Accesul la locurile de muncă dintr-un Stat Membru reprezintă un aspect fundamental al liberei circulaţii a persoanelor în cadrul Uniunii Europene. Această libertate include dreptul persoanei de a se deplasa într-un alt Stat Membru pentru a-şi căuta un loc de muncă sau pentru a lucra acolo, fie ca lucrător independent, fie ca angajat.
Din punct de vedere politico-economic, libera circulaţie a persoanelor urmăreşte crearea unei pieţe comune a forţei de muncă şi promovarea unei cetăţenii a Uniunii Europene, prin eliminarea barierelor în acest domeniu. Accesul la pieţele forţei de muncă din Statele Membre presupune dreptul la egalitate de tratament în ceea ce priveşte condiţiile de muncă, precum şi dreptul la integrare socială, economică şi culturală a lucrătorului migrant şi a familiei acestuia în ţara gazdă. Dreptul la libera circulaţie a lucrătorilor este completat şi susţinut de un sistem de coordonare a sistemelor de securitate socială şi un sistem de recunoaştere reciprocă a diplomelor.
O mobilitate ridicată determină creşterea oportunităţilor lucrătorilor de a găsi un loc de muncă şi ale angajatorilor de a găsi persoane cu un nivel corespunzător al aptitudinilor, impulsionându-se astfel ocuparea forţei de muncă şi creşterea economică. În cadrul comunitar, libera circulaţie a lucrătorilor are ca scop principal deschiderea pieţei europene a forţei de muncă tuturor lucrătorilor din UE, contribuind astfel la obiectivul general vizând pacea şi prosperitatea şi completând piaţa internă a mărfurilor, serviciilor şi capitalului.
Imigraţia este o realitate a societăţii contemporane, cu implicaţii economice, sociale şi politice. Susţinând această idee, Anna Diamantopoulou evidenţia faptul că, pe de o parte, în Uniunea Europeană unele State Membre se tem că ar putea fi depăşite de acest fenomen, iar, pe de altă parte, există critici care califică Uniunea Europeană ca „fortăreaţa Europei”. La nivelul Uniunii Europene, imigraţia legală constituie un factor de favorizare a creşterii economice, în condiţiile în care este gestionată eficient şi canalizată spre sectoarele deficitare. De aceea, Marc Verwilghen argumenta că este nevoie de o campanie de conştientizare a publicului asupra aspectelor pozitive ale migraţiei, în condiţiile în care aceasta este percepută în prezent, preponderent, cu conotaţie negativă. Totodată, este necesară o mai mare coordonare între politicile privind dezvoltarea şi eforturile întreprinse pentru gestionarea eficientă a fenomenului migraţiei, cu atât mai mult cu cât îmbătrânirea populaţiei va avea consecinţe importante asupra pieţei muncii, sistemelor de pensii şi de sănătate, influenţând tot mai mult modul în care este percepută migraţia.
Creşterea populaţiei, ca urmare a imigraţiei sau a extinderii Uniunii Europene, nu reprezintă o problemă în sine. În prezent, în Uniunea Europeană se acordă o importanţă deosebită eficientizării utilizării resurselor umane. De aceea, politica Uniunii Europene se concentrează, în special, asupra pieţei muncii şi integrării sociale a imigranţilor care locuiesc legal în Statele Membre.
Primul Raport anual al Comisiei Europene privind migraţia şi integrarea imigranţilor la nivelul Uniunii Europene, prezentat în 2004, arăta că au crescut preocupările autorităţilor din Statele Membre atât pentru drepturile civice şi politice ale imigranţilor, cât şi pentru recunoaşterea şi echivalarea diplomelor şi calificărilor imigranţilor, îmbunătăţirea situaţiei locative a acestora, precum şi pentru combaterea oricăror forme de discriminare şi rasism, fenomene care îi afectează cu predilecţie.
