Un subiect actual în cadrul economiei mondiale îl constituie dezvoltarea comerțului internațional și metodele de reglementare al acestuia. În literatura de specialitate există diferite opinii cu privire la modul de organizare a comerțului internațional.
În prezent este imposibil de imaginat dezvoltarea economiei mondiale fără reglementările în dezvoltarea comerțului internațional. Astfel mai mulți economiști străini, cum ar fi: P. Krugman, M. Obstfeld, M. Porter ș.a. [67, 75, 76] precum și unii cercetători autohtoni, cum ar fi: Al. Gribincea, P. Roșca, N. Țâu, B. Chistruga, ș.a. [39, 54, 78, 85] au abordat acest aspect în lucrările lor.
Problema fundamentală a teoriei economice generale o constituie alocarea optimă a resurselor, adică, ține de criteriile de structurare judicioasă a economiei naționale pe sectoare și domenii de activitate. Problema fUndamentală a analizei economice este optimizarea structurii specializării internaționale și participarea avantajoasă la comerțul internațional.
De-a lungul istoriei au existat diferite teorii cu privire la organizarea comerțului internațional și rolul acestuia în dezvoltarea economiei mondiale, cele mai populare fiind ale mercantiliștilor, clasicilor și neoclasicilor.
În opinia mercantiliștilor, rolul activ al statului în economie avea ca scop primordial mărirea bogăției unei țări. Necesitatea acestei intervenții active din partea statului, în opinia adepților acestui curent (Th. Man, A. Moncretier), era de a suplini bugetul statului, prin atragerea unor cantități cât mai mari de aur în țară, prin creșterea exportului și micșorarea importului. Autorii mercantiliști susțineau că schimburile internaționale reprezintă un mijloc de îmbogățire. Principalul obiectiv al mercantiliștilor era menținerea unei balanțe comerciale excedentare, printr-un export superior importului. În acest fel, o țară putea acumula cantități ridicate de aur și argint și, în consecință, își putea spori bogăția națională și prestigiul. Doctrina mercantilistă justifica intervenția statelor în sensul creșterii excedentelor în balanța comercială, prin intermediul politicilor de stimulare a exporturilor și de limitare a importurilor.
Clasicii însă se pronunțau și pentru garantarea comercială a anumitor libertăți economice de bază (libera concurență, comerțul liber etc.) ce ar garanta asigurarea securității vieții omului și a proprietății sale, rezolvarea diferitelor litigii, adică tot ceea ce individul nu este în stare să facă de sine stătător, ori o face, însă într-un mod ineficient [77]. Teoriile clasice privind comerțul internațional sunt enunțate de către clasicii britanici A. Smith, D. Ricardo și J. St. Mill.
În rândurile reprezentanților liberalilor clasici, A. Smith și-a exprimat teoria sa în lucrarea The Wealth of Nations, publicată în 1776, în care a afirmat că prin participarea la comerțul internațional, „avuția” tuturor țărilor poate fi sporită, specializarea urmând a se realiza pe baza principiului avantajului absolut. Prin specializare în producerea acelor produse pentru care sunt mai eficiente, toate țările vor beneficia de pe urma participării la schimburile internaționale deoarece: „…fiece om în parte încearcă să utilizeze capitalul său în așa mod ca produsul său să aibă o valoare cât mai mare, astfel, urmărind propriile sale interese, el dă preferință unor asemenea acțiuni, care vor fi utile societății în cea mai bună manieră” [26, 56, 108]. Conform teoriei sale, țările ar trebui să se specializeze în producerea acelor bunuri pentru care dispun de un avantaj absolut. Teoria lui Adam Smith nu rezolvă însă dilema țărilor care nu prezintă un avantaj absolut în niciun domeniu [55].
Pentru această categorie de țări D. Ricardo a enunțat în lucrarea sa On The Principle of Political Economy and Taxation (1817) teoria avantajelor comparative sau relative [101]. El a demonstrat că o țară se va specializa în producerea acelor bunuri pe care le poate fabrica mai eficient și va cumpăra din altă țară acele bunuri pe care le realizează mai puțin eficient, chiar dacă ea ar putea produce aceste bunuri mai eficient decât țara terță.
În plan internațional, ipoteza de bază în raționamentul lui D. Ricardo specifică că numai mărfurile circulă liber, în timp ce factorii de capital și forța de muncă sunt imobili, astfel țările nu intră în concurență. În baza acestei ipoteze ulterior au fost enunțate fundamentele eficienței și creșterii economice pentru dezvoltarea comerțului internațional cunoscută sub denumirea de teoria avantajelor relative. Conform acesteia, după cum citează unii autori [54] „…fiecare țară se va specializa în producerea acelor bunuri pentru care este cea mai avantajată sau cel mai puțin dezavantajată, respectiv în producerea acelor bunuri ale căror costuri comparative sunt cel mai puțin ridicate”.
