Elemente de psihologie investiţională şi bule speculative

Psihologia investitorilor (sau finanţele comportamentale) reprezintă o latură mai nouă în cercetarea economică.

Finanţele comportamentale reprezintă studiul care urmăreşte să explice ineficienţa pieţei utilizând teorii psihologice. Observând că oamenii fac adesea greşeli şi presupuneri ilogice în legătură cu afacerile lor, unii academicieni (printre care şi Richard Thaler) au început să cerceteze profund conceptul psihologic pentru a explica iraţionalităţile din gândirea oamenilor.

1. Supraestimarea

Câteva studii psihologice au arătat că erorile de judecată apar pentru că oamenii au în general încredere exagerată în ei. Încrederea în sine nu este un lucru rău dar încrederea exagerată în sine poate fi chiar păguboasă când este vorba de afaceri financiare. Investitorii de acest gen nu numai că iau decizii eronate pentru ei, dar au şi o puternică influenţă  asupra pieţei întregi.

Ca regulă, investitorii sunt foarte încrezători, se consideră mai deştepţi decât oricine altcineva şi consideră că pot alege acţiuni câştigătoare. Ei au tendinţa de a-şi supraestima cunoştinţele şi abilităţile. Astfel, în mod tipic, ei aleg informaţiile care confirmă părerile lor şi ignoră informaţiile contradictorii. Richard Thaler crede că investitorii şi administratorii financiari trăiesc cu credinţa că ei deţin cele mai bune informaţii şi că pot profita faţă de alţi investitori. Încrederea exagerată explică de ce atât de mulţi administratori financiari iau decizii greşite. Ei au prea multă încredere în informaţiile pe care le gestionează şi cred că au mai multe drepturi decât au în realitate.

„Unul din cele mai grele lucruri de imaginat este că tu nu eşti mai deştept decât media”, zice Daniel Kahneman, un profesor de psihologie şi afaceri publice la Universitatea Princeton. Dar realitatea este că nu oricine este mai deştept decât media. Încrederea exagerată nu numai că ajută să explicăm tranzacţiile în exces, dar poate, de asemenea, să explice şi volatilitatea mare existentă pe piaţă în ultimii ani.

1. b) Suprareacţia

Supraîncrederea se poate explica prin faptul că oamenii cred că ei înţeleg mai bine informaţiile decât alţii, că le interpretează mai bine. Dar este mai mult decât atât. Încrederea exagerată este extrapolată de reacţia exagerată. În particular, investitorii tind să se bazeze pe cele mai recente informaţii şi să extrapoleze de la acestea. Ultimul raport de câştiguri ca deveni astfel, în mintea lor, un semnal pentru viitoarele câştiguri. Cercetătorii au observat că oamenii tind să reacţioneze exagerat la ştirile rele şi mai încet la ştirile bune. Psihologii numesc asta „suprareacţia cauzată de influenţa unor factori”. Astfel, dacă câştigurile pe termen scurt nu sunt cele aşteptate, răspunsul tipic al investitorilor este unul abrupt, care are un efect inevitabil asupra preţului acţiunilor.Thaler descrie această emotivitate exagerată pe termen scurt ca o „miopie” a investitorului şi crede, că aceştia ar fi mai bine să nu primească informaţiile lunar. De altfel, unul din sugestiile date de Thaler studenţilor este „sfatul meu este să investiţi în acţiuni şi după aceea să nu deschideţi corespondenţa”.

Unul din motivele pentru care miopia provoacă asemenea răspunsuri iraţionale este un alt aspect al psihologiei: dorinţa noastră de a evita pierderea.

1. c) Aversiunea faţă de risc

Conform cercetătorilor finanţelor comportamentale, durerea unei pierderi este mai mare decât bucuria unui câştig. La un pariu de 50/50, majoritatea oamenilor nu ar risca nimic decât dacă câştigul potenţial este de 2 ori mai mare decât pierderea potenţială. Acest aspect este cunoscut ca aversiunea asimetrică faţă  de pierdere: partea de pierdere are un impact mai mare decât partea de câştig, şi este un aspect fundamental al psihologiei umane. Aplicată la piaţa de acţiuni, înseamnă că investitorii se simt de 2 ori mai rău atunci când pierd bani decât atunci când câştigă.