În ceea ce priveşte dreptul de a practica o profesie într-un Stat Membru, deşi s-au înregistrat progrese în acest domeniu, mai sunt încă destule de făcut cu privire la egalitatea de tratament între lucrătorii migranţi şi cetăţenii respectivului stat. De asemenea, aplicarea legislaţiei în domeniu generează numeroase dificultăţi. Mai mult, în raportul Comisiei Europene din 2004 se arată că nu există suficientă flexibilitate administrativă în ceea ce priveşte situaţia specială a migranţilor, iar nivelul de cooperare în acest domeniu dintre Statele Membre este uneori insuficient.
În prezent, piaţa forţei de muncă din Uniune este destul de permisivă pentru persoanele calificate sau care doresc să desfăşoare activităţi neatractive pentru cetăţenii UE. Se acordă o mai mare atenţie utilizării „lucrătorilor oaspeţi”. Angajarea oricărui lucrător din statele terţe se poate realiza într-o manieră care să determine evoluţii economice şi sociale pozitive în ţările de origine ale imigranţilor. Aceştia sunt încurajaţi să se întoarcă în ţările de origine cu un bagaj de cunoştinţe extins, dar şi cu un anumit capital financiar, pentru a sprijini îmbunătăţirea nivelului de trai, nu numai local, ci şi regional.
Legătura dintre schimbările demografice şi politicile privind migraţia este şi va continua să fie o problemă importantă a Uniunii Europene în viitorul apropiat. În plus, previziunile arată o tendinţă de creştere a migraţiei, având în vedere evoluţia unor factori favorizanţi ai fenomenului. Cel mai probabil, decalajul tehnologic şi cel al veniturilor per capita dintre Statele Membre şi ţări din regiuni mai puţin dezvoltate se va accentua şi tot mai mulţi indivizi vor opta să-şi asume riscul de a emigra.
Migraţia are un rol important în transformările sociale contemporane. Este atât un rezultat al schimbărilor globale, dar şi o forţă pentru viitoarele schimbări atât în statele de origine, cât şi în cele primitoare. Impactul său imediat se resimte, în primul rând, la nivel economic, dar afectează şi domeniul muncii şi cel social, sistemul de protecţie socială, cultura şi politicile naţionale, relaţiile internaţionale, conducând inevitabil la o mai mare diversitate etno-culturală în toate statele.Migraţia este un fenomen complex, cu o multitudine de efecte, nu numai la nivel comunitar. Dincolo de acest cadru, migraţia are o serie de consecinţe, atât pozitive, cât şi negative, pentru toate părţile implicate: ţări primitoare, ţări de origine şi lucrătorii migranţi.
Circulaţia forţei de muncă favorizează diseminarea cunoştinţelor tehnice şi a metodelor moderne de lucru între statele afectate de fenomenul migraţiei. De asemenea, în Uniunea Europeană, libera circulaţie a persoanelor potenţează dobândirea unui mod de gândire european.
În teorie, libera circulaţie a forţei de muncă, fără intervenţii din partea statului de origine sau a celui gazdă, are efecte pozitive, echilibrând avantajele. Pe de o parte, în ţara de origine rata şomajului scade şi salariile cresc, migrarea forţei de muncă reducând dezechilibrele de pe piaţa muncii. În acelaşi timp, apar noi factori de creştere economică: transferul veniturilor migranţilor şi calificările îmbunătăţite ale lucrătorilor care se întorc. Pe de altă parte, în ţara de destinaţie, rezerva de resurse umane creşte, ceea ce duce la încetinirea creşterii salariilor şi la creşterea de capital. După teoria clasică, procesul de migraţie încetează atunci când plăţile pentru muncă sunt egale în ambele ţări (Gosh, 1996). De aceea, migraţia este un proces pozitiv pentru ambele părţi. Pe termen lung, nu există învingători sau învinşi.
După Michael Piore, motivul pentru cererea susţinută de forţă de muncă străină este fragmentarea profundă a pieţei muncii. Ramurile şi sectoarele de activitate nu se dezvoltă toate în acelaşi mod. În fiecare economie există segmente care sunt mari consumatoare de capital, după cum sunt şi segmente mari consumatoare de forţă de muncă şi câteva segmente intermediare cu variaţii ale cererii pentru aceşti doi factori de producţie.