Principiile diferite care guvernează comerțul internațional, în viziunea lui D. Ricardo, specifică că schimbul de marfuri este guvernat de legi economice sau principii diferite, în funcție de cadrul sau nivelul la care se desfășoară acesta. După cum susțin unii economiști [28, 104] D. Ricardo este de acord cu A. Smith că pe piața internă a unei țări schimbul de mărfuri este guvernat de legea valorii bazată pe muncă, însă, spre deosebire de A. Smith care susține acest lucru pentru orice fel de schimb, la orice nivel, conaționalul său D. Ricardo susținea că pe piața mondială, schimbul de mărfuri este guvernat de legea avantajelor relative specificată mai sus.
Triumful liberalismului clasic, inițiat de D. Ricardo, a fost urmat de câteva decenii de pupularizare a liberalismului economic, implementându-se o serie de modificări, care însă nu au afectat următoarele aspecte: costurile comparative și avantajele relative care servesc drept criteriu al specializării în producție și cauză a comerțului internațional, respectiv a diviziunii internaționale a muncii, avantajele reciproce, ca rezultat al comerțului internațional, și politica economică externă a liberului-schimb, ca premisă și corolar ale comerțului internațional reciproc avantajos.
Teoria lui D. Ricardo, findamentată de principiul costurilor comparative în condiții de liber schimb, a fost preluată de J.St. Mill (1806-1837) care a dezvoltat „teoria valorilor internaționale” și „împărțirea câștigurilor din comerțul internațional” în care susține necesitatea păstrării raportului de schimb internațional în limitele valorilor de schimb naționale a două produse comercializate. În lucrarea sa Principles of political economy, J. St. Mill susține că, în plan intern, raportul de schimb între mărfuri are loc conform principiului muncă egală contra muncă egală, pe când în schimburile internaționale sunt stabilite unele limite între care pot varia rapoartele internaționale de schimb [99]. Teoria valorilor internaționale, susținută de Mill, încearcă să explice principiul desfășurării schimbului de mărfuri dintre țări și determină raportul de schimb între ele, însă diferă considerabil de teoria ricardiană a valorii bazate pe muncă. Concluzia susținută de acest principiu susține că raportul de schimb al unei țări este cu atât mai avantajos cu cât cererea pentru mărfurile ei este mai mare, iar cererea proprie pentru mărfuri străine este mai mică. Împărțirea câștigurilor din comerțul internațional se face, în viziunea lui J. St. Mill, între toți partenerii chiar dacă nu în mod egal. Raționamentul său exclude ipoteza în care unul dintre parteneri ar putea să piardă, astfel este posibilă realizarea situației în care țările mici, nedezvoltate și sărace ar avea de câștigat mai mult din comerțul internațional, deoarece cererea lor este mai redusă, ceea ce conduce la realizarea unui raport de schimb avantajos, pe când, țările bogate, având o cerere de mărfuri mult mai mare, obțin aceste mărfuri în condițiile unor raporturi de schimb dezavantajoase, acest fenomen, este cunoscut în teoria de specialitate drept „Paradoxul lui J. St. Mill”.
La sfârșitul secolului XIX, teoria liberală clasică a fost șlefuită de A. Marshall (1842-1924) în lucrareaMoney, Credit and Commerce în care a expus aspectul comerțului internațional prin prisma raporturilor dintre valorile internaționale și consturile comparative, precum și reprezentarea grafică a unor principii de comerț internațional [96]. A. Marshall utilizează drept punct de reper în teoria sa despre comerțul internațional ideile lansate de J. St. Mill, însă combină teoria cererii și a ofertei cu teoria utilității finale sau marginale făcând o anumită delimitare, adică costurile absolute ale mărfurilor sunt decisive pe piața internă, iar costurile relative ale acestora sunt decisive pe piața internațională. În explicarea acestui fenomen, Marshall recurge la metafora celor două lame cu brațe ale unei foarfece, specificând că tăierea cu ajutorul foarfecelui este rezultatul acțiunii ambelor ei brațe, analogic, prețurile sunt justificate atât de utilitatea mărfurilor cauzată de factorii subiectivi, cât și de costurile implicite, provocate de factorii obiectivi.
Teoria mercantilistă și cea clasică au stat la baza inițierii analizei teoretice a diviziunii muncii și schimburilor comerciale internaționale, care au îndeplinit scopul păstrării poziției de referință pentru teoreticienii care au abordat ulterior acest aspect. În plan teoretic, istoria dezvoltării comerțului internațional a cunoscut mai multe teorii, cele mai importante fiind: școala costului de producție – neoricardiană; școala muncii abstracte – marxistă și neomarxistă; școala psihologică a economiștilor neoclasici.
