre ideea fundamentală (şi legitimatoare) a economiei libere de piaţă.
Din păcate, această „mână nevăzută” nu este atotputernică, aşa cum a arătat-o de altfel şi discuţia despre eşecul pieţei. „Mâna nevăzută” nu se îngrijeşte – în ceea ce priveşte contextul studiat de noi aici – şi de întreţinerea unei economii durabile. Dar şi pentru această problemă există o formulă clasică de argumentare, şi anume aşa numita The Tragedy of the Commons.
The Tragedy of the Commons
„Folosirea colectivă a bunurilor libere precum pajiştile sau pădurile a însemnat, în Evul Mediu, pentru populaţia ţărănească o completare la agricultură, menită să le garanteze existenţa, dar doar atâta vreme cât aceste bunuri libere nu erau folosite în mod abuziv (vezi de ex. păşunatul în exces), ajungând astfel să nu mai servească nimănui. Contra-argumentul teoretic la accepţiunea conform căreia ‘mâna nevăzută’ este cel mai bun factor reglementator pentru utilizarea bunurilor libere, sună după cum urmează:
Motivul pentru păşunatul în exces pe pământurile comune este faptul că fiecare păstor încearcă permanent să-şi mărească turma, mărindu-şi astfel şi veniturile. Păstorul va face acest lucru şi după ce va fi atins acel moment în care păşunatul va fi devenit excesiv, pentru că veniturile de pe urma fiecărui animal în plus pe care îl posedă nu îi vor reveni decât lui, pe când repercusiunile păşunatului excesiv se vor împărţi la toţi păstorii în mod egal.
Păstorul se comportă aşadar într-un mod cu totul raţional, pentru că creşterea propriilor venituri nu este afectată decât foarte puţin de deficitul colectiv. Aşadar, urmând acest raţionament, el va încerca să îşi mărească turma în continuare. Dar pentru că toţi păstorii se vor comporta la fel, tragedia constă până la urmă în faptul că suma comportamentelor individuale raţionale înseamnă ruinarea tuturor.
O soluţie: limitarea accesului către domeniul public?
Această argumentaţie clasică poate fi folosită fără probleme şi în ceea ce priveşte bunurile libere „supra-folosite” astăzi precum aerul sau apa; nu acelaşi lucru putem face cu soluţia adoptată la acea vreme. Spaţiile comune au fost delimitate, fiecare păstor primind o parcelă îngrădită din fostul bun liber. Şi pentru că păstorul avea, de pe acum, să se îngrijească ca parcela sa să nu fie păşunată în exces, pentru că altfel ar fi înregistrat doar el singur pagubele, a fost în interesul lui să aibă grijă ca dimensiunile turmei să corespundă unei utilizări durabile a păşunii sale.
Se înţelege de la sine că bunurile libere care sunt astăzi cel mai periclitate – ca de exemplu atmosfera terestră – nu pot fi pur şi simplu îngrădite. O altă problemă ar mai fi faptul că aici vorbim despre un bun liber la nivel global. Şi pentru a rezolva problemele de la nivel global, trebuie să găsim soluţii la acelaşi nivel. După cum am mai amintit, în decursul procesului de globalizare, politica a fost mai degrabă dată la o parte. Pentru că politica ţine în continuare în mare parte de statele naţionale.
„Este deosebit de necesar să se constituie bunuri publice internaţionale, să putem vorbi astfel de bani internaţionali, de o justiţie globală, de o reglementare a pieţelor financiare la nivel mondial, de o ordine socială globală, de o ordine mondială a migraţiei, de o ordine globală a comunicării, de o ordine mondială a mediului etc. Acest lucru însă nu se poate împăca cu principiile fundamentale ale sistemului de state de la Vestfalia, care se bazează tocmai pe delimitarea teritorială, pe afirmarea suveranităţii, pe principiul neamestecului în afacerile interne.
Miezul problemei rezidă aşadar într-o separare a diferitelor nivele. Piaţa, mass-media, publicitatea, problema mediului, chiar şi spaţiile sociale s-au globalizat, în timp ce capacităţile statale de reglementare… nu au participat decât puţin sau chiar deloc la acest proces.”
1.3. Dreptatea şi conflictul nord-sud
Istoria relaţiilor dintre ţările bogate, dintre „nord”, şi ţările sărace, din „sud”, este o istorie a unor nedreptăţi fundamentale. Formele acestor nedreptăţi s-au schimbat: de la exploatarea şi oprimarea directă din epoca colonialismului, la exploatarea indirectă de după dobândirea independenţei, în ultima treime a secolului XX şi până la marginalizarea din epoca prezentă a globalizării.