Impactul aversiunii faţă de pierdere asupra deciziei de investiţie este vizibil şi profund. Aceasta aversiune faţă de pierdere face investitorii să fie mai conservatori. Pentru a prezerva opinia bună despre ei, investitorii pot persista într-o alegere proastă mult timp, sperând că lucrurile vor reveni pe un trend pozitiv.

1. d) Calculul mental

            Calculul mental reprezintă obiceiul oamenilor de a-şi schimba perspectivele în bani o dată cu schimbarea circumstanţelor. Omenii sunt înclinaţi să plaseze mental banii în diferite „înregistrări contabile”, aceasta determinând modul în care se gândesc să îi folosească.

Concluziile studiilor sunt clare: modul în care oamenii decid să investească şi să administreze aceste investiţii depinde de modul în care privesc banii. De exemplu, calculul mental este considerat a fi unul din motivele pentru care oamenii nu vând acţiunile care merg prost; în mintea lor, pierderea nu este reală până când nu devine efectivă. Un alt aspect se referă la „risc”. Oamenii sunt mai pregătiţi să-şi asume riscuri cu bani gâştigaţi mai uşor.

            La scară mare, calculul mental accentuează o slăbiciune a teoriei pieţei eficiente; demonstrează faptul că valorile pieţei sunt determinate nu numai de informaţiile obţinute ci şi de modul în care oamenii percep aceste informaţii.        Când se iau decizii, comportamentul investitorilor este uneori ciudat, alteori contradictoriu, sau nu se încadrează in nici un tipar. Ceea ce este alarmant şi ar trebui să fie înţeles de către toţi investitorii este faptul că uneori aceştia nu sunt conştienţi de deciziile greşite. Pentru a înţelege în totalitate piaţa şi procesul de investire, investitorii trebuie să înţeleagă propriile iraţionalităţi. Investitorul poate fi expert în evaluarea firmelor, dar dacă nu acordă suficient timp înţelegerii comportamentului financiar, va fi foarte dificil să-şi îmbunătăţească strategia şi performanţa investiţională.

1. e) Toleranţa faţă de risc

            În acelaşi mod în care un magnet puternic atrage piesele de metal din vecinătatea sa, nivelul de toleranţă a riscului atrage împreună toate elementele din psihologia finanţelor. Conceptele psihologice sunt abstracte, ele devin reale prin deciziile zilnice luate în vederea vânzării sau cumpărării de acţiuni. Punctul comun al tuturor acestor  decizii este sentimentul faţă de risc.

            În ultimele decenii, investitorii profesionişti au alocat fonduri considerabile pentru a ajuta oamenii să evalueze toleranţa faţă de risc. Astfel, s-a observat că atunci când piaţa creşte, investitorii adaugă cu îndrăzneală acţiuni în portofoliul lor, pentru ca apoi, când piaţa scade, să-şi reechilibreze portofoliile prin achiziţii de obligaţiuni.

            Toleranţa faţă de risc se bazează pe emoţii, aceasta însemnând că se modifică o dată cu schimbarea circumstanţelor. Când piaţa scade drastic, chiar şi investitorii agresivi vor deveni mai prevăzători. Pe o piaţă în expansiune, nu numai investitorii agresivi, ci şi cei conservatori îşi vor mări portofoliile.

            Warren Buffet  a dezvoltat un instrument de analiză a riscului care se concentrează pe personalitate la fel de mult ca pe cei mai evidenţi şi direcţi factori de risc. S-a descoperit că înclinaţia pentru asumarea riscului este legată de doi factori demografici: vârsta şi sexul. Oamenii mai în vârstă sunt mult mai puţin dornici să-şi asume riscuri decât tinerii iar femeile sunt mai precaute decât bărbaţii. Se pare că nu se face deosebire în funcţie de avuţie; mărimea acesteia se pare că nu are nici un efect asupra toleranţei faţă de risc.