Astfel, în viziunea lui K. Marx (1818-1883), expusă în lucrarea sa Das Kapital, problemele pieței mondiale și a comerțului internațional constituie o încununare a operei sale economice privind geneza, mecanismul de funcționare și destinul economiei moderne de piață, similar economiei politice premergătoare lui [97]. Spre deosebire de D. Ricardo, K. Marx examinează problema comerțului internațional nu doar cantitativ, ci și calitativ și istoric, dezvăluind premisele istorice inegale ale acestuia, cum ar fi diviziunea internațională a muncii, respeciv valorificarea diferită a potențialului de muncă al diferitelor țări. Cu toate că în lucările lui K. Marx nu găsim o referință directă asupra analizei teoriei ricardiene a comerțului internațional din care să rezulte atitudinea sa față de teoria costurilor comparative și a avantajelor relative în comerțul internațional, putem distinge câteva elemente distinctive importante, cum ar fi: opinia ce susține că în cadrul economiei de piață, indiferent de nivel, schimburile sunt guvernate de legea valorii bazate pe muncă. În timp ce D. Ricardo a analizat superficial aspectul complexității pieței mondiale față de piețele naționale, K. Marx ia în considerare și structura pieței mondiale, cum ar fi prezența unor parteneri inegali dezvoltați, în funcție de nivelul productivității medii a muncii naționale.
Teoria neoclasică care utilizează drept concept esențial excluderea teoriei valoare-muncă din analiza comerțului internațional și înlocuirea acestuia sau cu teoria marginalistă, sau cu teoria factorilor de producție, cunoscută sub denumirea „de modelul H-O-S” (Heckscher – Ohlin – Samuelson), reprezintă un punct de referință în teoria „modernă” a comerțului internațional [104].
Inițiatorul teoriei costurilor comparative în termenii costurilor de substituție a fost A. Marshall, care a propus înlocuirea teoriei valorii-muncă cu termenii raționamentului marginalist prin analiza cererii și ofertei de exporturi și importuri [96]. Dezvoltarea acestei teorii a fost continuată de Gottfried Heberler care a lansat teoria potrivit căreia obținerea unei cantități adiționale dintr-un produs va suporta în calitate de cost de substituție cantitatea din cea de-a doua marfă, producția căreia va fi compromisă.
A doua variantă neoclasică a modelului costurilor comparative reprezintă teoria dotării cu factori de producție, inițiatorii căreia sunt E. Heckscher și B. Ohlin, care și-au expus ideile în lucrarea Interregional and International Trade cunoscute sub noțiunea de teorema Heckscher-Ohlin, în care egalizarea prețurilor factorilor de producție este considerată incompletă pe motivul existenței a altor numeroși factori care pot neutraliza factorul inițial.
În a doua jumătate a secolului trecut, a apărut un curent nou, cunoscut ca noua teorie a comerțului internațional, ca consecință a numeroaselor critici aduse teoriei tradiționale. Noua teorie presupune o metodă completă și formalizată care descrie fenomene pe care vechea teorie le-a lăsat neexplicate și care utilizează noi instrumente de analiză [17]. Principalele probleme, abordate de noua teorie, vizează dezvoltarea schimburilor între cele mai dezvoltate națiuni, ale căror dotări factoriale sunt apropiate comerțului internațional intraramural.
Din considerentul că țările dezvoltate exportă și importă produse asemănătoare, efectuând schimburi încrucișate de bunuri similar, s-au dezvoltat alte teorii contemporane care au urmărit drept scop perfecționarea teoriilor privind schimburile internaționale. Printre acestea pot fi menționate: teoria neofactorială și neotehnologică; teoria privind specializarea internațională bazată pe similarități și teoria privind specializarea internațională bazată pe diferențe.
Teoria neofactorială a fost inițiată de R. Findlay și H. Kierzowski care au realizat un model econometric în baza căruia au ajuns la concluzia că o țară abundentă în capital va exporta bunuri intensive în muncă calificată, pe când o țară în care capitalul este mai puțin abundent va exporta bunuri intensive în muncă necalificată [95].
Teoria neotehnologică este cunoscută sub noțiunea de ecartul tehnologic și performanțele la export, lansată de P. Krugman, pornind de la două țări sau zone: Nordul și Sudul. Nordul inovează și produce rapid produsele care abia după un timp apar în Sud. Economistul susține că monopolul tehnologic al Nordului este în mod continuu erodat prin transferurile tehnologice și nu poate fi menținut decât prin inovații constante în noile produse [94].
