Integrarea activităţilor în amontele şi în avalul întreprinderii constituie o altă modalitate de dezvoltare. Argumentele aduse în acest sens sunt următoarele:
- gestionarea de către întreprinderi a propriilor surse („forarea de puţuri interne”);
- obţinerea de venituri (rente şi profit) în diferite stadii ale activităţii;
- gestionarea mai bună a activităţilor logistice;
- reducerea costurilor de tranzacţie internalizându-le.
Criza industrială a scos în evidenţă inconvenientele integrării când multe firme, precum IBM, au început să se dezintegreze:
- integrarea sporeşte efectele de domino, în caz de criză;
- pe diferitele stadii de filieră se formează cupluri meserie – misiune ceea ce face necesară instruirea şi dobândirea unei experienţe speciale;
- integrarea necesită costuri de control de coordonare şi de tranzacţie interne, foarte ridicate;
- integrarea este o sursă de rigiditate, de blocaj la inovare.
Ultimele trei decenii ale secolului trecut au repus în discuţie strategiile de dezvoltare a firmelor, inclusiv legitimitatea marii firme manageriale. S-au elaborat noi strategii industriale:
- reducerea dimensiunii (downsizing);
- reducerea varietăţii (recentrare de activităţi);
- reengineering;
- reducerea integrării (specializarea şi externalizarea).