            Două trăsături de caracter sunt legate de toleranţa faţă de risc, controlul personal şi realizarea motivaţiei. Controlul personal se referă la posibilitatea omului de a influenţa atât mediu în care trăieşte cât şi deciziile legate de propria sa viaţă în mediul respectiv. Oamenii care consideră că deţin acest control sunt numiţi „interiori”. În contradicţie cu aceştia, cei „exteriori” cred că deţin puţin control. Potrivit cercetărilor făcute, omenii care au predilecţie către asumarea riscului sunt categorisiţi ca interiori.

            Realizarea motivaţiei descrie gradul în care oamenii sunt orientaţi către scopul lor. Cei care îşi asumă riscul au în general, un scop precis.

            Deci investitorul care prezintă un grad mare de toleranţă faţă de risc este o persoană care îşi fixează obiective de atins, care crede că deţine controlul asupra mediului înconjurător şi poate influenţa rezultatele. Această persoană percepe piaţa bursieră ca pe o dilemă în care informaţiile, combinate cu alegerea raţională, va conduce la rezultate favorabile.

            Toate cunoştinţele despre psihologie şi investire se regăsesc in persoana lui Warren Buffet. Acţiunile sale derivă din obiective fixate cu grijă, şi binenţeles, din ignorarea evoluţiei pe termen scurt. A înţeles adevăratele componente ale riscului şi a acceptat cu încredere consecinţele.

 Investitorii de succes au un anumit tip de comportament. Modificarea constantă a pieţei de capital poate tulbura investitorii şi îi poate determina să reacţioneze iraţional. De aceea, investitorii trebuie să fie atenţi la aceste emoţii şi să fie pregătiţi să reacţioneze adecvat chiar şi atunci când instinctele îi ghidează în direcţia opusă. Au fost deja înţelese două recomandări pentru care comportamentul uman este atât de valoros pentru propriile acţiuni de investire: trebuie construite principii călăuzitoare cu ajutorul cărora se pot evita cele mai frecvente greşeli; investitorii trebuie să recunoască la timp greşelile celorlalţi şi să profite de ele.

Deci, evolutiile câştigurilor unor investiţii din economia reală, a actiunilor si pietelor de capital nu se bazeaza numai pe calcule, indicatori si modele precise. Daca ar fi asa, atunci pana astazi s-ar fi descoperit modelul perfect, care sa includa toate variabilele necesare si care sa prezica in mod exact si permanent evolutia oricarei actiuni sau piete, fara greseala.

Un asemenea model nu poate exista, macar pentru simplul fapt ca, daca ar fi descoperit, acesta ar duce la prabusirea pietelor de capital : daca evolutia bursei ar putea fi prezisa in mod exact, atunci treptat nu ar mai munci nimeni intrucat toata lumea s-ar imbogati investind la bursa fara riscuri ; insa, cum nu ar mai munci nimeni nici in companiile listate la bursa, acestea ar da faliment si tot sistemul s-ar prabusi.

Prin urmare, un investitor perfect (sau un broker sau un analist perfect), care sa nu piarda niciodata bani si sa aleaga de fiecare data actiunile care vor creste cel mai mult, nu poate exista.

Un investitor foarte bun este cel care obtine performante peste medie, corespunzatoare obiectivelor pe care si le-a trasat si in conformitate cu profilul sau de risc, durata si valoare a investitiei, etc. Un asemenea investitor bun trebuie sa fie foarte bine informat si sa utilizeze in mod eficient diversele instrumente de analiza fundamentala si tehnica.

Totusi, de multe ori acestea nu sunt suficiente : investitorul despre care vorbim va trebui sa tina seama si de elemente de psihologie investitionala.

