Economia naţională este o entitate apărută pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii umane, ca urmare a adâncirii diviziunii sociale a muncii, a constituirii pieţelor interne, a naţiunilor şi statelor naţionale. Elementul esenţial economiei naţionale îl constituie schimbul de piaţă între membrii unei comunităţi, pe un teritoriu delimitat ca stat, schimb generalizat şi devenit permanent, ca urmare a autonomiei şi specializării producătorilor de bunuri şi servicii. Structura economiei naţionale este reprezentată de totalitatea şi interdependenţa activităţilor, ramurilor şi sectoarelor de activitate, manifestate prin intermediul pieţei. Premisele existenţei economiei naţionale sunt: teritoriul, populaţia, aparatul de producţie (care cuprinde atât dotarea tehnică a agenţilor economici, cât şi infrastructurile necesare, constând din căi şi mijloace de transport şi comunicaţie, sistemele comerciale şi bancar-financiare, dotările edilitare etc.), organizarea statală, reglementările economice ş.a.
În lumea contemporană, activităţile economice din fiecare ţară cunosc o mare diversitate de condiţii. Cu toate acestea, economiile naţionale pot să fie clasificate după anumite criterii, cum ar fi: nivelul de dezvoltare şi sistemul economico-social. După primul criteriu, se cunosc: ţările dezvoltate, ţări cu un nivel mediu de dezvoltare sau nou industrializate şi ţări în curs de dezvoltare, din ultima clasă desprinzându-se un grup de 25 de state cunoscut sub denumirea de „ţările cel mai puţin dezvoltate”. În funcţie de criteriul sistemul economico-social adică după tipul de proprietate predominantă şi modul de gestionare a activităţilor economice, se cunosc: ţări cu economie de piaţă modernă, ţări cu o economie aflată în tranziţie (unele dintre ele ajungând în stadiul de economie de piaţă funcţională) şi ţări cu economie planificată în mod centralizat (Coreea de Nord şi Cuba).
Schimburile prin intermediul pieţei s-au manifestat de multă vreme astfel că între statele naţionale în formare s-a constituit, în mod progresiv, un sistem de relaţii economice internaţionale cunoscute sub denumirea de economie internaţională (sau mondială). Aceasta nu este o entitate distinctă, în raport cu economiile naţionale (deoarece nu are un teritoriu propriu, o populaţie proprie, un sistem de producţie propriu, şi nu este condusă de un guvern mondial), ci rezultă din agregarea indicatorilor sintetici armonizaţi ai economiilor naţionale, reprezentând: produsul intern brut mondial, producţia industrială mondială, producţia agricolă mondială, importul/exportul mondial etc. La baza existenţei economiei mondiale stau: diviziunea internaţională a muncii, piaţa mondială şi comerţul mondial, pe baza cărora fiecare ţară poate să obţină avantaje. O ţară ai cărei agenţi economici participă cu o mare parte a producţiei sale de bunuri şi servicii la schimburile comerciale internaţionale, se consideră că este o economie deschisă spre exterior. Totodată, într-o economie deschisă se utilizează forţă de muncă străină, iar o parte a forţei de muncă naţionale lucrează în străinătate. De asemenea, capitalul financiar naţional se valorifică atât în ţară cât şi în străinătate. În prezent, economiile naţionale sunt strâns legate între ele prin fluxurile internaţionale de bunuri şi servicii şi cele de factori de producţie.
Economia naţională şi economia mondială au ca trăsătură fundamentală comună schimbul comercial sau de piaţă, pe baza diviziunii muncii şi a autonomiei producătorilor, iar ca deosebire fundamentală modul în care se desfăşoară schimbul: pe plan intern schimbul se desfăşoară liber (fără restricţii), pe când relaţiile comerciale dintre state sunt supuse unor reglementări speciale, având caracter internaţional.
În calitatea sa de sistem de relaţii economice între state, economia mondială (internaţională) cuprinde: comerţul internaţional şi fluxurile internaţionale de factori de producţie, fiecare dintre aceste mari componente divizându-se succesiv. Astfel, comerţul internaţional cuprinde: comerţul cu produse (bunuri) şi comerţul cu servicii, primul fiind considerat comerţ vizibil sau cu bunuri tangibile, iar cel de al doilea, comerţ invizibil (cu bunuri intangibile), cum ar fi transporturile internaţionale, turismul internaţional, transferul internaţional de tehnologii, serviciile bancar-financiare internaţional ş.a. Fluxurile internaţionale de factori de producţie se referă la circulaţia internaţională a capitalului şi la migraţia internaţională a forţei de muncă, aceste componente ale economiei mondiale căpătând o pondere şi importanţă deosebite, în condiţiile globalizării economiei. Circulaţia internaţională a capitalului are în vedere: relaţiile monetare (valutare) dintre state, creditele internaţionale, investiţiile directe şi de portofoliu, dar şi celelalte componente pe termen scurt sau lung ale pieţei de capital. Circulaţia dintr-o ţară în alta a forţei de muncă, în căutarea unui loc de muncă sau a unei salarizări mai bune, este încă sever restricţionată, cu excepţia Uniunii Europene unde, între ţările membre, s-a realizat liberalizarea circulaţiei persoanelor, pe când faţă de ţările terţe se menţin restricţii importante în ceea ce priveşte importul de forţă de muncă.