Dezvoltarea economică diferită generează diferenţe în ceea ce priveşte cererea de forţă de muncă cu trăsături structurale speciale. În consecinţă, în fiecare ţară, chiar şi în cele mai dezvoltate, există segmente ale pieţei de muncă unde angajarea de muncitori autohtoni este în declin. În Statele Membre ale Uniunii Europene, muncitorul autohton respinge în foarte multe cazuri oferte de muncă neatractive, chiar şi în condiţiile unui nivel ridicat al şomajului. Lucrătorii străini, acceptând locurile de muncă prost plătite şi fără prestigiu, devin „salvatori” ai sistemului şi factori ai stabilizării economice.În practică, însă, după cum am menţionat, migraţia forţei de muncă are atât efecte pozitive, cât şi negative, de natură economică, socială sau culturală, pentru toţi cei implicaţi.
Pentru ţările de destinaţie, influxul de forţă de muncă străină este benefic pentru susţinerea activităţilor economice pe care piaţa internă a muncii nu le poate acoperi, fie din cauza lipsei de personal calificat în acele domenii, fie din lipsa interesului forţei de muncă autohtone pentru acele sectoare de activitate. De asemenea, oferta mult mai diversificată în ceea ce priveşte calificările şi aptitudinile, permite angajatorilor să găsească cele mai potrivite persoane pentru diverse activităţi economice. De multe ori, Statele Membre facilitează accesul pe pieţele naţionale ale muncii pentru persoanele înalt calificate, ceea ce are influenţe pozitive asupra eficienţei economice, creşterii veniturilor din anumite activităţi economice şi asupra creşterii economice în general. Surplusul de forţă de muncă nu determină doar creşterea şi întinerirea ofertei pe piaţa muncii, ci şi creşterea consumului, deci şi a ofertei generale, rezultând creşterea PIB şi, ca o consecinţă, îmbunătăţirea nivelului de trai.
Temerile Statelor Membre în ceea ce priveşte migraţia forţei de muncă se referă la diminuarea posibilităţii propriilor cetăţeni de a-şi găsi un loc de muncă datorită competiţiei sporite şi, cu atât mai mult, a dumping-ului social. De asemenea, integrarea lucrătorilor imigranţi, precum şi a membrilor lor de familie, necesită alocarea unor resurse financiare, umane şi materiale suplimentare, precum şi soluţionarea tuturor tensiunilor şi problemelor sociale care pot apărea ca urmare a diferenţelor culturale.
Activitatea desfăşurată de lucrătorii migranţi are efecte pozitive, ca urmare a veniturilor şi producţiei realizate, nu numai pentru statul primitor, ci şi pentru statul de origine. Nigel Harris consideră că principalele canale prin care migraţia exercită un impact favorabil asupra dezvoltării statelor de origine sunt remisiile şi repatrierea know-how-ului acumulat de către lucrătorii migranţi în ţările gazdă. Creşterea volumului migraţiei va determina şi creşterea remisiilor. Implicaţiile deosebit de favorabile ale acestora asupra dezvoltării rezultă din faptul că, aşa cum arăta Uri Dadush, remisiile constituie cea mai stabilă sursă de valută pentru ţările sărace, care reprezintă principala lor destinaţie.
Statul poate avea avantaje financiar-fiscale, dar şi sociale, datorită veniturilor obţinute de cetăţenii proprii care desfăşoară activităţi într-un (alt) Stat Membru. Sumele de bani trimise în ţară de către lucrătorii migranţi consolidează baza de impozitare a veniturilor, determinând creşterea veniturilor bugetului de stat. Rata şomajului poate fi diminuată ca urmare a posibilităţii cetăţenilor de a-şi găsi un loc de muncă pe teritoriul unui (alt) Stat Membru. Libera circulaţie a persoanelor presupune dreptul de a-şi alege liber reşedinţa şi ocupaţia. Astfel, dacă o persoană nu-şi găseşte un loc de muncă în ţara de origine, se poate deplasa şi stabili acolo unde a primit o ofertă convenabilă.