Există atât investitori bine formaţi profesional, dar şi talentaţi, cu intuiţie, cu un simţ special al afacerilor, după cum la aceeaşi pregătire profesionale există investitori mai puţin talentaţi, care îşi asumă riscuri nepermise, care intră în panică, deci care au reacţii ce îi costă foarte mult.

Care este solutia ?

1. Mai intai, apelati cu incredere la indicatorii de risc existenti, asa imperfecti cum sunt: volatilitatea mare inseamna, fara indoiala, riscul unor miscari mai bruste si al unor pierderi mai mari; un indice beta peste 1 inseamna riscul unor pierderi mai mari decat media pietei cand toate actiunile scad ; lichiditate redusa in piata inseamna riscul imposibilitatii lichidizarii actiunilor la un moment dat ; organizarea de alegeri insemana riscuri si incertitudini legate de politici economice si fiscale viitoare, cu posibile consecinte negative asupra actiunilor, etc. Asemenea elemente (si multe altele) vor conduce la o idee destul de buna asupra riscurilor pietei si ale unor actiuni individuale.
2. Utilizati analiza comparativa. Nu putem estima printr-o singura cifra riscul unei actiuni blue-chip de la BVB sau al unei actiuni anonime de pe Rasdaq, insa putem determina foarte usor care este cea mai riscanta dintre cele doua. In urma unor asemenea analize comparative succesive putem identifica actiunile cele mai potrivite pentru strategia noastra investitionala.
3. A treia idee este una legata de psihologie : fi permanent constient ca riscul exista, nu dispare niciodata si poate fi oricand mai mare decat a fost estimat ; cu alte cuvinte, un investitor trebuie sa fie permanent constient ca poate gresi, ca strategia sa investitionala poate genera pierderi si ca actiunile sau momentele alese de a investi in acestea pot fi nepotrivite.

Nerespectarea acestei din urma reguli este, din nou, generatoare de mari pierderi. Problema se manifesta in special la investitorii cu mai putina experienta.

Astfel, se intampla uneori ca, pe fondul unor evolutii favorabile de piata, un investitor sa obtina initial o serie de castiguri facile (practic sindromul norocului incepatorului aplicat in practica). Incurajat de aceste castiguri, investitorul pierde din vedere riscurile si considera ca a identificat o strategie proprie de investitii foarte buna, care ii confera un avantaj net in piata ; uneori se intampla ca acest lucru sa fie adevarat, dar, cum in realitate o strategie buna se obtine dupa o perioada mai lunga de experimentare, analiza si documente, de multe ori norocul incepatorului se termina, iar investitorul inregistreaza pierderi ; acestea duc la trei scenarii si numai unul dintre ele este pozitiv.

Cele negative sunt :

1. investitorul este demoralizat si se retrage din piata (eventual punand insuccesul nu pe seama ineficientei strategiei proprii, ci pe factori vagi si neadevarati precum manipularea pietei de investitorii profesionisti in dauna celor mai putin experimentati, consipiratii la nivelul autoritatilor si institutiilor, etc).
2. investitorul persista in strategia initiala, acumuland pierderi din ce in ce mai mari.
3. Singurul scenariu pozitiv este cel in care investitorul intelege ca riscurile sunt mult mai complexe si mai mari decat cele estimate initial, si isi ajusteaza strategia in mod corespunzator.

            Bulele speculative sunt strâns legate de aspecte ale psihologiei investiţionale. Ele sunt considerate stări temporare ale pieţei rezultate în urma unor cereri excesive pe piaţă concomitent cu o creştere nefondată a nivelului preţurilor din piaţă.Intuind un trend crescător al preţurilor , investitorii creează o presiune masivă de cumpărare cu scopul de a participa la profitabilitatea pieţei.De regulă aceste bule sunt urmate de vânzări şi mai rapide în momentul în care preţurile încep să decadă.

