Înainte de luarea unei decizii de creditare, inspectorul de credite va lua în considerare o mulţime de criterii, iar obiectivul principal urmărit de acesta este descoperirea şi evaluarea riscului în vederea diminuării gradului de incertitudine, inerent rambursării împrumutului.
Deci, primul pas în orice relaţie de creditare este strângerea sistematică a informaţiilor de ordin financiar, economic, de piaţă, industrial, de producţie referitoare la solicitantul creditului, toate având o natură specifică sau generală, în scopul determinării tipului de risc implicat şi a cuantificării acestuia.
Sarcina inspectorului de credite este de a cântări diverşi factori şi de ajunge la o concluzie privitoare la gradul de siguranţă al solicitării de credit.
Acest proces va folosi la determinarea următoarelor elemente:
- limita maximă a expunerii la risc în funcţie de politica băncii;
- produsele bancare necesare;
- structura creditului;
- condiţiile de creditare;
- necesarul de garanţii;
- cerinţe de control;
- comisionul şi structura dobânzii.
Un factor cheie în evitarea pierderilor este înţelegerea faptului că gestionarea riscului este un proces continuu şi că, pe măsură ce mediul în care orice agent economic îşi desfăşoară activitatea, se schimbă riscurile şi semnificaţia lor relativă ce se modifică de asemenea. În consecinţă controlul periodic al mediului în care funcţionează agentul economic, constituie o parte vitală a procesului de creditare; o bancă prudentă trebuie să obţină o confirmare periodică a faptului că evaluarea pe care s-a bazat acordarea împrumutului este încă validă.
Detectarea din vreme a unei evoluţii nefavorabile şi a zonelor în care riscul a crescut, furnizează în cazul cel mai rău băncii o marfă nepreţuită – timpul, timpul necesar identificării cauzelor care stau la baza acestor evoluţii şi adoptării măsurilor corective, dându-i în acest fel posibilitatea de a lua iniţiativa în loc de a fi depăşit de evenimente, cum este cazul foarte frecvent şi de a fi forţat să ia o hotărâre pripită într-un ritm şi la un moment pe care nu şi le poate alege.
În afară de evaluarea numerică sau cantitativă, trebuie să se aprecieze şi riscurile calitative.
Acestea reprezintă mediul în care afacerile comerciale şi alţi factori nu pot fi controlaţi şi influenţaţi prin decizii administrative.
În continuare sunt prezentaţi câţiva factori de risc calitativi:
- a) Economici – dobânda şi fluctuaţiile de curs valutar, situaţia pieţei interne sau a pieţelor internaţionale;
- b) Sociali – probleme de mediu;
- c) Juridici – modificările legislaţiei;
- d) Politici – tarife, cote specifice prin legislaţie;
- e) Tehnologici – riscul apariţiei unor noi produse, dezvoltare care nu poate fi copiată, dar care poate să afecteze negativ o piaţă;
- f) De personal – afacerile sunt dependente de personal (fluctuaţiile forţei de muncă);
- g) Concurenţa – un actor al pieţei poate decide să domine piaţa, indiferent de costurile pe termen scurt, pe care trebuie să le suporte.
Adevăratul risc de creditare constă în aprecierea angajamentului de plată.
Gradul de certitudine şi sursele de acoperire ale angajamentului de plată trebuie identificate chiar de la început. Această capacitate de plată a serviciului datoriei în termenii dobânzii şi a valorii creditului trebuie corelată cu termenii contractului de credit.
În general băncile consideră că riscul financiar depinde de mărimea întreprinderii debitoare. Cu cât o întreprindere are cifra de afaceri mai mare, cu atât riscul este mai mic la creditele pe termen scurt şi invers. De aceea, băncile clasifică întreprinderile după mărimea cifrei de afaceri, clasificarea diferă de la o bancă la alta, ultima categorie constituind-o debitorii ocazionali la care băncile aplică cota cea mai mare de risc. În limbaj bancar această cotă de risc se numeşte majorarea dreptului comun.
Pentru stabilirea cotei de risc intervine şi cunoaşterea întreprinderii de către bănci din relaţiile anterioare, estimarea riscului depinzând de aprecierile proprii ale băncii, ceea ce face ca întreprinderile să beneficieze de condiţii mai mult sau mai puţin favorabile în raport cu cota normală de risc aplicată întreprinderilor din categoria respectivă, de mărime (după cifra de afaceri).
Cota de risc mai depinde şi de calitatea garanţiilor oferite de debitori: efecte comerciale acceptate sau neacceptate, garanţii personale ale acţionarilor sau conducătorilor întreprinderii.
