Publicat în

EFICIENŢA ECONOMICĂ ŞI SOCIALĂ A SERVICIILOR

Desfăşurarea unei activităţi eficiente reprezintă obiectivul esnţial al oricărei firme din sectorul economiei naţionale ca de altfel din orice sector al economiei naţionale.

Eficienţa înseamnă gestionarea raţională a materiilor prime, combustibilului şi energiei, forţei de muncă, a capitalului  etc. cu scopul realizării următoarelor obiective:

  • maximizarea efectelor;
  • minimizarea eforturilor;
  • maximizarea efectelor şi minimizarea eforturilor.

Eficienţa surprinde şi alte aspecte cum sunt:

  • oportunitatea şi eficienţa investiţiilor;
  • gradul de satisfacere a nevoilor consumatorilor;
  • măsura în care serviciile corespund necesităţilor beneficiarilor;
  • măsura în care pot fi procurate şi utilizate cu maximum de randament.

Eficienţa economică agregată are două componente:

  1. Eficienţa tehnică;
  2. Eficienţa de alocare.
  1. a) Eficienţa tehnică – se referă la cantitatea inputurilor folosite pentru a produce un nivel de output respectiv nivelul producţiei realizat cu o cantitate optimă de factori de producţie.

Eficienţa tehnică poate fi calculată ca nivelul outputului:

  • pe unitate de imput (de exemplu muncă)- echivalent cu productivitatea parţială;
  • inputuri (de exemplu muncă+capital) – echivalent cu productivitatea globală.
  1. b) Eficienţa de alocare– se referă la mixul (combinaţia) inputurilor (factorilor de producţie); combinaţia optimă a factorilor de producţie este determinată de preţurile lor relative care reflectă raritatea lor relativă, scopul fiind minimizarea costurilor de producţie.

Astfel date fiind preţurile factorilor de producţie în diferite ţări, eficienţa de alocare cere să se aleagă tehnologia de producţie în funcţie de abundenţa (sau  insuficienţa) diferitelor tipuri de factori de producţie (în primul rând munca şi capitalul). 

Este motivaţia pentru care:

  • ţările în curs de dezvoltare folosesc mai ales tehnici de producţie intensive în forţă de muncă (mai ieftină);
  • ţările dezvoltate utilizează cu precădere pe cele intensive în capital.

 De exemplu, larga răspândire a comerţului stradal poate fi compatibilă cu eficienţa economică în ţările în dezvoltare, deoarece reprezintă un mod mai puţin costisitor de comerţ decât supermagazinele sau magazinele universale.

La nivel macroeconomic, eficienţa este condiţionată de alocarea optimă a resurselor între consum şi investiţii, influenţată la rândul ei de politicile economice de stimulare a economiilor şi investiţiilor.

Instrumentele de politică economică cum ar fi cele legate de nivelul dobânzilor, al impozitelor etc. pot influenţa alocarea resurselor şi deci eficienţa economică.

La fel politica de liberalizare este un instrument de creştere a eficienţei economice în cele mai multe situaţii. 

Astfel liberalizarea înseamnă renunţarea la bariere de intrare pentru furnizori noi, competitivi. Rezultatul este creşterea concurenţei, câştigând cei care sunt capabili să ofere servicii mai bune şi forţându-i pe cei ineficienţi să iasă de pe piaţă.

Eficienţa în domeniul serviciilor prezintă în domeniul serviciilor unele determinări particulare:

  • pornind de la modul sintetic de exprimare a eficienţei ca raport între mijloacele consumate şi rezultatele obţinute, dacă în privinţa mijloacelor există identitate cu celelalte ramuri şi sectoare ale economiei, fiind vorba de consum de factori de producţie, în cazul rezultatelor se întălnesc forme de exprimare specifice dependente de natura activităţii, de rolul economico-social al serviciilor; de exemplu în unele domenii, unele efecte obţinute sunt dificil de cuantificat şi pe termen lung, eficienţa se exprimăprin raţionalizarea consumurilor de factori de producţie respectiv a cheltuielilor pentru pregătirea unui student ,elev, etc.; pentru asmenea servicii, finanţate de la bugetul statului, eficienţa economică se limitează la eficacitatea cu care sunt folosite resursele pentru a obţine maximum de rezultate posibile;
  • eficienţa serviciilor evidenţiază prezenţa unor efecte directe –asociate fiecărui factor de producţie utilizat, fiecărei componente a activităţii precum şi efecte indirecte, multiplicatoare exprimate prin impulsul dat celorlalte ramuri şi sectoare ale economiei, dezvoltării societăţii în ansamblul său. În mod deosebit sunt de remarcat efectele multiplicatoare ale turismului, cercetării ştiinţifice, comerţului etc.
  • la fel pentru multe sectoare ale serviciilor aşa cum s-a mai menţionat efectele sunt mediate prin intermediul utilizatorilor, fiind determinate într-o măsură esenţială de contribuşia şi implicarea acestora (cazul serviciilor de învăţământ, sănătate etc.).