          În general o bulă speculativă se dezvoltă încet , îndreptându-se gradual către punctul culminant de-a lungul unei perioade de câţiva ani. După ce bula speculativă a atins punctul culminant preţurile încep să scadă iar investitorii cuprinşi de panică exercită presiuni masive de vânzare ceea ce duce la o cădere şi mai accelerată a preţurilor din piaţă. În ceea ce priveşte bursele de valori analiştii financiari consideră că bursa se află într-o bulă în momentul în care cursurile bursiere afectează economia mai mult decât economia afectează cursurile bursiere. Aceasta poate fi considerată o caracteristică comună a tuturor bulelor din istorie.

         Bulele speculative reprezintă un tip de fenomen investiţional care demonstrează fragilitatea psihologiei investitorilor. Investitorii îşi pun speranţe aşa de mari în cursurile bursiere încât acestea depăşesc orice reflecţie raţională a valorii reale a valorilor mobiliare respective. Devreme ce bulele nu au nici un fel de substanţă, la un moment dat acestea se „sparg” iar banii investiţi în aceste acţiuni se disipă în vânt.

         Un crah bursier reprezintă o cădere semnificativă a valorii totale a pieţei bursiere atribuită „spargerii” unei bule speculative. Se creează astfel situaţia în care investitorii încearcă să părăsească piaţa , suportând în acelaşi timp pierderi masive. În încercarea de a evita pierderi şi mai mari investitorii încearcă să transmită valorile mobiliare către ceilalţi investitori. Această panică ce cuprinde investitorii contribuie la decăderea bursei care în final se prăbuşeşte şi îi afectează pe toţi. De regulă crahurile bursiere au fost urmate de depresiune economică. Legătura dintre o bulă speculativă şi crahul bursier este similară cu legătura dintre nori şi ploaie. La fel cum pot exista nori fără ploaie dar nu poate exista ploaie fără nori , bulele sunt considerate a fi cauza iar crahurile bursiere efectul bulelor.

        Este important să se facă distincţia dintre un crah şi o corecţie bursieră. Corecţia bursieră poate fi considerată calea prin care piaţa domoleşte investitorii prea entuziaşti.Ca o regulă generală o corecţie bursieră nu ar trebui să depaşească  o pierdere mai mare de 20% din valoarea pieţei. Surprinzător însă unele crahuri au fost etichetate ca fiind corecţii incluzând aici crahul american din anul 1987. O corecţie nu ar trebui să fie considerată ca atare până în momentul în care căderea abruptă a cursurilor se opreşte într-o perioadă de timp rezonabilă.

Cea mai recentă bulă speculativă pentru România a fost bula în domeniul pieţei imobiliare, care începe să aibă consecinţe în primul rând în sectorul bancar.

Până în 2009, sectorul imobiliar s-a aflat în continuă creştere, iar instituţiile de credit nu s-au confruntat cu problema deprecierii activelor aduse drept garanţie. Odată cu prăbuşirea pieţei, băncile au fost nevoite să pună în aplicare ordinul BNR care prevede ca reevaluările să se facă o dată la trei ani sau anual în situaţia în care piaţa suferă modificări substanţiale. Deocamdată nu există o statistică referitoare la numărul băncilor care şi-au reevaluat portofoliile.

„Cert este că nivelul garanţiilor este mai mic, iar impactul se vede în creşterea provizioanelor”, afirmă Nicolae Cinteză, directorul Direcţiei de Supraveghere din BNR. La sfârşitul lunii februarie 2010, băncile raportaseră provizioane totale de 16,15 miliarde de lei, cu aproape 68% mai mult decât în urmă cu un an. Dintre acestea, peste 14 miliarde de lei, adică 87%, erau clasificate drept pierderi.

Deşi recunosc doar cu jumătate de gură, bancherii nu sunt deloc dispuşi ca aceste pierderi să le suporte singuri. Procesul de reactualizare a valorii colateralului presupune pentru bănci cheltuieli mai mari cu provizioanele şi, automat, profituri mai mici.