Datorită globalizării, distanţa geografică devine un factor puţin important în stabilirea şi susţinerea relaţiilor politice şi socio-culturale. Această largă internaţionalizare a relaţiilor cauzează deficite de natură democratică, ecologică, socială de securitate, schimbarea mentalităţii şi structurii administrative.
Globalizarea tehnologică a condus la dezvoltarea satelitului şi a computerului, fuzionând în tehnicile de comunicare internaţională. Consecinţa acestui fapt a fost explozia comunicaţiilor, intensificarea circulaţiei capitalului şi mobilitatea capitalului uman.
Globalizarea politică a fost marcată în special prin terminarea Războiului Rece, fapt care a semnificat sfârşitul unei ideologii şi al unei ere. Toate ţările lumii au acceptat o economie bazată pe „piaţă şi democraţie”. Graniţele au devenit mai uşor de trecut, s-a adâncit interdependenţa globală, combinată cu fenomenul de privatizare şi mediatizare.
În privinţa globalizării financiare, încep să apară companiile transnaţionale, se dezvoltă piaţa financiară, se declanşează activitatea de ajutorare şi participare la acţiunile din Lumea a Treia. Printre cele mai importante schimbări manifestate la nivelul pieţelor financiare mondiale au fost cele legate de fenomenul de accelerare a integrării şi globalizării lor. Această evoluţie, direct determinată de liberalizarea pieţelor financiare naţionale, progresul tehnologic rapid şi salturile uriaşe din domeniul telecomunicaţiilor, a condus la apariţia unor noi oportunităţi de investiţii şi finanţări pentru actorii pieţelor financiare din întreaga lume. Accesul mai simplu al corporaţiilor sau indivizilor pe pieţele financiare globale a condus la optimizarea procesului de alocare a capitalului şi, prin aceasta, la promovarea prosperităţii. Tendinţele economice mondiale se concretizează în două direcţii:[1] dispariţia barierelor în comerţul internaţional de bunuri, servicii şi active financiare, pe de o parte, şi creşterea rolului pieţelor obligaţiunilor în cadrul procesului de optimizare a alocării capitalului, pe de altă parte.
Sub impactul globalizării economiilor naţionale, atât forma cât şi modul de operare a sistemelor financiare au suferit profunde schimbări. George Soros a identificat patru factori principali care au condus la mutaţii ale sistemului financiar:[2]
- intensificarea competiţiei între instituţiile financiare;
- creşterea competiţiei între pieţe;
- noile cerinţe privind transparenţa şi profitabilitatea în industria financiară;
- intensificarea procesului de restructurare pentru a putea face faţă presiunii determinată de creşterea concurenţei.
Una din consecinţele procesului de globalizare se concretizează în îmbunătăţirea eficienţei macroeconomice a sistemelor financiare. Circulaţia liberă a capitalurilor, pieţele interconectate şi oportunităţile de acoperire a riscului prevăzute de noile instrumente financiare permit stabilirea unui echilibru optim între capacitatea totală de finanţare şi cererile de împrumut ale corporaţiilor şi guvernelor. Nivelul ratei dobânzii de pe piaţă, stabilit pe baza raportului dintre cerere şi ofertă şi încorporând şi riscul specific, conduce la o alocare mai eficientă a capitalului. Totodată, ridicarea barierelor de intrare pe pieţele financiare, libera circulaţie a informaţiei, precum şi concurenţa dură de pe aceste pieţe au condus la apropierea pieţei financiare de piaţa cu concurenţă foarte puternică. Astfel, extinderea pieţelor financiare a permis canalizarea şi transformarea economiilor în investiţii. Reducând finanţările prin intermediul creditelor bancare, pieţele financiare au permis finanţarea economiei într-un mod mai puţin inflaţionist.
Procesul globalizării se reflectă şi în crearea unui nou cadru legislativ privind conducerea politicii monetare. Existenţa economiilor deschise şi interdependenţa dintre sistemele financiare au condus la o revizuire generală a contextului în care politica monetară poate fi implementată. Pieţele financiare pot penaliza o politică monetară ce are drept rezultat creşterea inflaţiei prin retrageri de capital, cu efect imediat de creştere a ratei dobânzii pe termen lung şi deprecierea cursului de schimb. În acelaşi timp, mecanismul de difuzare a politicilor monetare a devenit mult mai diversificat şi complex. Măsurile luate de diferite ţări în scopul dezvoltării şi creşterii eficienţei sistemelor lor financiare au contribuit şi la creşterea internaţionalizării pieţelor de capital. În acest context, măsurile luate sunt:[3]
- deschiderea pieţelor naţionale de capital investitorilor străini;
- încurajarea concurenţei şi liberalizarea pieţelor bursiere naţionale;
- renunţarea totală sau parţială la măsurile de control valutar, fapt care a încurajat investiţiile internaţionale de portofoliu.
