Economia contemporană este, în general, o economie de schimb monetar. La o asemene formă de economie s-a ajuns pe baza unui amplu proces istoric de evoluţie, ale cărui începuturi se găsesc în preistoria umanităţii.
Economia de dinaintea schimbului este cunoscută sub denumirea de economie naturală – acea formă de economie în care produsele obţinute sunt consumate de producători şi familiile lor. Această formă de economie se caracterizează prin: pământul este principalul factor de producţie, baza existenţei constituind-o culesul, vânătoarea, cultivarea pământului, diviziunea simplă a muncii; economie descentralizată; fiecare comunitate consuma aproape tot ce se producea. Pe măsura creării unor unelte specializate, a specializării profesionale, oamenii au reuşit să producă mai multe bunuri decât le era necesar pentru consumul curent. Astfel, a apărut un prisos temporar de bunuri -plusprodusul. Tot atunci a apărut şi dreptul de proprietate particulară asupra bunurilor produse şi agonisite.
În sens modern, economia de piaţă se defineşte ca o economie a cărei funcţionare se realizează prin mecanismele pieţei libere, bazată pe proprietatea privată, fără existenţa unei acţiuni restrictive a statului în domeniile producţiei, schimbului, repartiţiei, consumului, preţurilor şi circulaţiei monetare. Acţiuni restrictive impuse de stat există doar în domeniul unor reguli generale, cum sunt: păstrarea ordinii publice, respectarea unor norme sanitare, protejarea mediului înconjurător etc.
Conţinutul şi fizionomia economiei de piaţă sunt cel mai bine puse în evidenţă prin condiţiile şi trăsăturile acesteia:
- Economia de piaţă se bazează pe liberalismul economic, care are ce fundament proprietatea privată şi care reprezintă totodată condiţia şi trăsătura fundamentală a acestei economii.
- Economia de piaţă este o economie de întreprindere, unitatea economică fiind spaţiul economic, fundamentul de decizie şi de acţiune, care asigură legătura dintre pieţele de bunuri şi cele de servicii, pieţele factorilor de producţie şi pieţele băneşti. Deci în sistemul economiei de piaţă, microeconomia trece în primul plan.
- Economia de piaţă este o economie concurenţială, trăsătură determinată, pe de o pare, de caracterul eterogen, iar pe de altă parte de faptul că decizia şi acţiunea este la latitudinea agenţilor economici, fiecare urmărind să obţină maximum de avantaje, maximum de eficienţă economică.
- Economia de piaţă este o economie de profit, acesta constituind motivul principal pentru care agentul economic îşi asumă riscul concurenţial. Obţinerea profitului în activitatea economică este nu numai în avantajul întreprinzătorului, ci şi a întregii societăţi prin redistribuire, ceea ce poate asigura un înalt nivel de asistenţă socială, de educaţie etc.
- Economia de piaţă este o economie monetizată şi banca-rizată.
Monetizarea reprezintă dezvoltarea relaţiilor monetare, având ca scop general
creşterea performanţelor sistemului economic. Acesta are ca obiective principale: măsurarea şi compensarea tensiunilor provocate, pe de o parte, raritatea resurselor şi a produselor, iar pe de altă parte, flexibilizarea proceselor economice, prin înlăturarea fricţiunilor şi adaptarea unităţilor la nevoile pieţei, prin efectuarea de servicii bancare şi de credit.
- Economia de piaţă este o economie în care intervenţia statului (directă şi indirectă) nu este exclusă ci dimpotrivă; intervenţia statului este necesară nu pentru a se substituii pieţei, ci pentru a înlătura unele deficienţe apărute în funcţionarea mecanismelor economice.
- Activitatea economică gravitează în jurul pieţei. Din acest motiv, economia se numeşte în mod generic economie de piaţă. Raporturile cerere/ofertă determină principiile de prioritate în producerea bunurilor şi serviciilor, iar piaţa, cu legităţile ei, joacă un rol decisiv în reglarea întregii activităţi din societate.
- Economia de piaţă este o economie deschisă spre exterior, ca o consecinţă a formării pieţelor regionale şi comunitare, a procesului de globalizare al economiei.
Înainte de apariţia diviziunii muncii, schimbul de activităţi avea loc numai cu totul întâmplător. După apariţia diviziunii muncii, ea şi-a lărgit sfera de cuprindere şi a devenit relativ stabil. Cu toate acestea, până la apariţia şi cele de a doua condiţii a înfiinţării economiei de schimb – autonomia, independenţa producătorilor – schimbul de mărfuri era legat doar de surplusul ce putea apărea întâmplător într-o comunitate sau alta şi continua să deţină o pondere mică în totalul activităţii economice.
Ca latură indispensabilă a diviziunii sociale a muncii, specializarea producătorilor înseamnă fixarea unor genuri de activităţi producătoare asupra unor subiecţi economici; funcţiile producţiei se repartizează pe unităţi, pe categorii de producători.
Spre deosebire de producătorul „universal”, caracteristic economiei naturale, producătorul specializat se defineşte prin aceea că: utilizează factori de producţie speciali, acţionează în domenii distincte de producţie, produce o gamă limitată de bunuri (uneori chiar un singur produs final), aduce cantităţi relativ mari de bunuri pe care s-a profilat, costurile unitare ale produselor sunt relativ mici. Originea diviziunii muncii şi a specializării constau în legea rarităţii.
Odată cu apariţia producţiei de mărfuri, prin existenţa simultană a celor două condiţii prezentate mai sus, schimbul de mărfuri capătă un impuls deosebit. Dezvoltarea economiei de schimb a reprezentat o urmare a amplificării nevoilor şi mijloacelor de satisfacere a lor, prin extinderea meşteşugurilor şi apoi prin realizarea primei revoluţii industriale care a dus la producţia de mărfuri generalizată şi prin aceasta, la trecerea de la un sistem economic unde predomina economia naturală, la unul unde locul principal revine economiei de schimb.