Aceste nedreptăţi sunt ascunse sub vălul puţin transparent al numelui atribuit acestor ţări sărace: „ţări în curs de dezvoltare”. În spatele acestui nume se ascunde însă faptul că aceste ţări sunt de fapt ţări subdezvoltate, cărora le este însă (în principiu) deschisă calea spre dezvoltare. Dezvoltarea înseamnă, în acest context, o dezvoltare recuperatoare, care are ca scop ajungerea din urmă a nordului industrializat, în cazul ideal chiar pe o cale mai scurtă şi mai bună, care să evite problemele patologice din procesul de dezvoltare prin care a trecut nordul.
Odată cu problemele globale precum schimbarea climatică apare o nouă dimensiune a nedreptăţii: în timp ce problemele existente sunt cauzate în mod supra-proporţional de către nord, repercusiunile, precum formarea deşerturilor sau apariţia unor evenimente meteorologice extreme, vizează în mod supra-proporţional sudul. Toate acestea pot duce până la ameninţarea existenţei a unui număr mare de mici state insulare, care vor pieri de pe hartă dacă nivelul mărilor va continua să crească.
Nordul duce o viaţă ce îi depăşeşte propriile posibilităţi
„De la nivelul local şi până la cel global, experienţa a arătat-o în nenumărate rânduri că resursele (apa, lemnul, petrolul, minereurile etc.), suprafeţele utile (suprafeţele construibile, destinate aşezărilor şi infrastructurii) şi depresiunile (sol, mări, atmosferă) au devenit, ca input-uri naturale pentru creşterea economică, insuficiente sau instabile. Ca urmare, promisiunea că dezvoltarea va dura pentru întotdeauna, s-a năruit.
Astfel, dacă toate ţările ar urma exemplul industrial, emiţând anual pe cap de locuitor o medie de 11,4 tone de dioxid de carbon, emisiile celor şase miliarde de oameni s-ar ridica la aprox. 68,4 miliarde de tone, ceea ce ar fi de cinci ori mai mult decât cele 13 miliarde de tone pe care le poate absorbi Pământul. Cu alte cuvinte: dacă toate ţările ar atinge nivelul de trai al statelor bogate, am mai avea nevoie de încă cinci planete ca aceasta, pentru ca să putem găsi resursele pentru input-uri şi cele care servesc progresului economic.”
„De-a lungul istoriei dezbaterii privind durabilitatea au existat două pledoarii diferite, una în favoarea unei lumi dezvoltate, cealaltă, pentru ţările în curs de dezvoltare. Evident că prima pledoarie viza probleme precum ploaia acidă, gaura din stratul de ozon, schimbarea climatică, creşterea demografică, abuzul de droguri şi pierderea diversităţii speciilor. Cea de-a doua pledoarie, în schimb, avea printre priorităţi sărăcirea solului, extinderea deşerturilor, calitatea apei şi accesul la aceasta, creşterea rapidă a populaţiei, mişcările populare şi războaiele.”
Perspectiva sudului
Asta nu schimbă însă cu nimic faptul că, din punctul de vedere al sudului, nordul s-ar fi îmbogăţit mai întâi pe seama sa, atingând un nivel de trai ridicat, anunţând mai apoi că s-ar fi atins „limitele dezvoltării” şi împiedicând astfel sudul să încerce să prindă din urmă statele bogate. Aceasta a fost critica care a însoţit încă de la început politica internaţională a mediului.
Politica SUA
Gaz pe foc a mai turnat şi SUA, singura super-putere de astăzi, care este totodată pe departe cel mai mare emiţător al gazului de seră dioxidul de carbon. Un exemplu negativ în ceea ce priveşte politica SUA a fost atitudinea fostului preşedinte George Bush sen. de la începutul şi din timpul Conferinţei de la Rio. Acesta a susţinut că stilul american de viaţă nu este negociabil, la fel întâmplându-se şi atunci când fiul său, ajuns preşedinte, s-a retras din Protocolul de la Kyoto.
Durabilitate şi dreptate
Aceste două laitmotive ce privesc conflictul nord-sud ar trebui să ne fie de ajuns pentru a evidenţia una din problemele centrale de pe calea spre o dezvoltare durabilă, şi anume relaţia tensionată dintre cei doi termeni. Nu putem avea una fără de cealaltă, aşa cum o arată şi Wolfgang Sachs în fragmentul de mai jos:
„Indiferent despre ce domeniu este – climă, diversitate biologică sau comerţ: dacă nordul nu va reuşi să încheie acorduri în domeniul politicii mediului pe care sudul să le resimtă ca fiind corecte, durabilitatea nu va mai fi posibilă. Fără dreptate nu va mai putea exista aşadar nici ecologia. Dacă, fireşte, la rândul său, sudul va revendica o parte mai mare din economie, atunci nu vom mai putea vorbi nici despre durabilitate. Dreptatea nu are de-a face cu protecţia mediului decât dacă însoţeşte o dezvoltare propice mediului ambiant. De aceea este valabil şi invers: fără ecologie nu poate exista dreptate.”