Libera circulaţie a capitalurilor între ţări a fost primul pas spre internaţionalizarea pieţelor de capital naţionale, iar măsurile de eliminare a restricţiilor de acest gen din legislaţiile naţionale au fost luate cu precădere la începutul anilor ’80. Liberalizarea circulaţiei capitalului pe plan internaţional a deschis noi orizonturi agenţilor economici pentru arbitrajul între pieţele de capital naţionale. Unele dintre schimbările semnificative care au afectat structura sistemelor financiare internaţionale, adaptându-l tendinţelor globalizării pieţelor sunt:[4]
- reducerea rolului sistemului bancar în finanţarea întreprinderilor prin dezvoltarea titlurilor de valoare;
- valul masiv de privatizări din economiile occidentale care a încurajat dezvoltarea pieţei de capital naţional;
- dezvoltarea investitorilor instituţionali;
- internaţionalizarea investiţiilor financiare.
Progresul înregistrat la nivelul economiei a contribuit la îmbunătăţirea calităţii mediului, creşterea veniturilor, îmbunătăţirea respectării drepturilor omului şi dreptul la utilizarea eficientă a resurselor. Procesul globalizării nu înseamnă întotdeauna prosperitate şi progres. Multe voci blamează globalizarea, considerând-o responsabilă pentru problemele lumii şi văd omenirea puternic divizată între cei care câştigă şi cei care pierd. Însă opinia reputatului economist Joseph E. Stiglitz „cei care critică globalizarea ignoră prea adesea beneficiile ei”[5] contrazice aceste opinii pesimiste.
În aprecierea globalizării ca fiind bună sau rea intervine identificare argumentării obiective care sprijină o poziţie sau alta. Unii autori consideră că şi atunci când globalizarea îşi arată latura negativă există adesea beneficii. De exemplu, liberalizarea unor pieţe ale ţărilor în curs de dezvoltare, chiar dacă a afectat activitatea producătorilor interni, a adus mari beneficii consumatorilor săraci care şi-au putut procura bunurile la preţuri mai mici şi în volum mai mare. Pentru mulţi autori adâncirea decalajelor dintre lumea bogată şi cea săracă este un efect mult mai profund decât binefacerile globalizării, considerând acest fenomen „un atac la democraţie şi bunăstare”. Zygmunt Bauman arăta în lucrarea sa că noua şi neplăcuta percepţie a „lucrurilor care scapă de sub control a fost coagulată în conceptul de globalizare. Sensul cel mai profund transmis de ideea de globalizare constă în caracterul nedefinit, dezorganizat şi autopropulsat al problemelor lumii: lipsa centrului, a unui pupitru de comandă, a unui consiliu de decizie, a unui birou managerial”.[6]
Globalizarea activităţii umane creează, alături de numeroase efecte pozitive, şi mari dezechilibre ecologice care, dacă nu sunt stopate la timp, pot ameninţa existenţa omenirii în următorii ani. Economia mondială şi siguranţa populaţiei au fost ameninţate în ultima perioadă de criminalitate şi terorism internaţional. Defectele de sistem ale integrării globale devin evidente în toate domeniile. În timp ce fluxurile de mărfuri şi capitaluri ajung în toate colţurile lumii şi sunt accesibile oricui, reglementările şi controlul au rămas în sarcina naţională.
Găsirea soluţiilor pentru rezolvarea marilor neajunsuri generate de globalizare nu poate fi pusă în sarcina unui stat, ci trebuie acţionat pe calea cooperării şi consultării internaţionale. Iniţiative există: numeroase summit-uri şi conferinţe pe diverse probleme au loc frecvent şi au ca scop stabilirea direcţiilor de acţiune pentru soluţionarea lor.
Criza cu care se confruntă întreaga lume în această perioadă ridică şi mai multe semne de întrebare asupra procesului globalizării. Cei care au fost şi sunt în continuare împotriva globalizării, vor veni cu argumente din ce în ce mai elocvente pentru a-şi susţine convingerile antiglobalizare. Aceştia au de partea lor, pe lângă actuala criză economico-financiară, şi efectele ecologice survenite ca urmare a încălzirii globale, datorată industrializării excesive. De cealaltă parte, susţinătorii globalizării vor pune actuala criză pe seama decalajelor ce nu au putut fi escaladate, pe seama terorismului şi încercările de contracarare a acestui fenomen sau vor găsi multe alte cauze.
Apreciez că un rol important în evoluţia fenomenelor, proceselor, a societăţii în general şi, implicit, a economiei îl joacă ciclicitatea. Cu toţii recunoaştem că nevoile noastre sunt în continuă transformare şi devin din ce în ce mai elevate, însă resursele se diminuează, iar bogăţia se concentrează cu precădere în jurul elitelor. Astfel, suntem puşi, din nou, în faţa relaţiei nevoi/resurse, relaţie ce a generat şi va genera întotdeauna dispute şi crize care s-au propagat în toate domeniile.
[1] Dumitrescu S., Bal A., Economie mondială, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, p. 90
[2] Soros G., Despre globalizare, Ed. Polirom, Iaşi, 2002, p. 73
[3] Bari I., Probleme globale contemporane, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 69
[4] Idem
[5] Stiglitz J. E., Globalizarea-speranţe şi deziluzii, Ed. Economică, Bucureşti, 2003, p. 43
[6] Bauman Z., Globalizarea şi efectele ei sociale, Ed. Antet, Bucureşti, 2002, p. 37
