Eficienţa utilizării factorilor de producţie

Eficienţa economică – formele eficienţei economice

Eficienţa economică:

• este forma concretă cu cea mai largă sferă de acţiune pe care o îmbracă raţionalitatea economică;

• este cerinţa fundamentală care se impune în toate activităţile economice;
• pune în balanţă eforturile (cheltuielile) cu veniturile (rezultatele) agentului economic.

Eficienţa economică reprezintă maximum de bunuri economice şi valoare nouă ce se poate obţine la un moment dat cu minimum de factori de producţie utilizaţi şi consumaţi.

Activitatea unui agent economic este eficientă atunci când încasările obţinute din vânzarea bunurilor pe piaţă sunt mai mari decât cheltuielile care s­au făcut (încasări > cheltuieli).

Modalităţile de exprimare a eficienţei economice (Ec) sunt:

1. prin randamentul factorilor de producţie utilizaţi:

Ec = Vr / CFp,

unde

• _r = venituri realizate;

C_Fp = consumul de factori de producţie.

• exprimă veniturile obţinute la unitatea de factor de producţie consumat, deci eficienţa economică este cu atât mai mare cu cât rezultatele obţinute sunt mai mari;

1. prin consumul factorilor de producţie, pentru obţinerea rezultatelor:

Ec = CFp / V_r

• exprimă consumul de factori de producţie pentru obţinerea unei unităţi de venit, deci Ec este cu atât mai mare cu cât consumul de factori pe unitatea de produs este mai mic permiţând sporirea ofertei de bunuri prin economisirea de factori.

Eficienţa economică se prezintă sub două forme principale:

1. Rentabilitatea – capacitatea unei activităţi economice de a aduce profit.

• are un prag minim (punct de echilibru), reprezentat de egalitatea dintre volumul încasărilor firmei din activitatea sa şi volumul costurilor efectuate pentru obţinerea veniturilor respective;
• se exprimă absolut – prin mărimea profitului obţinut; relativ – prin rata rentabilităţii, calculată ca rată a profitului (Rpr)

R_pr = (profit / costuri totale) x 100

2. Productivitatea reprezintă rodnicia sau randamentul cu care sunt utilizaţi factorii de producţie.

• nivelul productivităţii (W) se calculează ca raport între producţia obţinută (Q) şi factorii implicaţi (F).

W = Q / F

• Productivitatea muncii

Productivitatea muncii reprezintă rodnicia cu care se cheltuieşte munca umană. Productivitatea apare sub următoarele forme:

1. Productivitatea parţială – reflectă productivitatea fiecărui factor de producţie

şi reprezintă producţia obţinută cu o unitate de factor de producţie consumată (capital, muncă etc.)

2. Productivitatea globală    – reflectă modul de determinare a productivităţii,

fiind o expresie a combinării şi consumării tuturor factorilor de producţie;

• măsoară performanţa şi eficacitatea factorilor de producţie.
• Productivitatea medie         – Reprezintă raportul dintre producţie şi factorul muncă;

• eficienţa cu care este folosită o unitate din factorii de producţie într-o perioadă determinată de timp.

3. Productivitatea    – Reprezintă sporul de producţie obţinut cu o unitate

marginală                              suplimentară dintr-un factor de producţie, ceilalţi

rămânând constanţi.

Nivelul productivităţii muncii exprimă cantitatea de produse (Q) obţinută într- o unitate de timp (t) sau consumul de muncă necesar obţinerii unei unităţi de produs.

W_m = Q / t, sau W_m = t / Q Cantitatea de muncă utilizată se poate exprima nu numai prin unităţi de timp, ci şi prin număr de lucrători.

Dinamica productivităţii muncii exprimă creşterea ei în timp şi se calculează sub forma indicelui de creştere a productivităţii muncii, exprimându-se procentual. iWm = (Wml / Wmo) x 100, unde:

Wm1 = nivelul productivităţii muncii din perioada curentă;

W_m0 = nivelul productivităţii muncii din perioada anterioară, de bază.

Asupra nivelului şi dinamixcii productivităţii muncii influenţează următorii factori:

• factori tehnici:
• gradul de înzestrare tehnică,
• tehnologia existentă în producţie,
• nivelul atins de cercetarea ştiinţifică etc.;
• factori economici:
• organizarea producţiei şi a muncii,
• nivelul calificării lucrătorilor,
• cointeresarea materială etc.;
• factori sociali:
• nivelul de trai,
• condiţiile de muncă,

• responsabilitate etc.;
• factori educaţionali:
• pregătirea şcolară şi profesională,
• nivelul de cultură;
• factori psihologici:
• grad de adaptabilitate la disciplina muncii;
• satisfacţia adusă de muncă;

• climatul relaţiilor cu ceilalţi lucrători;

• tradiţii, obiceiuri, religie etc.;
• factori structurali:
• evoluţia structurii producţiei, a structurii de ramuri tehnice etc;
• factori naturali:
• condiţii de climă, fertilitate;

• accesibilitatea resurselor naturale etc.
• factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială:
• tipuri de specializare tehnică şi economică;
• gradul de competitivitate a produselor naţionale pe piaţa mondială etc.

Căile de sporire a productivităţii muncii sunt următoarele:

• promovarea tehnologiilor noi;
• buna organizare şi conducere a activităţii economice;
• climatul social adecvat al muncii;
• competenţa profesională a factorului uman;
• realizarea motivaţiei economice a participanţilor la producţie.

Nevoile nelimitate şi în continuă diversificare, pe de o parte, şi resursele rare, limitate pe de altă parte, impun creşterea productivităţii muncii pe această bază putându-se obţine:

• bunuri economice mai multe cu cheltuieli mai puţine;
• costuri mai mici pe unitatea de produs;
• valoare nou-creată mai mare pe unitatea de factor utilizat şi consumat;
• preţuri şi tarife stabile eventual mai mici;
• PIB pe total şi pe locuitor în creştere constantă şi apreciabilă;
• investiţii nete mai mari, creşterea economică şi a gradului de ocupare a forţei de muncă;

• creşterea salariilor, nivelul superior al productivităţii muncii făcând posibilă sporirea acestora;
• costuri naţionale egale sau mici decât cele străine;
• nivel de trai şi calitate a vieţii mai bune şi mai apropiate de cele ale ţărilor dezvoltate.

Căi de creştere a eficienţei economice

Aprecierea eficienţei economice a unei activităţi presupune luarea în considerare a implicaţiilor economice şi sociale ale acesteia. O activitate economică este eficientă nu numai atunci când veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, ci pentru societate are eficienţă reală dacă se desfăşoară în condiţii de compatibilitate cu mediul natural, evitând degradarea acestuia.

Creşterea eficienţei economice presupune:

• competiţia liberă şi loială dintre agenţii economici;
• cunoaşterea cererii pe piaţă şi anticiparea ei;
• promovarea tehnologiilor moderne;
• alegerea şi utilizarea celor mai bune metode de management şi gestiune.

Evoluţia eficienţei economice reflectă raportul dintre echilibru şi dezechilibru în economie.