În acest mod, scade presiunea asupra bugetului de asigurări de şomaj şi asupra sistemului de asistenţă socială din statul de origine. De asemenea, lucrătorul migrant care revine în ţara de origine poate beneficia de experienţa dobândită în străinătate, sporindu-şi şansele de angajare sau putând deveni angajator pentru alte persoane, contribuind şi în acest fel la reducerea şomajului. Experienţa dobândită în străinătate asigură şi un nivel sporit de flexibilitate al forţei de muncă. Aptitudinile suplimentare obţinute în străinătate vor facilita angajarea lucrătorului migrant la întoarcerea în ţara de origine.
Migraţia determină apariţia, mai ales în statele care constituie principale destinaţii ale fluxurilor migratorii, a unor comunităţi ale imigranţilor. Prezenţa acestora este benefică din perspectiva facilitării schimburilor economice şi culturale, a susţinerii intereselor naţionale în cadrul comunitar şi a promovării, într-o anumită măsură, a identităţii naţionale. Efectele negative ale migraţiei pentru statele de origine sunt determinate de pierderea forţei de muncă înalt calificate, dar şi de consecinţele migraţiei ilegale, respectiv nevoia de a-i integra în societate şi pe piaţa muncii pe cei repatriaţi.
Pentru lucrătorii migranţi, principalul avantaj îl constituie posibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă, în funcţie de aptitudini şi calificare, de cele mai multe ori obţinând un salariu mai mare decât în ţara de origine. În privinţa avantajelor fiscale, prin Tratatul asupra Comunităţii Europene se interzice Statelor Membre să prevadă în legislaţia lor fiscală ca impozitul pe salariu, reţinut la sursă, să fie trecut în sarcina lucrătorului contribuabil, atunci când acesta îşi are reşedinţa doar o parte a anului fiscal pe teritoriul acelui stat. O persoană care lucrează în străinătate intră în contactul cu practicile şi uzanţele existente în statul de destinaţie referitoare la desfăşurarea activităţii sau cu un alt tip de cultură antreprenorială. De asemenea, lucrătorii migranţi pot participa la cursuri de formare profesională, ca şi cetăţenii statului respectiv. Experienţa şi cunoştinţele acumulate în străinătate vor putea fi valorificate ulterior, la întoarcerea în ţara de origine.
Un alt avantaj pentru lucrătorul migrant îl constituie contactul cu elemente de civilizaţie şi cultură specifice statului respectiv. În acest mod, se dobândesc noi experienţe, cunoştinţe, obiceiuri care pot avea un efect pozitiv asupra dezvoltării individuale ulterioare.
Pe de altă parte, însă, acceptarea unei oferte de angajare din străinătate face incertă evoluţia profesională pe termen mediu şi lung. Mai mult, lucrătorii imigranţi sunt de multe ori dispuşi la compromisuri în ceea ce priveşte tipul de activitate pe care urmează să o desfăşoare în străinătate raportat la studiile, calificările şi aptitudinile dobândite în statul de origine. Întreruperea activităţii specializate are un impact negativ asupra continuităţii profesionale, precum şi asupra abilităţilor necesare pentru practicarea profesiei respective la întoarcerea în ţară. Din această perspectivă, emigrarea personalului calificat şi înalt calificat constituie o pierdere şi pentru statul de origine, acesta nemaiputând beneficia de rezultatul investiţiilor în formarea resurselor umane.
În cazul lucrătorilor din Europa Centrală şi de Est, acceptarea condiţiilor oferite în Statele Membre se datorează posibilităţii obţinerii unor câştiguri mai bune în sectoare prost plătite din străinătate (unde există cerere), comparativ cu sectorul în care lucrau sau în care li s-a oferit un loc de muncă în ţară. Acceptarea unui loc de muncă cu prestigiu scăzut se face cu mai mare uşurinţă când este vorba de un post temporar şi când cei din anturajul individului nu cunosc acest lucru. Însă, la întoarcerea în ţară, în lipsa unor acorduri bilaterale în domeniul securităţii sociale, lucrătorul migrant din state necomunitare se poate afla în situaţia de a nu putea beneficia de anumite prestaţii de securitate socială sau de a nu putea valorifica vechimea în muncă dobândită în străinătate.