Criterii de evaluare, indicatori de exprimare şi căi de creştere a eficienţei

Principalele criterii de evaluare a eficienţei în sectorul serviciilor sunt:

  1. Rentabilitatea;
  2. Nivelul costurilor;
  3. Eficienţa utilizării factorilor de producţie;
  4. Eficienţa investiţiilor;
  5. Eficienţa socială.
  1. Rentabilitatea– constă în capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit sau venit net. Ea se măsoară cu ajutorul unor indicatori absoluţi şi relativi.

 

Măsurarea profitului:

  • În producţie:

;  PP- preţ producţie (fără TVA);

                                   CP- costul producţiei

  • În comerţ:

;  AC- adaos comercial (marja bruta a comerţului);  CC-  cheltuieli comerciale           

  • În alimentatie publică:

; AAP- adaosul la alimentaţia publică;

                                              unde celelalte variabile sunt cunoscute 

Rata rentabilităţii comerciale – (Rc)-se calculează ca raport între rezultatul exerciţiului (RE), profit sau pierdere, după ce s-a scăzut impozitul pe profit (bineînţeles în cazul obţinerii de profit) şi cifra de afaceri (CA) sau producţia exerciţiului (Q).

Astfel   sau

Rata rentabilităţii economice – (Re) se calculează ca raport între rezultatul exerciţiului (RE) şi activele totale (At)

 Rata rentabilităţii financiare – (Rf) se calculează ca raport între rezultatul exerciţiului (RE) şi capitalurile proprii (K) sau capitalurile permanente (Kp).

Astfel   sau

 

  1. Nivelul costurilor– se exprimă de asemenea cu indicatori absoluţi şi relativi.
  • Nivelul absolut – se referă la suma totală a cheltuielilor ce cuprind atât:
  • cheltuieli directe – care se pot regăsi direct şi repartiza direct pe produse, activităţi sau subunităţi;
  • cheltuieli indirecte – cheltuieli cu amortizarea, administrativ –gospodăreşti, generale etc.).

 

  • Nivelul relativ al costurilor –exprimă cheltuielile la 100 sau 1000 lei cifră de afaceri,evidenţiind astfel consumul de resurse în raport cu rezultatele obţinute
  1. Eficienţa utilizării factorilor de producţie – exprimă nivelul producţiei pe unitatea de factor (sau factori) de producţie consumat (consumaţi) evidenţiind aşa cum s-a mai menţionat, productivitatea parţială sautotalitatea a factorilor de producţie.

 

Distingem productivitatea medie a factorilor de producţie

 

 unde:  Q-producţia;  X- consumul de factori de producţie;

 unde:   DQ- modificarea producţiei;

                                    DX- modificarea consumului de factori de producţie

Privind utilizarea capitalului se folosesc unii indicatori specifici precum:

 

  • Coeficientul de utilizare a capacităţii – ca raport între capacitatea efectiv folosită şi capacitatea teoretică; încasările (cifra de afaceri) pe 1 mp suprafaţă de producţie sau comercială;
  • Numărul de rotaţii – raport între cifra de afaceri realizată într-o perioadă de timp şi capitalul utilizat în perioada respectivă;
  • Rata autonomiei financiare– raportul dintre capitalul propriu şi capitalul total al întreprinderii;
  • Rata solvabilităţii financiare – raport între activele totale ale întreprinderii şi obligaţiie exigibile + creditele de rambursat într-o perioadă de timp;
  • Fondul de rulment-se calculează ca diferenă între capitalurile permanente şi activul imobilizat sau ca diferenţă între activul circulant şi datoriile pe termen scurt.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *