Nu există o unanimitate în ceea ce priveşte definirea economiei mondiale. O definiţie simplă ar putea suna astfel: economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activităţi, când este implicată majoritatea agenţilor economici de pe glob. (Expresia „schimb reciproc de activităţi” nu trebuie înţeleasă în sensul ei strict, redus la simple operaţiuni de vânzare-cumpărare. Pe lângă schimbul propriu-zis, ea presupune şi relaţii determinate de activităţi productive sau de servicii la scară naţională sau internaţională. Economia mondială nu se reduce deci la sfera circulaţiei (a bunurilor economice, a capitalurilor etc.), ci cuprinde şi sferele producţiei materiale, cercetării ştiinţifice, consumului. De aceea, conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui complex de relaţii economice.
Agenţii economici sunt participanţii la desfăşurarea proceselor economice. Ei pot fi:
– rezidenţi, cei care desfăşoară o activitate de cel puţin un an pe un teritoriu naţional (firmele autohtone, instituţii guvernamentale sau ale administraţiei publice locale, filiale ale unor societăţi transnaţionale, reprezentanţe ale unor organizaţii economice internaţionale);
– nerezidenţi (cei care desfăşoară o activitate în afara ţării considerate, dar şi investitorii străini de portofoliu pe termen scurt.)
Implicarea agenţilor economici în schimbul reciproc de activităţi la scară mondială a devenit semnificativă numai de la un anumit moment al dezvoltării istorice, atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob. În prezent, cei mai importanţi agenţi economici sunt societăţile transnaţionale.
Principalele trăsături ale economiei mondiale sunt:
- Celulele de bază ale economiei mondiale rămân economiile naţionale. Se poate afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele vor continua să formeze cadrul de mişcare a factorilor de producţie, al manifestării agenţilor economici, stimulând dezvoltarea lor. Influenţa pe care economiile naţionale o exercită asupra economiei mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare.
- Economiei mondiale îi este proprie concurenţa între agenţi economici. Oriunde pe mapamond, concurenţa conduce la o „selecţie naturală” a agenţilor economici, în raport cu forţa lor de inovaţie tehnologică şi managerială, ceea ce dă impuls progresului economic.
- În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă o alternare a fazelor de expansiune şi a celor de recesiune. Rezultanta pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial înregistrând o creştere. În consecinţă, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populaţiei mondiale continuă să trăiască în sărăcie.
- Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se menţin decalaje, datorită dezvoltării inegale. Statele-naţiune diferă nu numai ca mărime şi potenţial economic, ci şi ca nivel de dezvoltare. Deosebiri există şi din punctul de vedere al sistemului economic. Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se menţin însă şi câteva ţări cu sistem comunist.
Interdependenţele economiei mondiale au drept cadru general de mişcare producţia şi circulaţia mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piaţa mondială, toţi agenţii economici, fără excepţie, trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale cererii şi ofertei, ale concurenţei, ale preţurilor internaţionale. Relaţiile de piaţă reprezintă liantul, numitorul comun, al unor elemente atât de eterogene.
Asistăm, de mai multe decenii, în mai toate regiunile lumii, la un proces de integrare economică ce cunoaşte următoarele forme (ierarhia are şi semnificaţie cronologică):
- Zonă de liber-schimb sau zonă de comerţ liber
- Uniune vamală
- Piaţă comună
- Uniune economică
- Uniune economică şi monetară.
Până în prezent, singura organizaţie economică internaţională care a trecut toate treptele este Uniunea Europeană, care în cursul anului 2004 a reuşit să-şi definitiveze şi un proiect de Constituţie, prin care organizaţia dobândeşte un pronunţat caracter politic.
Majoritatea celorlalte proiecte de integrare sunt în preajma realizării faza pieţei comune, ceea ce presupune existenţa unei zone în care libertatea de circuţatie a bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie – capital şi persoane – este deplină. Adică :
- Barierele comerciale, tehnice, fiscale sau administrative între ţările respective sa fie înlăturate, ceea ce se cunoaşte sub denumirea de “integrare negativă”.
- Să fie elaborate reguli privind circulaţia liberă a celor patru componente ale pieţei, un proces de armonizare a reglementărilor naţionale şi de stabilire şi aplicare a unor politici comune, ceea ce se numeşte “integrare pozitivă”. Acesta este un pas necesar pentru a merge mai departe şi a realiza uniunea economică.
- Permanenta ajustare şi adaptare la schimbări.
- Înlăturarea oricărui control vamal în interiorul zonei duce la completa integrare a pieţelor naţionale, la formarea unei adevărate pieţe interne/unice.
Piaţa unică înseamnă cel mai avansat proces de integrare în plan comercial. La acest stadiu superior a ajuns, până în prezent, numai Uniunea Europeană; celelalte organizaţii internaţionale cu obiective preponderent economice vor înainta pe această cale, în funcţie de succesul sau eşecul proiectului de integrare economică europeană.