Lucrătorii migranţi se confruntă uneori şi cu lipsa de cunoştinţe sau informaţii cu privire la drepturile lor sau diverse oportunităţi de care pot beneficia în străinătate.
De asemenea, emigranţii pot să nu fie foarte bine informaţi cu privire la condiţiile de viaţă şi de muncă existente în statul de destinaţie, uneori devenind victime ale traficului de fiinţe umane. Emigrarea poate avea, de asemenea, şi efecte de ordin social asupra familiilor lucrătorilor migranţi. Părăsirea familiilor, chiar şi pentru o perioadă determinată de timp, în vederea desfăşurării de activităţi lucrative în străinătate, poate avea efecte negative asupra educaţiei copiilor sau asupra evoluţiei viitoare a familiei.
La nivelul Uniunii Europene, se dezbate şi se caută soluţii cu privire la problema “migraţiei creierelor” care însoţeşte fenomenul migraţiei în anumite ţări sau în anumite perioade. Persoanele educate au o înclinaţie mai mare pentru migraţie atunci când şansele de câştig care corespund aspiraţiilor lor sunt mici. În acelaşi timp, aceste persoane au probleme de adaptare mai mici în ţara de destinaţie, cunoscând limbi străine sau având abilităţi mai bune sau deprinderi care le permit să înveţe mai repede.
Pentru ţările de origine, plecarea specialiştilor poate avea ca efect reducerea dezvoltării tehnologice, a creşterii economice, scăderea veniturilor şi a ocupării în anumite sectoare. Există, însă, modalităţi de a evita sau combate astfel de efecte: motivarea specialiştilor, schimburile temporare de specialişti, crearea de reţele între specialiştii din ţară şi cei stabiliţi în străinătate, stimularea investiţiilor din sumele trimise în ţară de către specialiştii migranţi.
Acest fenomen prezintă o serie de avantaje, mai ales de ordin financiar, în special pentru ţările de destinaţie. În discuţia despre “migraţia creierelor” au fost aduse, însă, şi argumente care arată unele dezavantaje ale ţărilor de destinaţie. Pe termen lung, poate fi observată neglijarea propriilor sisteme educaţionale. Dacă cererea de specialişti poate fi suplinită cu uşurinţă din străinătate, structura care furnizează calificări autohtone devine necorespunzătoare şi începe să se înrăutăţească. Cheltuielile colective cu educaţia scad, fapt care are un impact negative asupra procesului de inovaţie şi de adoptare de noi tehnologii.
În orice caz, beneficiile directe ale “migraţiei creierelor” sunt foarte apreciate. Importul de specialişti are încă loc, chiar dacă semnificaţia sa este mai scăzută. Educaţia secundară şi educaţia superioară, însoţite de o eficienţă economică ridicată a ţărilor bogate, fac, însă, ca slujbele bune să fie mai puţine, chiar şi pentru o persoană calificată. Ca urmare, specialiştii din ţările bogate încep să emigreze şi vor emigra din ce în ce mai mult către ţările mai sărace, pentru a căuta slujbe care corespund calificărilor şi aspiraţiilor lor. Cu cât capitalul şi investiţiile directe vor merge spre ţările sărace, cu atât aceste persoane vor emigra din ţările bogate. Integrarea economică intra-regională poate reduce efectele negative ale “migraţiei creierelor”, în special datorită faptului că investiţiile străine intra-regionale sporite determină crearea unor reţele şi formarea unor canale ale lucrătorilor înalt calificaţi, în ambele sensuri. În procesul de atragere a forţei de muncă înalt calificate din statele terţe, Uniunea Europeană va trebui să identifice şi pârghiile prin care să limiteze efectele negative produse de “exodul creierelor” asupra dezvoltării statelor de origine.
